“Ultimul zburător” – La hotarul dintre aşa şi aşa

Cuvântul interzis într-un film despre…?

*** ATENŢIE!!! Conţine spoilere! ***

Dacă vezi “Ultimul zburător” fără să ştii nimic despre el (aşa cum ar fi ideal pentru orice film – dacă nu v-am spus, vă repet!), te întrebi cum o fi împuşcat ditamai haznaua cu bani de la C.N.C., pentru un asemenea efort de producţie – calitate a imaginii, efecte vizuale şi sonore, şi altele…

…Până ai ocazia să afli că e un film cu totul independent, realizat din finanţări ciugulite de ici, de colo, şi printr-un colosal efort de echipă.

Şi mai e şi fantastic – lucru rarissim în cinematografia română din toate timpurile (şi niciodată izbutit cu adevărat).

Întrebarea este: aici, pariul cu genul fantastic a reuşit sau n-a reuşit?

Răspunsul se află la hotarul dintre…

…nu chiar dintre viaţă şi moarte (cum neinspirat spune o replică) ci, mai îngăduitor, dintre “Da” şi “Hmm…”

Prin urmare, aşa, deci:

Filmul lui Ovidiu Georgescu (un fel de “al doilea debut”, căci primul, “3 păzeşte”, realizat în 2003, fiind în format digital într-o vreme când la noi încă nu exista un sistem de distribuţie ca atare, a rămas accesibil doar celor apropiaţi) mai are, pe lângă factorul de producţie (plus alte compartimente, după cum voi detalia mai jos), şi marele merit de a aborda universul miturilor româneşti. Aici, cum spune şi titlul, e vorba de “zburătorii” lui Heliade (cu ceva trimiteri şi la Hyperion al lui Eminescu), iar pe viitor realizatorii au în vedere completarea unei trilogii, în care să abordeze şi ielele, vârcolacii şi alte figuri fabuloase din spiritualitatea mioritică. Semnificativ, dar deloc surprinzător, este faptul că povestea se petrece în România contemporană, depănând relaţia de dragoste dintre o tânără a zilelor noastre şi… un zburător (care, evident, e ultimul din neamul lui – până la proba contrară…)

Şi cam de aici pornesc problemele. Voi începe cu cele nerezolvate, ca să avem timp pe urmă pentru calităţile filmului, mult mai importante.

Cu un prilej, Jorge Luis Borges spunea: “Care e cuvântul interzis într-o povestire despre şah?… Şah, evident!” Aplicându-i sfatul, în decembrie 1989 am scris o nuvelă fantastică despre ceasuri posedate, în care am refuzat cu străşnicie să folosesc măcar o dată cuvântul “ceas” – scriam “deşteptătorul”, “pendula”, “Uralul”, “Timexul”, “conserva” (porecla deşteptătorului), “uriaşul” (porecla pendulei), etc. Din păcate, manuscrisul s-a pierdut, rătăcit cine ştie pe unde de Faur Agachi, care pe-atunci conducea cenaclul Prospectart – dar “Ultimul zburător” e aici şi nici nu cred să se piardă vreodată… Aşa că se impune să spunem că ar fi avut numai de câştigat dacă n-auzeam niciodată cuvântul “zburător” – cum am sperat la un moment dat, pe la început, când Manolo îi vorbeşte lui Zanoni despre “noi”, fără a preciza cine sunt “ei”.

Oricum, acesta este doar un simptom – nu “sindrom”, de la “Din dragoste cu cele mai bune intenţii” (2011 – Adrian Sitaru) citire. Sindromul e că, de prea multe ori, când ne apucăm de poveşti misterioase, n-avem linişte dacă nu explicăm tot şi toate, ca la şcoală, până se-alege praful şi de mister, şi de tot (şi toate). Filmul abundă în expoziţiuni didactice, culminând cu momentul în care, la întrebarea “unde suntem?”, tatăl răposat declară ritos: “la hotarul dintre viaţă şi moarte!”, pentru a continua cu un întreg pomelnic de explicitări – când ştim bine că, atunci când se-ndură să facă efortul de a ni se adresa, cei dragi ajunşi în au-delà vorbesc musai în simboluri criptice, metafore, elipse şi cimilituri. În treacăt fie zis, personajul lui Gabriel (Marius Bodochi) mai este şi filmat cu o concreteţe şi o carnalitate care numai a astral nu aduc: prim-planuri, high-definiţie a imaginii, baie de lumină pe faţă – deşi sursa erau doar trei lumânări într-un sfeşnic – lucru cu atât mai surprinzător cu cât, până atunci, nu lipsiseră prelucrările grafice care-l învăluiseră pe Zanoni, precum şi ambianţa din zona lui, într-o aură de mister veritabil!

Ar mai fi de reproşat şi câteva lacune logice – nu grave, pur şi simplu născătoare de întrebări, sau doar facultative. De exemplu: în secvenţa de la lac, Zanoni stă departe, pe malul celălalt, şi priveşte spre aleasa inimii lui, aflată aici, cu noi. Brusc, apare lângă ea, la masa de micul dejun – bun, am înţeles: Scotty l-a beam-uit. Fac ei şi dreg, iar când pleacă, se ridică, iese din cadru… şi brusc apare iar dincolo, intrând din dreapta ca să meargă agale spre motocicleta-i, cale de vreo câţiva metri bunişori. Păi dacă tot le avea pe astea cu teleportarea, de ce nu s-a transferat direct lângă motocicletă, sau chiar pe ea? Pe lângă aspectul logic, cadrul ar fi avut şi mai mult impact dacă, ridicându-se Gabriel Duţu de pe scaun ca să iasă din cadru, prin spaţiul eliberat îl vedeam tot pe el (adică dublura, desigur), aşezându-se pe motocicletă. Ar fi fost o figură de stil (sau, aproape) comparabilă cu cele din finalul “Odiseei spaţiale 2001” (1967 – Stanley Kubrick), când Keir Dullea întoarce capul spre a se vedea pe sine însuşi, bătrân, la masă… şi apoi din nou, către patul unde tot el trage să moară puţin (numai puţin, căci se va converti imediat în starchild). Şi nimeni nu l-ar fi putut acuza pe Ovidiu Georgescu de pastişă sau epigonism, de vreme ce la Kubrick erau sărituri în timp, pe când aici aveam de-a face cu un salt în spaţiu.

Şi, dacă tot veni vorba: la sfârşit, Manolo îi spune să se ducă la Elize fără motocicleta năzdrăvană – pentru că a ales soarta de muritor. Şi ce face Zanoni? Păi o ia pe jos şi face autostopul. De ce nu s-o fi teleportat iar, doar el ştie! (Poate puterile-i funcţionau doar în aria de influenţă a motocicletei…? Poate-i pieriseră în momentul alegerii…? Bun, ar fi două explicaţii valide – da’ nu ni le dă nimeni (nici măcar nu ni le sugerează – deşi altminteri explicativismul abundă), aşa că iar rămânem în ceaţă.

Fără legătură cu sfera fantasticului, dezamăgeşte unul dintre momentele cheie: partida de table dintre Zanoni şi Elize. În momentul începerii ei, conştient de miza uriaşă a jocului (ne aflam chiar în Mid-Point), m-am aşteptat la o secvenţă puternică, dramatică, în crescendo, abil montată din prim-planuri, detalii de mâini, de zaruri, de table mutate (mai ales că la montaj o avem pe Laura Georgescu-Baron, o adevărată maestră a meseriei – care, altminteri, îşi face datoria impecabil, asigurând filmului fluenţă şi dinamism). După ce a început, văzând prim-plan Zanoni… prim-plan Elize… prim-plan Zanoni… prim-plan Elize… îmi zic: “Wow, aşa da! O s-o facă numai pe chipuri, fără să ne arate tablele – fiindcă, în fond, e o confruntare a personalităţilor şi a…” Voiam să adaug “destinelor”, da’ n-am mai apucat, pentru că-n cadrul următor partida ia sfârşit! Ditamai Mid-Point-ul, expediat din patru prim-planuri, când avea-n el carne pentru o dezvoltare cu adevărat antologică…!

Nici furgonul care-l ia pe Zanoni cu autostopul nu m-a prea încântat – e de la un “teatru de magie” (adică de iluzionism, evident) şi, pe lângă că-i un truc cam ostentativ, nici nu duce nicăieri (decât la adresa indicată).

În fine, o observaţie de ordin strict personal. În ceea ce mă priveşte, n-aş fi dorit un happy end. Ce-i drept, la conferinţa de presă, realizatorii şi-au justificat opţiunea, insistând pe dorinţa de a face un film fantastic care să se termine cu bine, fericit, optimist – şi, în plus, aveau în vedere şi continuarea trilogiei, cu aceleaşi personaje principale. Nici o problemă – numai că, în primul act, care se petrece în lumea noastră, universul uman pervertit, corupt, amoral, e atât de puternic construit (mai ales în jurul hidosului magnat, fost securist, Gelu Stroenescu, trimitere clară la Felix Voiculescu – plus câteva aluzii la băSSexu, din jocul actoricesc), încât se creează o încărcătură extrem de puternică, făcându-ne să ne aşteptăm la un deznodământ realmente tragic: cei doi renunţă la nemurire pentru iubire… numai ca să sufere imediat răzbunarea marelui mafiot – sau, măcar, pericolul iminent al acesteia să fie sugerat. 

(Repet, nu le “dau soluţii” autorilor – afirm doar că elementele din setup, prin forţa lor, m-au împins ferm spre o asemenea expectativă.)

Un alt moment reuşit pe lângă care consider că au trecut fără să-i observe până la capăt potenţialul e cel al gestului făcut de Gabriel din vechea înregistrare video – care determină decisiv deznodământul. Existau două soluţii: sau îl făcea abia acum, la actuala derulare a benzii (ca o intervenţie din lumea cealaltă), lucru de care ne dădeam seama reţinând că prima oară când apare în film secvenţa video acel gest nu exista… sau îl făcuse încă de atunci, şi nimeni nu ştia de ce (ca pe un mesaj… spre viitor!) şi, de asemenea, la prima apariţie a înregistrării, personajele ar fi putut să se întrebe ceva gen: “De ce-o fi făcut aşa spre cameră…? N-am înţeles niciodată!” Personal, agreez mult mai mult a doua variantă.

Fiindcă, la drept vorbind, de-aici încep părţile bune ale filmului, mult mai importante.

Strict la nivel de conţinut, în prima treime ni se conturează succint dar puternic tabloul de mai sus – gravitând în jurul acelui Stroenescu în care Bebe Cotimanis iar face un rol de zile mari, construindu-şi personajul din contraste şi duplicităţi, alternând rapid suavitatea şi mârlănia, lipsa de scrupule, umorul grobian (al personajului) redat fin (de actor) şi pragmatismul cinic – mai ales în confruntarea cu Elize, apropo de “contractul pre-nupţial”. Îi dă replica Iulia Verdeş – în sfârşit, din nou pe ecrane, la aproape şase ani după magistralul rol din “Elevator” (2008 – George Dorobanţu); facem abstracţie de “Liceenii, în 53 de ore şi ceva” (2010 – Adrian Popovici) şi de cele două scurt-metraje ale Ozanei Nicolau. Cu ocazia “Elevatorului”, îi remarcasem, pe lângă talent, şi fotogenia (pe ecran şi în fotografii arată de-o mie de ori mai frumoasă şi mai fascinantă decât în realitate), dar aici atinge nişte cote ale farmecului, atracţiei şi expresivităţii cu atât mai spectaculoase. Evident, li se adaugă jocul precis şi complex, îmbinând gingăşia şi duritatea, umorul şi fiorul liric, şi mai ales capacitatea de a construi un portret de femeie pe cât de inteligentă, pe atât de puternică. Formează un cuplu convingător cu Gabriel Duţu, care după serialul TV “Narcisa sălbatică” (2010 – Mihai Bauman) şi – vai! – lamentabilele “Naşa” (2011 – Virgil Nicolaescu, Jesús del Cerro) şi “Ceva bun de la viaţă” (2011 – Dan Piţa), are în sfârşit şansa de a se desfăşura ca actor. Eroul lui e credibil, expresiv şi policrom – deşi cam prea “lumesc” pentru un zburător, în multe accente interpretative. Şi ar mai fi aici, în paginarea cinematografică a relaţiei lor, un anumit aspect, să-i zicem, discutabil: momentele din prima parte când, începând s-o “curteze” de la distanţa celor două lumi care-i despart, Zanoni îşi tot împinge capul spre ea. Pe de o parte, postura e inedită şi incitantă – îl face să semene cu un şarpe, în unduirile sale seducător-neliniştitoare – dar, într-un alt sens, nu prea se potriveşte cu statutul lui de făptură aflată la graniţa dintre materie şi spirit…

Un alt portret interesant şi bogat ne oferă Ţîcă Cojocaru, în Manolo (trimitere evidentă, dar şi aproximativă, la “Manole”, că tot ne aflăm pe tărâmul miturilor – şi, indirect, sugestie a figurii demiurgice din “Luceafărul”), cu resurse de umor hâtru şi înţelept în spirit ludic, aşa cum îl ştim din teatru mai ales, că filmul l-a cam ocolit – excepţie făcând rolul lui Ceauşescu din docudrama “Trei zile până la Crăciun” (2012 – Radu Gabrea), compus desigur într-o altă cheie, preponderent ultrarealistă şi hidos-tragică. Despre Marius Bodochi, amintit deja ca interpret al lui Gabriel, putem spune că, lăsând la o parte acele câteva soluţii neinspirate de filmare, îşi face treaba corect – deşi, prin natura personajului, ar fi avut şansa unei dezvoltări mult mai ample şi profunde. Corecţi sunt şi Florin Penişoară, în rolul lui Mihai (deşi meritul lui de coproducător îl întrece pe cel actoricesc), şi George Ivaşcu, în Cătălin (ce împle cupele cu vin / mesenilor la masă), deşi aici se mai semnalează un mic rateu de conjunctură: reacţia lui de final, când Elize îşi lansează mesajul-bombă, e mult prea minoră şi expediată (mai ales că bietul om chiar o iubea – sau, cel puţin, aşa reiese).

În orice caz, ceea ce reiese incontestabil e că Ovidiu Georgescu ştie să lucreze cu actorii – cel puţin pe partea de compoziţie a personajelor – oferindu-le un întreg sistem de relaţii, mizanscene şi replici fecund, cultivat prin efortul detaliat la repetiţii şi la cadru. Şi pentru că tot veni vorba de replici, avem de-a face cu un nou paradox: dialogul filmului este, în cea mai mare parte, insolit, vioi, surprinzător şi implicit… până în momentele când se dă peste cap spre a se prăbuşi în expozitivismul redundant şi didactic la care am făcut referire mai sus.

Şi cum dialogul face parte din scenariu, e cazul să remarc o nouă raritate: Ovidiu Georgescu, Theo Herghelegiu şi Mihai Mănescu (toţi trei, şi producători – alături de Laura Georgescu-Baron), au reuşit, în linii mari, o construcţie demnă de toată lauda. Cum bine ştim, la noi treaba asta cu scenariile e boală veche şi grea – cu câteva excepţii notabile, mai nimeni nu ştie să gestioneze o paradigmă dramaturgică. Avem de-a face, în majoritate, fie cu scenarii de valoare în formule iconoclast-insolite (la multe dintre filmele Noului Cinema Românesc), fie cu îngrămădeli vast-tâmpite (la mai toate filmele dinozaurilor, precum şi la cele ce s-ar voi “de consum” – vezi în special producţiile Mediapro). În cazul de faţă, actele sunt structurate echilibrat şi corect, iar esenţialele Plot-Point-1 şi Plot-Point-2 propun soluţii oarecum surprinzătoare: deşi nu sunt foarte precis marcate, având elementele constitutive disipate pe câte un scurt interval, totuşi funcţionează acceptabil – în urma fiecăruia dintre ele, spectatorul simte că a asimilat sarcina dramatică necesară. Despre Mid-Point am vorbit mai sus – e bine compus din scriitură, în genere solid regisat, dar păcătuieşte prin acea tratare superficială (tot din regie) a vârfului propriu-zis (partida de table).

Dincolo de aceste virtuţi scenaristice, însă, aş avea de făcut din nou câteva remarce de sorginte personală – în sensul că anumite soluţii, deşi corecte la nivel structural, nu mi se par cele mai fericite în plan artistic. Şi anume:

Sistemul de descoperiri treptate şi succesive funcţionează prea liniar. Avem de-a face cu cel puţin trei-patru întorsături majore: faptul că tatăl Elizei, Gabriel, a fost tot un zburător, apropiat lui Manolo şi Zanoni; deci, implicit, că şi Elize e neam de zburătoare; şi Mihai, fratele ei, evident; şi, în fine, incidentul cu apa, din copilăria Elizei, când Gabriel a avut de ales între a o salva pe ea sau pe mama ei (şi, desigur, şi-a salvat fiica), astfel explicându-se fobia fetei faţă de apă.

Or, primele trei dezvăluiri se fac nu doar lent, ci şi prematur – ar fi fost mult mai eficace dacă Elize îşi descoperea originile brusc, printr-o lovitură de teatru, undeva prin zona Plot-Point-2-ului, după o potenţare graduală şi creatoare de tensiune. O soluţie splendidă ar fi fost ca acest lucru să se petreacă în momentul când vine cu Mihai la conac, iar fratele ei “aude” dialogul telepatic cu Manolo – astfel reieşind că şi el e zburător şi, implicit, şi ea… şi abia de-aici încolo să se aşeze la locurile lor toate piesele de puzzle (cu ea, cu Gabriel, cu tot zburătorismul familial). Culmea, mult mai compactă şi percutantă e cea de-a patra divulgare – şi cea mai puţin importantă, totodată: povestea cu apa şi fobia. (Din păcate, aici avem o scăpare logică: a doua zi dimineaţa, după ce a aflat, şi s-a “vindecat”, Elize pluteşte voluptuos prin piscină. De unde ştia să înoate, aşa brusc şi dintr-o dată, când toată viaţa i-a fost frică de apă?)

În sfârşit, după cum s-a conturat din toate cele comentate până acum, partea unde filmul excelează este regia. Ovidiu Georgescu dovedeşte că-şi stăpâneşte materialul cu mână sigură, stil şi creativitate. Am arătat deja că e abil şi competent în colaborarea cu actorii, că mizanscenele sunt realizate organic, iar în plus mai dovedeşte şi că ştie să povestească. Hiatusurile sau lentorile menţionate adineaori purced din scenariu – altminteri, naraţiunea în imagini fiind bine ritmată, deloc trenantă. O susţine şi decupajul elaborat, bogat în compoziţii de cadru originale, de mare impact, cu valenţe plastice vădite şi, adeseori, foarte îndrăzneţe – de exemplu, există multe “dezechilibre voite”, cum ar fi grosplanurile frontale lipite de marginea cadrului, cu un luft imens în partea opusă, însă care conotează şi se justifică. O contribuţie însemnată la acest spectacol vizual îşi aduce şi directorul de fotografie Dragoş Popescu, genul de operator capabil nu numai să aplice intenţiile regisorului, ci şi să le dezvolte în acelaşi spirit. De altfel, de la această colaborare fructuoasă a celor doi se revendică, în primul rând, impresia de film “non-independent”, cu buget apreciabil şi toate mijloacele necesare la dispoziţie, pe care o lasă încă din primele momente “Ultimul zburător”.

Ca de obicei, tabloul audiovizual este completat de muzica inspirată şi mereu proaspătă a lui Petru Mărgineanu, integrată într-o coloană sonoră extrem de complexă, la care au trudit Alexandru Iosub şi Tudor Calnegru. Totuşi, şi aici se impune o observaţie: la fel ca în alte câteva privinţe, soundtrack-ul supralicitează vizibil (adică… audibil). Secvenţele petrecute în spaţiul zburătorilor sunt dominate de o ambianţă sonoră stranie, motivată şi bine realizată în sine, dar prea insistentă, şi la un volum mult prea ridicat – din nou, tautologie expozitivă, anihilând misterul.

Pentru că aici e-aici – şi nu ţine de arta şi meseria filmului în sine, ci de zona fantasticului în artă.

La câteva ore după proiecţie, am comentat pozitiv filmul la cenaclul Prospectart, recomandându-le insistent SF-iştilor să-l vadă. (Incidental, tocmai avea loc o discuţie despre categoriile fantastic şi fantasy în contextul folclorului, al spiritualităţii şi al culturii româneşti, pornind de la un fragment de roman în curs de apariţie, al Adinei Popescu.) Întrebat dacă “Ultimul zburător” se susţine, am răspuns succint: “Ca film în sine, da. Ca film fantastic, aşa şi aşa…”

Cum am spus, misterul nu funcţionează – totul e clar de la început, iar pe parcurs se clarifică şi mai mult, sub ochii noştri. Problema porneşte de la specificul fantasticului în sine – o zonă a artei care, poate şi datorită strânsei sale înrudiri cu magia, rămâne destul de ezoterică… Fără o iniţiere concretă, slabe speranţe să-ţi reuşească. (În urmă cu vreo treizeci de ani, eu însumi scriam de zor SF şi fantasy – sau, măcar, aşa credeam… până am ajuns la Solaris şi Prospectart, şi abia acolo, pas cu pas, am început să învăţ ce înseamnă de fapt literatura fantastică.) Ca să nu mă mai lungesc, mă voi rezuma la concluzia: totul e o chestiune de abordare. Autorul de tip realist (aşa cum suntem toţi la început, căci de la relaţia cu viaţa porneşte orice specie şi gen artistic) încă nu e pregătit să abordeze genurile non-realiste – iar acest lucru se simte, deocamdată, şi în cazul lui Ovidiu Georgescu. Practic, el a făcut un foarte bun film realist – cu subiect fantastic! De-aici şi până la a face un film fantastic propriu-zis mai e doar un pas – dar unul destul de lung, care presupune aprofundarea specificului respectiv, la nivel atât teoretic, cât şi practic, mai ales – şi, evident, confruntarea susţinută cu cunoscătorii genului. Să sperăm că acest proces se va desfăşura şi completa pe parcursul trilogiei deja începute – există toate şansele să reuşească!