(c) Proiectul cu numărul 50

Proiectul cu numărul 50

Cătălina Popescu – 45 ani

Implantul din spatele urechii se încălzi cu o fracţiune de grad şi Alexandru ştiu că avea un nou mesaj, unul aniversar – al 50-lea proiect al său. Aceasta însemna o primă de îndeplinire consistentă şi, poate, de fapt aproape sigur, viitoare proiecte mai valoroase, persoane aflate mai sus pe scara economico-financiară. Intenţiona ca odată cu acest proiect să se autodepăşească, căci ce poate fi mai satisfăcător pe plan profesional decât îndeplinirea unei sarcini cu grija şi atenţia acordate în alte vremuri operelor de artă. Da, se considera un artist, fiecare dintre proiectele sale erau meticulos pregătite şi executate, fapt care îl şi propulsase rapid în ierarhia Agenţiei.

Cu aproape 30 de ani în urmă, când Guvernul instaurase starea de forţă majoră, uciderea persoanelor indezirabile atinsese în scurt timp cifre alarmante. Sub stindardul nevoii de epurare a unui sistem corupt şi mânaţi de lăcomie, mai marii din vremea respectivă dăduseră mână liberă oricui dorea să îndeplinească nobila misiune de a scăpa naţia de trădători – pe liste publice săptămânal apăreau nume noi, zilnic de pe străzi cadavre proaspete erau ridicate de salubritate.

Apoi, de nicăieri, apăru Economescu. Un om fără trecut, fără apartenenţă politică, dar carismatic şi cu putere de convingere, el a creat Agenţia de Epurare Socială şi a oprit odată pentru totdeauna măcelul care paralizase ţara. Acum asasinatele erau executate de profesionişti, discret, fără să fie aduse la cunoştinţa publicului larg. De fapt nici nu erau propriu-zis asasinate ci doar meticuloase capcane întinse condamnaţilor, moarte fiind sfârşitul inevitabil. Apoi toate posesiunile lor se întorceau în proprietatea comună, căci legea cea nouă spunea că unicul moştenitor de drept al fiecărei persoane este Statul.

Toate acestea îi trecură prin cap lui Alexandru în timp necesar pentru a scoate din buzunarul interior al sacoului dispozitivul auriu. Şi, chiar înainte să-l activeze, se gândi să o scoată pe Corina deseară la restaurantul acela nou şi foarte şic – Comandantul. Se cunoşteau de câteva luni şi era prima dată când se gândea serios la o astfel de relaţie. Uneori i se părea că este aproape îndrăgostit, ceea ce era, desigur, absurd. Agenţia îşi creştea viitorii asasini de loa vârste fragede. Preluaţi de Stat din orfelinate, odată cu educația privind tehnicile şi etica profesională specifice ei erau tratați împotriva oricărei manifestări de empatie – o povară inutilă, o piedică în calea conceperii şi realizării unui proiect la nivelul înalt solicitat de Agenţie.

Dispozitivul se activă şi holograma Corinei se materializă în faţa sa. Cu părul castaniu unduind într-o briză invizibilă, cu buzele cărnoase uşor întredeschise şi privirea aţintită spre un punct din spatele privitorului era exact aşa cum o văzuse Alexandru prima oară.

Se întâlniseră la o petrecere organizată ad-hoc, din aceea în care nimeni nu cunoaşte pe nimeni şi fiecare a făcut invitaţii pe cont propriu, o petrecere-picnic în parcul cel mare. Venise în scopuri de documentare, subiectul noului său proiect fiind unul dintre participanţi. După ce datele de care avea nevoie au fost culese şi stocate cu grijă spre analiză ulterioară, Alexandru s-a amestecat printre oaspeţi. Pe malul lacului a întâlnit-o pe Corina, părea singură aşa că a intrat în vorbă şi curând o asculta sporovăind veselă despre proaspăta ofertă de muncă pe care o primise din parte Ministerului de Interne – bănuia că teza sa de licenţă dedicată eutanasiei le atrăsese atenţia. Alexandru s-a prezentat atunci ca fiind consultant pe probleme de risc într-o instituţie a Statului şi a lăsat-o pe ea să conducă conversaţia.

Iar acum holograma îi amintea de ziua aceea calmă, timp în care ce un ceas nevăzut din mintea sa ticăia nonşalant numărând înapoi cele 13 zile pe care Corina le mai avea de trăit. Deja doar 12 zile, 23 de ore şi 55 de minute-54-53…. Se scutură realizând că stătea cu privirea în gol, aproape uitând să respire. Ce legătură era între proiectul cu numărul 50 şi Corina?! Concentrează-te, Alexandru! Şi apoi momentul de luciditate, un cui îngheţat în inimă. Ca la comandă, automat, buzele lui au început să recite mantra asasinilor: Proiectele sunt indispensabile pentru purificarea societăţii, Proiectele sunt sacrificiul care permit reînnoirea, evoluţia, permanenţa. Proiectele nu vizează oameni ci trădători. Proiectele sunt indispensabile pentru purificare societăţii…

Iar în tot acest timp mintea lui antrenată începuse deja lucrul la construcţia proiectul. Cât de uşor avea să fie de data aceasta! Toate datele preliminare le avea la îndemână – preferinţele, tabieturile, programul Corinei – rămânea doar să decidă dacă va avea loc un accident sau o sinucidere. Privi din nou holograma pe care o uitase deschisă. Cine va crede că o fată ca ea s-a sinucis? Atât de plină de viaţă, atât de optimistă, de veselă, cu o mie de proiecte de viitor. Corina, care îi şoptea numele cum nu i-l şoptise nimeni vreodată. Avea să fie deci un accident, interveni eul său de asasin şi Alexandru se înfioră ca după trecerea unei pale de aer rece. Trebuie să o vadă, să vorbescă cu ea, să-i spună….. Respiră adânc, ca după înec. Conform procedurilor, instrucţiei, normelor în vigoare ar trebui să înceteze orice contact cu ea.  Subiecţii proiectele nu aveau să fie contactaţi, ci studiaţi de la distanţă, analizaţi la rece, îndrumaţi din umbra către inexorabilul sfârşit. Dar el avea să o vadă pe Corina, deseară, la restaurant, da, o va scoate în oraş, pentru ultima dată, să-şi ia la revedere. De la proiecte nu-ţi iei la revedere, se insinuă eul de asasin, proiectele nu se referă la oameni. La proiecte poţi munci mai mult ori mai puţin, de proiecte poţi fi mai mult sau mai puţin satisfăcut, dar la final nu există regrete, proiectele sunt făcute să se termine, aceasta este natura lor – finalitatea.

Îl aştepta în faţa restaurantului, tropăind mărunt în vântul subţire de noiembrie. Purta paltonul cu care-i venea atît de bine – cambrat pe talie, cu gulerul de blană susţinând ca într-un cocon pufos bărbia ascuţită şi obrajii cu gropiţe. În timpul mesei Corina a vorbit mult, a râs, l-a întrebat dacă o duce la schi- la munte ninge deja- l-a provocat să o sărute chiar acolo, în văzul lumii, a băut vin şi i s-au aprins ochii iar spre sfârşit i-a şoptit că e însărcinată. Alexandru i-a prins mâna şi a strâns-o tare, tare şi ea l-a întrebat dacă e fericit, pentru că ea este şi el va fi un tată minunat şi unde vor sta, la el sau la ea şi tot aşa, întruna, iar el a pierdut şirul vorbelor ei, nu o mai auzea, doar îi vedea buzele mişcându-se, buclele de păr dansând pe umeri, îi simţea parfumul – liliac şi o urmă de citrice, căldura mâinii pe care ea o lăsase acolo, prizonieră. Undeva, în spate, atentă, mintea sa de criminal lua cu osârdie notiţe, analiza, făcea planuri, calcule, evalua termene – proiectul lua uşor-uşor naştere.

Apoi Corina s-a scuzat şi s-a îndreptat spre toaleta doamnelor. Era singură, a scos din poşetă dispozitivul auriu care-i comunicase cândva, în cursul serii, că primise un nou mesaj, l-a deschis şi a privit preţ de câteva secunde holograma lui Alexandru, apoi l-a închis, l-a pus la loc şi s-a privit în oglindă. S-a strâmbat, s-a încruntat, a făcut mai multe grimase apoi a zâmbit şi, mulţumită de efectul zâmbetului pe obrajii îmbujoraţi, s-a întors la masă.