Un vot mic pentru om – Nicu Gecse

Totul a început într-o dimineață suspect de democratică. Atunci am primit la cutia poștală un plic oficial de la un neoficial. Plicul nu conținea o somație, o factură sau o invitație la nuntă, ci ceva mult mai ambiguu: un pliant de îndemn la vot.

„Mergeți și votați cu încredere”, scria pe el, cu litere îngroșate și intenții tulburi.

„Cu a cui încredere, măi, acesta?”, am întrebat candid plicul. „Cu câtă am, nu merg la sigur nici la piață.”

Apoi a urmat o zi de duminică din calendarul oficial, dar cu aer de joi seara rămasă încă pe frigider. Soarele strălucea cu intermitențe, ca orice promisiune electorală. M-am îmbrăcat festiv — adică am ales haina gri și pantalonii fără pată de zacuscă — și am pornit spre secția de votare cu pasul demn al omului care merge să decidă soarta patriei în zece secunde și jumătate.

Ca orice cetățean cu spirit civic și puțină lene funcțională, m-am prezentat regulamentar la secția de votare din grădinița de la colțul străzii, situată strategic între un magazin de termopane și trei sedii diferite de păcănele cu cazinou aferent, de o parte, și o farmacie care vinde mai mult speranțe decât pastile, de cealaltă parte.

Ajuns acolo, am intrat năuc. În interior mirosea a apă de colonie ieftină și cafea reîncălzită. O doamnă cu coc rezistent la ploaie și atitudine de strungar pensionat la termen m-a întâmpinat cu un zâmbet prevestitor de ghinioane la numărătoarea voturilor. Am spus politicos: „Bună dimineața!“ Evident, nu erau semne care să mă facă să cred că salutul meu conținea o firavă urmă de veridicitate.

— Aveți buletinul?

— Cardul de identitate? Îl aveam în haină. Dacă nu mi l-au furat ieri în tramvaiul 14, este încă în buzunar.

I l-am oferit ezitant. Aveam mai mult impresia că are să-l rețină definitiv în baza unui motiv inventat, deloc legal, dar temeinic.

Posesoarea de coc l-a luat cu îndemânare de prestidigitator, l-a trecut prin dispozitiv și mi-a poruncit:

— 501! Mergeți la colega, în spate!

Am făcut doi pași în direcția indicată, m-am împiedicat de un scăunel lăsat în drum alaltăieri, probabil de un țânc de la grupa mică, și m-am trezit pe spate. M-am gândit că nu e tocmai fair-play să îmi continui mersul din acea poziție dobândită evident fără vrerea mea, așa că m-am ridicat de jos, am ales o poziție ușor încovoiată de durere și am mers la colegă.

Am zâmbit strâmb, în stilul celui care știe că a căzut cu grația unei cutii de conserve, deși aparent în termen.

Colega cu pricina mi-a identificat numele pe o listă, a marcat cu pixul o căsuță ca un reproș tacit pentru miopia nedezvoltată pe care o dețineam și mi-a zis ferm: „Smnaț!“, dovedind că se trezise foarte de dimineață și uitase să-și ia toate vocalele. Oricum căpătase  deja nonșalanța cu care bifa cetățenii ca pe borcanele cu murături consemnate toamna în cămară. I-aș fi răspuns: „Mlțmesc!“, dar n-am vrut să par persiflant.

Mi-a înmânat un buletin de vot împăturit ca o scrisoare de amor scrisă de contabil.

Agentul de pază părea mai dezghețat și m-a îndemnat:

— Poftiți în cabină. Aveți un singur vot, dar posibilități multiple de regret.

Știa el ceva.

Grupul de trei cabine era acoperit cu trei perdele gri, cândva albastre, cu cea din mijloc ruptă la un colț. Totul părea construit din trei corpuri de dulap, îmbinate stângaci după ce fuseseră văduvite de uși. Impresia generală era de utilitate forțată și de speranțe reciclate.

Pe buletinul de vot erau imprimate căsuțele cu candidați și candidate, cu semne electorale ambigue și cu nume simple, amintind de Velazquez și Goya, variantele complete, adică Diego Rodríguez de Silva y Velázquez și Francisco José de Goya y Lucientes. Ador simplitatea numelor și pictura spaniolă. Și invers.

În fine, mi-am amintit brusc de promisiunile candidaților: chelfăneală cu sistemul și nu doar, modificări la turul pantalonilor, o schimbare care nu specifica deloc direcția și, ca bonus, dorința de a găsi cumva adevărul.

Am stat zece minute în cabină. Cinci au fost pentru meditație. Celelalte cinci le-am petrecut încercând să deschid pixul ca să scriu mesaje mobilizatoare, menite să îi amuze ulterior pe cei din comisia de votare.

N-a mers!

Am renunțat. Am ridicat ștampila ca pe o rugăciune mută și am aplicat-o exact în mijlocul patrulaterului ales. A sunat sec, a satisfacție, a pașaport spre o dezamăgire civilizată. Poc! Atât. Asta a fost. Cinci ani de speranțe — comprimați într-o singură apăsare de cauciuc birocratic. Precizez doar că am pus ștampila pe căsuța cu numărul 23, lăsând o urmă fermă, deși ezitantă. Cum anume am numărat căsuțele, sincer, nu-mi amintesc.

La ieșire, am înapoiat ștampila și mi-am primit cartea de identitate. Noroc că am verificat când am ajuns în prag, altfel aș fi fost femeie, mai tânără și mai zăludă.

Văzându-mă ezitând, același agent de pază mi-a oferit șansa de a-mi redobândi identitatea și o încurajare:

— Nu contează cu cine ați votat. Important e că ați votat și vă puteți plânge îndreptățit în următorii cinci ani.

În drum spre casă, am simțit nevoia să ocolesc câteva stații și un fior patriotic. Sau poate era doar curentul de la geamul lipsă al autobuzului.

Eram mulțumit. Oricum, îmi dobândisem dreptul legal să spun: „Nu sunt mulțumit, dar măcar am procedat democratic!“

Ajuns acasă, mi-am făcut o cafea, m-am așezat în fotoliu și am rostit solemn: „Am votat. Acum, să reînceapă spectacolul.“

M-am uitat pe geam, intuind că viitorul își leagă neîndemânatic șireturile și se împiedică în mod repetat de un alt prag. Oricum, va trece totul ca o amintire sau ca o febră musculară patriotică, dar întrucâtva suverană.