Scurtcircuit neuronal – Mihaela Anghel

Lucrare înscrisă la concursul de proză scurtă „Dan Ursuleanu“, ediția 2023

Georgică, mai firav din fire, a cam fost ținut toată viața lui sub un bol de cristal, unde să fie ferit de bacteriile și microbii ce colcăie nestingheriți în atmosferă. Tot din acest motiv nici nu s-a plimbat foarte mult, deși resursele n-au lipsit. Decât tatăl… în anii copilăriei și adolescenței lui, plecat la muncă în străinătate.

            Doar că inevitabilul trebuia să se producă odată și odată, iar struțul să-și scoată capul din nisip, Când figura paternă s-a întors definitiv acasă, a hotărât că era timpul ca băiatul lui să cunoască lumea și să ia contact cu realitatea înconjurătoare… Dar a zis să înceapă ușor și anume, cu o plimbare cu autobuzul, pentru a-i arăta – cică – diferite tipologii umane, pe de o parte, iar pe de alta, să vadă și el cum e să circule și altcumva decât într-un C Classe și să ia lecții de modestie.

            Georgică nu s-a arătat nici oripilat, nici peste măsură de încântat, dar n-a comentat. A urcat în mijlocul de transport în comun pe ușa din spate și, preț de vreo două stații, a privit cu interes moderat pasagerii și pietonii, întrebându-se, probabil, de ce pisici l-o fi deranjat tac-su pentru atâta lucru: să-i arate siluete obosite și mutre mâhnite. Și cum se tot gândea el că și-a distrus tot feng-shui-ul pe ziua respectivă, la o frână bruscă a șoferului, și-a pierdut întreg echilibrul – și așa fragil. Mâna i s-a desprins de bara de susținere și din trei pași de uriaș îmbrâncit a străbătut jumătate din autobuz, iar cealaltă jumătate, până la scaunul șoferului, a parcurs-o plonjând pe burtă, cu mâinile înainte.

            În primele trei secunde după impact toată lumea a păstrat, din bun simț tăcerea, pentru că – nu-i așa? – nu se cade să râzi de necazul cuiva.  Aceeași liniște s-a mai păstrat alte trei secunde, până ce accidentatul s-a ridicat în picioare și călătorii au văzut că e în regulă. Dar când Georgică a ridicat mâinile în aer și a spus: „E OK, sunt bine, a fost decât o schemă!”, erau să se prăpădească toți de râs și să cadă de pe scaune.

            Tac-su, deși bucuros inițial că fiul lui a avut prezență de spirit și a ieșit onorabil din situație, a fost, totuși, străfulgerat de ideea cum că băiatul lui n-ar avea chiar toate țiglele pe casă, la cei nouăsprezece ani ai săi. Dar, perseverent din fire, m-a rugat pe mine, amicul lui din copilărie, să-i ofer un loc de muncă la modesta mea pizzerie de provincie, pentru a-l învăța valoarea banului care nu crește în pom.

            În acea perioadă chiar s-a nimerit să am nevoie de un deliver, iar Georgică tocmai ce-și luase permisul de conducere, iar tăticul l-a dotat cu un Golf cu motor de 1.2, pe care a fost de acord ca acesta să-l utilizeze în interes de serviciu. Nu mi-am dat seama decât vreo două săptămâni mai târziu cât de tare era atașat junele de autovehiculul său… La început nu înțelegeam de ce tot fuge ca apucatul printre mese, iese din incinta localului și se întoarce înapoi după circa cinci minute, cu un rânjet satisfăcut pe chip. Când venea de la livrări, de cele mai multe ori nu găsea loc de parcare fix în fața pizzeriei, căci – ce să vezi? – acestea ar trebui să fie dedicate clienților și, cum se elibera unul, cum țâșnea afară și-și aducea el mașina în față, s-o aibă în ochii lui. Dar doar pentru vreo zece minute, până la următoarea comandă… Oricât am încercat să-l lămuresc… n-a avut cine să m-audă…

            Cu Georgică ne-am înțeles ca, pe lângă salariu – o mizerie, de altfel, pentru pretențiile lui, dar nu îndrăznea să-l supere pe ta-su făcând pe arogantul și să demisioneze – ne-am înțeles să-i dau și câte o pizza pe zi. De multe ori s-a întâmplat s-o mănânce atunci, imediat, proaspăt scoasă din cuptor. Dar, într-o seară, neavând personal suficient, a trebuit să intru eu în bucătărie și numai la Georgică nu mi-a stat gândul. N-am uitat să-i dau masa promisă, dar am uitat să i-o dau caldă, că m-am luat cu treaba. Iar când a plecat, mi-a bătut obrazul, la propriu:

             – Așa ceva nu se face, șefu’…

            Cu astfel de specimene nici nu știi dacă să râzi sau să te-apuce nervii:

            – Păi, bine, mă, n-ai și tu un cuptor acasă? Sau poate vrei să ți-o și mestec?

            N-a mai comentat nimic, dar parcă mi s-a părut în oglinda retrovizoare ca am văzut un deget fluturând în aer. Dar, poate doar mi s-a părut…

            Însă știți vorba aia: „Karma is a bitch”? A doua zi, vine spășit la muncă – cine altul, ați ghicit!? – Georgică.

            – Ce-i cu tine la ora asta? îl întreb eu iritat, având în vedere că începuseră să curgă comenzile iar eu n-aveam livrator. Și unde ți-e mașina?

            – Ăăăh, știți, mormăie acesta, scărpinându-se în cap. Am rămas pe dinafară…

            Îl privesc ușor circumspect. Nu știu niciodată la ce să mă aștept când vine vorba de el.

            – Ce-ai mai făcut, de data asta?

            – Păi, în parcarea de la catedrală era o domnișoară care nu reușea să iasă dintre mașini. Tot făcea manevre față-spate, iar taximetriștii de acolo rânjeau la ea amuzați și-și dădeau coate, comentând cât e de tută, fără ca vreunul să aibă intenția de-a o ajuta. Dar tipa arăta beton și atunci mi-am zis să mă bag eu în seamă s-o ajut, că poate-poate-mi iese și mie ceva.

            Tânărul se oprește o clipă, ca pentru a-și cântări cuvintele.

            – Și? Ți-a ieșit ceva? îl întreb eu, nerăbdător să termine odată ce are de zis și să se apuce de treabă. Deși, faptul că a venit pe jos nu sună deloc încurajator.

            – Ochii mi-au ieșit, alergând după ea… rostește el, cu accent pe primul cuvânt.

            Stai că începe să devină interesant, îmi spun în gând, încetând, pentru o clipă, să manevrez aluatul din fața mea. Îl invit, din priviri, să continue.

            – M-am dus la ea și m-am oferit să-i scot eu mașina din parcare. A acceptat, eu am intrat, i-am scos-o, apoi ea mi-a mulțumit scurt și a demarat în trombă. Totul s-a întâmplat parcă pe repede-nainte, nici n-am avut timp să mă dezmeticesc. Și m-am mai și ofticat un pic, căci mă așteptam să-mi dea și mie un cont de Instagram, ceva, dar nimic de genul… Însă când îmi bag mâinile în buzunar, înlemnesc: cheile de la Golful meu nu mai erau acolo. Realizez imediat că e posibil să-mi fi căzut în mașina ei, între scaune. Încep să strig ca un apucat:

            – Domnișoara, domnișoara… dar ea nu s-a mai uitat nici măcar o secundă în oglinda retrovizoare… Iar eu am rămas ca prostul, în mijlocul parcării… să râdă toți de mine ca de-un clovn la circ… Priveam la mașina mea ca Adam la fructul oprit, înainte să cadă în ispită, bineînțeles…

            Iote, al naibii, îmi zic eu ridicând din sprâncene. Georgică face pe spiritualul… Trag o porție zdravănă de râs, dar îmi revin repede când îmi dau seama că tocmai am rămas fără livrator în ziua respectivă. Îl sun pe tac-su să vină mă ajute. Omu’ nu zice „nu”, doar că pe la mine ajunge mult mai târziu, după ce caută îndelung cheia de rezervă de la Golf…

            Normalitatea a domnit în pizzeria mea fix trei zile, atâta cât se spune că durează, de obicei, o minune. Duminica ce a urmat am avut întreaga terasă rezervată, pentru un parastas mai altfel, mai „pe gustul” defunctului. A intrat un grup de vreo douăzeci de persoane, toate liniștite și toate îmbrăcate în haine cernite, care și-au consumat decent pizza, sucurile și vinurile comandate. Ni se ceruse din start favoarea de a le permite să vină cu coliva de acasă. Evident, n-am avut nimic de obiectat. Oamenii, cu bun simț, ne-au împărțit și nouă, la final, câte o porție. Georgică, probabil impresionat de gest, de gust, de aspect – sau de naiba mai știe de ce -, iese și el de după un frigider cu răcoritoare, se apropie de grup și spune cu o nonșalanță ucigătoare:

            – Bun tortul! Așa petreceri să tot mai aveți!

            Am stat și m-am întrebat de câteva ori unde s-a produs scurtcircuitul și când au început neuronii lui să sufere derapaje… Dar deja nu mai cred într-o revenire în viitorul apropiat. Mai ales după pățania din dimineața asta.

            Eu am, într-un cătun uitat de lume, o bunică nonagenară, care nu vrea în ruptul capului să părăsească locuința în care a trăit toată viața ei. Ani la rândul ne-am chinuit s-o convingem să vină să stea cu noi, la oraș, dar nici nu vrea să audă. Ne tot spune s-o lăsăm în pace, să moară în patul ei și să nu mai insistăm cu relocarea. Până la urmă am cedat în fața încăpățânării sale și am încetat cu presiunile. Însă, odată la două-trei săptămâni, urc la ea cu mașina, să-i duc câte ceva din cele necesare. Iar ieri am zis să-l iau și pe Georgică cu mine, pentru o experiență unică off-road. Surprinzător, chiar   s-a arătat încântat de idee. L-am avertizat că va fi nevoie să cărăm cu spatele bagajele de la un anumit punct din care singura cale de acces către casa femeii nu e decât o alee îngustă. Surprinzător din nou, această perspectivă nu l-a descurajat. Și chiar s-a comportat exemplar, fără să se lamenteze în vreun fel. Doar că imediat ce am ajuns sus, vremea s-a schimbat brusc și o ploaie torențială a făcut imposibilă coborârea noastră, mai ales că nu eram deloc echipați nici cu încălțăminte, corespunzătoare, nici cu haine impermeabile. Am decis să înnoptăm la mamaie, spre marea bucurie a acesteia. Toate bune și frumoase și un Georgică, pentru prima dată, cu adevărat încântat de experiență.

            Am împărțit amândoi aceeași cameră, iar dimineață eu m-am sculat devreme și am zis că până se trezește și tinerelul să încerc să mai profit de puțin timp în compania bunicii, care a fost și mai matinală decât mine și care mă aștepta în șopron cu o cafea din inima naturii, cum îi spune ea – adică o cană cu ceai de cicoare.

            Vreo oră stăm amândoi liniștiți, depănând amintiri de tot felul, când, dintr-odată, de pe ușa casei iese val-vârtej Georgică, transpirat tot și abia respirând:

            – Ce pățiși, frate, cine te-a alergat prin somn, de arăți în halul ăsta?

            Dar el era atât de speriat, că încă nu putea vorbi. S-a lăsat pe genunchi, încercând să-și controleze bătăile inimii. A arătat de vreo două ori cu mâna în direcția din care a venit, dar n-a reușit să articuleze nimic. Eu și mamaie îl priveam nedumeriți, dar l-am așteptat să se liniștească. Într-un final, rostește sacadat:

            – Am crezut c-am murit…

            – De ce să mori, maică? îl întrebă bunică-mea contrariată.

            – Prin… prin somn așa… simțeam că mă privește ci-ci-cineva. Și am deschis ochii…

            – Șiii…? Eu deveneam tot mai curios.

            – Și… și am văzut o arătare… cu barbă și cu coarne lungi… Și am crezut că-i un drac și c-am ajuns în iad… A mai și zbierat la mine…

            După cinci-șase secunde de tăcere deplină și de nedumerire, mamaie întreabă pe cel mai inocent ton din lume:

            – Cine, puiule? Țapul Mitică?

            Bunică-mea cred că mai trăiește douăzeci de ani de acum încolo, după porția grozavă de râs din dimineața asta. Iar eu, data viitoare, dacă nu vin cu un scaun nou, va trebui ca măcar niște scule să aduc cu mine, pentru a i-l repara pe acesta de pe care aproape că am căzut…