Performer – Gabi Gabrinov

Lucrare înscrisă la concursul de proză scurtă „Dan Ursuleanu“, ediția 2023

Tura mea se terminase de mult și, în timp ce dădeam cu mătura pe sub mașina la care lucram, a cărei matriță producea etajera 21.5 Beko-sus nedebavurată, aveam impresia că începeam să-i înțeleg pe cei care aveau bani cu nemiluita. Aproape că-i înțelegeam, aproape. Într-o singură zi a lunii mă simțeam invincibilă, și aia era ziua de salariu. Parcă atunci când ai bani în buzunar, respiri altfel. E un sentiment de neprețuit să știi că, dacă a doua zi, ai putea să te trezești la prima oră a dimineții cu proprietara care-ți bate nervoasă în ușă fiindcă n-ai plătit chiria, dar având bani în buzunar, ai putea să scoți repede cele câteva sute, să le faci sul, să i le îndeși în buzunar și s-o trimiți la plimbare. Ne vedem luna viitoare, să vii, că te aștept pregătită! Mă fascina sentimentul de valoare despre care cântă lăutarii la nunți. Parcă-ți înmugurește sufletul când ți se topesc pe limbă fois gras-ul și icrele negre, dezmierdate de notele subtile și de ideile bine țintite ale lăutarilor care cântă despre mercedesuri și avioane private, atunci când știi că trebuie să lași în plic jumătate din suma pentru care ai făcut rată la bancă săptămâna trecută.

   Mă gândeam la asta în timp ce traversam grăbită parcarea din curtea firmei unde lucram o sută optezeci de ore pe lună pentru minimul pe economie. Mergeam repede, mi se pusese splina și, în continuare, clocoteam nervi. Șeful ne ținuse, ca de obicei, peste program, iar eu voiam să ajung acasă și să fac un duș fierbinte. Eram obosită și ciufută și voiam să dorm.

   Timpul trecea ciudat în anul acela, poate și pentru că aveam mereu buzunarele goale. Era aproape vară, dar nu se simțea, de parcă lumea încremenise într-o toamnă târzie.  Cădeau ploi furioase, suflau vânturi reci, străzile erau mereu ude și aerul tăios. Desigur că, dacă aș fi avut timp să mă uit pe Facebook, aș fi văzut că majoritatea prietenilor din lista mea se duseseră ba pe la Therme, etalându-și trupurile în bikini cumpărați la mâna a doua din bazar, ba prin Grecia, de unde se făleau cu poze cu platouașe ornate cu inele de calamari aurii odihnindu-se pe un pat de rucola, o verișoară îndepărtată de-a bășinii porcului, sau cu selfie-uri făcute la pupele yachturilor închiriate de vărul tatălui socrului vecinului, pe care știam că se înghesuia tot neamul. Cei mai mulți se duseseră, pur și simplu, pe la Mamaia sau Eforie, tot ca să fugă de ploaia nesuferită, și-mi făceau în ciudă cu poze romantice la răsăritul soarelui, giugiulindu-se, răstigniți pe stâncile falezelor ca niște păstăi agățate de lujer, sau desenând inimioare în nisip, sau pozându-și umbrele îmbrățișate peste spuma valurilor care loveau malul. Majoritatea prietenilor mei își făceau veacul prin cluburi, cafenele sau pe la munte.

   Dar n-aveam timp să mă uit pe Facebook, pentru că trăgeam de dimineața până seara ca un bou la jug.  Muream de frig în geaca subțire pe care o aveam din toamna trecută. Când am ajuns în sfârșit în stația de autobuz, o căbănuță șubredă, cu pereți din plexiglas, am constata că era încă devreme. Mersesem prea repede, dar măcar mă mai încălzisem puțin.

   Așezându-mă pe băncuță, m-am aplecat să-mi leg șiretul bocancului, când am auzit un mormăit înfundat venind de sub bancheta pe care stăteam și am încremenit. În întunericul acela găunos, cufundat într-un soi de sac de dormit improvizat, era un om al străzii. Îl cunoșteam din vedere, trecea deseori prin poarta fabricii și portarul îl alunga mereu cu scârbă. M-am ridicat de pe banchetă ca să-l las să iasă din ascunzișul lui. Răscolindu-și așternutul, a ridicat o miasmă atât de puternică, încât am început să lăcrimez. Mi-am ascuns nasul în mâneca hanoracului și am încercat să mă dau cât mai departe de el. Își întindea oasele ca după un somn bun. După ce s-a uitat o vreme nedumerit în jur, și-a scărpinat barba și apoi și-a întors privirea spre mine.

   — De ce ești supărată, domnișoară, că n-am eu bani?

   — Nu, sunt supărată că n-am eu bani!

   Omul a plescăit din buze și s-a așezat fără grabă pe bancheta pe care stătusem mai devreme, în timp ce eu am rămas încremenită, bucurându-mă că distanța binecuvântată care se crease între noi mai diluase puțin mirosul acela înțepător.

   — Dă și mie un leu, zise el în timp ce întindea spre mine o mână lată și murdară.

   — N-auzi, nene, că n-am niciun șfanț?

   — Eh, n-ai? Ba ai, că altfel cu ce plătești autobuzul? Sigur ai să-mi dai și mie un leu.

   — Am abonament! m-am stropșit eu. De fapt, de ce-ți dau explicații? Doamne ferește…

   Mă fâțâiam de pe un picior pe altul. Sub ochii mei, omul a scos din buzunar un pachet încă nedesfăcut de Dunhill negru, o brichetă bic albastră, apoi și-a aprins o țigară și a expirat fumul leneș, printre buzele subțiri, înconjurate de barba năclăită. Colac peste pupăză, s-a aplecat sub bancă și a scos din sacul lui o doză de bere radler pe care a desfăcut-o și a sorbit cu poftă, râgâind apoi zgomotos. M-am dat un pas înapoi și l-am privit încruntată. Individul ăsta, care mai mult ca sigur că cerșea din răsputeri, își permitea țigări și alcool, iar eu îmi număram feliile de salam până la salariu, priveam cu groază cum se golea bidonul de detergent lichid și lungeam cât puteam dintr-o sticlă de șampon, băgând apă în ea cât să mai am de vreo două spălări. Când mă încolțea nevoia, chiar o sunam pe mama să-mi trimită o oală cu varză călită, cu toate că uram să apelez la părinții mei, pentru că știam că aveau și ei destule pe cap, fără să-mi mai poarte și mie grija. Deja nervii mei erau întinși la maxim. Au explodat abia atunci când omul meu și-a tras puțin mâneca hainei jupuite și și-a verificat ceasul de la mână, o piesă digitală cu o curea de piele maronie. Atunci, n-am mai putut să tac.

   — Dar n-o duci rău deloc, nene! Merge treaba, merge, nu?

   — Ei, și cu tine acuma! făcu el din nou, privindu-mă pe sub gene. În unele zile mai bine, în altele mai puțin bine… Ce să faci, asta-i viața!

   — Chiar așa? Dacă îți merge atât de bine, de ce nu-ți schimbi hainele astea împuțite?

   — Asta-i constumația de lucru. Ca să convingi oamenii, trebuie să faci parte din peisaj.

   I-auzi, domnule! Să faci parte din peisaj, așa-i? Adică el nu era cerșetor de fapt, era performer. Îmi venea să mă dau cu capul de panourile din plexiglas.

   — E fără un sfert, mă întreb de ce întârzie autobuzul.

   — Dar unde te grăbești?

   — Acasă, că mă așteaptă nevastă-mea cu masa. Mi-a zis că a făcut carne la tuci cu usturoi, preferata mea, spuse el, apoi scoase din buzunarul hainei împuțite ultimul model de IPhone. Dacă-mi pune și de-o mămăligă, m-a lichidat! chicoti el.

   Stăteam ca trăznită în fața lui și-l urmăream cum scria mesaje.

  — Să știi că nu-i frumos ce faci! De ce să cerșeșeti, când ai putea să te duci la muncă?

   — Da ce, scrie prost pe fața mea? Cum să mă duc la muncă? Să-și bată alții joc de mine? Să fiu sluga la patron?

   — Corect, mai bine îți bați tu joc de alții.

   Pe principiul ucide ca să nu fii ucis. Sau cam așa ceva. Nu i-am mai zis nimic. Când a venit autobuzul, m-am grăbit să mă urc înaintea lui, ca să nu trebuiască să calc în urma duhorii. Ajunsă acasă, am trântit cât am putut de tare ușa în urma mea, iar după cum mi-era norocul, o bucată din tavan s-a dezlipit și s-a prăvălit pe greisa din hol. Împinsă până dincolo de limitele firești ale nebuniei, m-am așezat pe un scaun, în bucătărie, și, gândindu-mă la cerșetorul care-o ducea boierește, m-am hotărât să demisionez. Trebuia să găsesc și eu o cale, măcar pe jumătate onestă, dacă nu se putea pe de-a-ntregul, să fac mai mulți bani. Toți prietenii mei se descurcau de minune, ori cel puțin, așa părea. Numai eu rămăsesem împotmolită în credințele mele firești despre importanța independenței financiare și corectitudinea morală în virtutea căreia flămânzeam lună de lună.

   În noaptea aceea, m-am gândit cu fervoare la ce aș fi putut să fac. Nu eram bună la nimic, n-aveam nici facultate și nici vreo calificare. Totuși, a doua zi, m-am dus să-mi semnez demisia cu multă încredere, bizuindu-mă pe o soartă justă, care-mi demonstrase în repetate rânduri că era demnă de încrederea mea.

   Așa am ajuns să merg orbește pe drum, amușinând varii posibilități, căutând o fărâmă de scop la fel cum un câine își caută osul îngropat. Nu făceam mare lucru cu viața mea. Eram șomeră, leneșă și viciată, o sclavă a zahărului și a legumelor la conservă. Îmi petreceam mare parte din zi cercetând alți oameni pe internet, iar noaptea mă uitam la filme piratate și mâncam floricele. Îi întrebam pe toți prietenii mei cum reușeau să facă bani de vacanțe și excursii, dar nu primeam răspunsuri mulțumitoare. Pe toți îi ajutau fie părinții, fie partenerii, fie primiseră vreo moștenire fabuloasă după moartea stră-unchiului de la Pucuioasa, fie aveau o bunică miloasă care-și folosea pensia pe post de materie primă pentru pachetele consistente cu bunătăți. Fiecare se descurca, pe românește, în timp ce eu tăiam frunză la câini.

   Într-o zi, m-a trăsnit ideea să mă fac artistă. Artiștii erau de obicei oameni boemi, relaxați, aproape hedoniști, plini de bani și fără griji. Până și cei care cântau pe stradă la chitară adunau până la sfârșitul zilei mai mulți bani decât făceam eu într-o zi de lucru. Așadar, asta trebuia să fac, să devin artist freelancer și să-mi vând produsul, încrezătoare într-un viitor mai bun. Haide, Dana, cât de greu poate să fie? Am încercat să pictez, uitând că n-aveam talent, deci planul A a leșinat fără măcar să apuce să stea în picioare. Am încercat să mă apuc de dansuri, de croșetat, de făcut bijuterii bio, de patinaj artistic, iar în ultimă instanță, am luat niște cursuri de muzică și de actorie în speranța că avea să mă lovească pe scenă, la prima audiție pentru rolul de dulap într-o piesă de teatru, duhul sfânt din ceruri cu niscai vaselină magică pentru corzile mele vocale de sârmă. Nimic n-a funcționat.

   Eram în continuare pe cât de șomeră pe atât de nervoasă, pe cât de leneșă pe atât de linge-blide și pe cât de lipsită de har de la natură, pe atât de avidă în căutare de faimă și succes. Am luat în picioare și căile lingurișii, desigur. Mi-am scuipat în sân, mi-am făcut de trei ori cruce și m-am apucat să trimit cereri de prietenie pe Facebook oricărei persoane care mi se părea că are înclinații artistice, fie că erau scriitori, chitariști, pictori sau regizori, actori sau dansatori. I-am luat pe toți la rând, am început să-i urmăresc, să le distribui postările, să mă bag în seamă pe grupuri, să-i urmăresc pe la evenimente mai ceva ca un criminal psihopat în căutare de potențiale victime. Nici asta n-a funcționat, pentru că nu-mi dădea nimeni atenție și nu puteam să fur meserie de la nimeni, pentru că nimeni n-o mai deținea; o dăduseră spre închiriat unor companii fictive ca să facă din ea cursuri și sesiuni de training. Meseria care se preda la cursuri avea și ea, desigur, niște limitatori de viteză. Nu ți se dădea nimic mură-n gură, nu ți se spunea nimic concret, doar ți se vorbea timp de o oră despre cât de ușor e să faci bani, sublindiindu-se profund ideea că banii erau neamuri cu frunzele din copaci și tot atât de ușor se puteau obține, și numai cine nu voia, nu putea să-i aibă.

   Pentru că mă încolțise disperarea și proprietara începuse să mă pândească pe la colțuri, ca să mă prindă când ieșeam din bloc și să urle după mine să-i plătesc chiria, mi-am extins cercetările și în domeniul investițiilor și, deși m-ar fi prin bine un curs despre cum să investești scamele de sub pat sau ciorapii rupți la călcâie, am găsit un curs despre copywriting, pe care l-am parcurs până la capăt, nu pentru că găseam informațiile acelea iluminatoare și dătătoare de soluții concrete, cât mai degrabă pentru că mi s-a părut drăguț băiatul care-l ținea. La sfârșit, după multă vorbărie fără rost, ni s-a spus că, dacă vrem să avem o afacere de succes în copywriting, nu trebuie să investim niciun ban, ci trebuie numai să ne apucăm, pur și simplu, de treabă, cum te-ai apuca într-o zi de sortat rufele. Concret, tipul drăguț ne-a exemplificat: uite cum am făcut eu, n-aveam job, n-aveam niciun șfanț în buzunar, abia terminasem facultatea, masterul și doctoratul la Oxford plătite integral de părinți, așa că m-am dus la unul dintre prietenii mei, director de multinațională, și i-am zis: auzi frate, n-ai nevoie de un copywriter?, iar el mi-a zis: da, man, ia de aici și fă asta și asta, și așa, în doar trei luni, am pus pe picioare o afacere de succes de o sute de mii de euro. Aha. Am înțeles. Deci așa trebuia să fac și eu.

   Înțelesesem, în sfârșit, ce-mi trebuia ca să reușesc. Mai aveam nevoie doar să fac rost de niște părinți cu bani, să fac repede, în zece ani, niște facultăți de prestigiu și să fac rost și de niște prieteni care conduc multinaționale și companii de sute de milioane care să mă poată ajuta la momentul potrivit. Floare la ureche.

   Între timp, am rămas fără cartofi și, pentru că nu plătisem curentul, am rămas și pe întuneric. Am încercat, totuși, să-mi păstrez optimismul, mi-am zis că n-are cum să fie mai rău de atât, și, ca să nu mă plictisesc, am preluat obiceiurile de viață ale artiștilor de pe la 1800 și m-am apucat să scriu la lumina lumânărilor, pe coli, cu stiloul cu peniță pe care-l aveam din clasa întâi.

   Scrierea creativă era singurul lucru care-mi rămăsese de încercat și la care n-aveam cum să dau greș. Cât de greu să fie? De imaginat niște lumi paralele, de băgat niște personaje alambicate și câțiva dragoni, n-avea cum să fie prea dificil. Greul adevărat a venit abia după ce-mi luasem avânt, fiindcă proprietara m-a dat afară din chirie și a trebuit să mă întorc la părinți, iar mama, fiindcă era exagerat de protectivă, nu mă lăsa să scriu la lumina lumânării ca să nu-mi stric ochii. Din fericire, ei aveau curent, așa că mi-am mutat dosarele cu hârtii în calculator.

   După o muncă minuțioasă de două luni, când am considerat că făcusem o treabă excelentă cu primul roman, am început să mă consider artist și, obligatoriu, ca să fiu recunoscută, am început să trimit manuscrisul pe la toate editurile. Am primit înapoi o tăcere ca a mieilor. Nimeni nu mi-a răspuns, dar nici n-am mai îndrăznit să-l mai trimit încă o dată.

   Ajunsesem deja în pragul disperării, mă chinuia gândul că prietenii mei își trăiau viețile la maxim, în vreme ce eu mă târam ca o râmă ieșită după ploaie, așa că, după ce m-am gândit mai bine, mi-a venit o idee genială, singura idee pe care n-o pusesem în practică. Ba mi-am și dat una peste frunte, ocărându-mă singură în gând pentru că nu-mi venise ideea aceea din capul locului. Treaba asta necesita o minimă investiție, cât un bilet de autobuz până într-un oraș mai mare, în care nu mă cunoștea nimeni. Desigur că mama mi-au dat bani de autobuz, pentru că se bizuia și ea, la fel ca mine, pe succesul planului meu nebunesc. După ce mi-am pus la punct costumul, având grijă să terfelesc strașnic o geacă mai veche, să îmbrac niște pantaloni mai largi, din vremea liceului, când mândria părinților avea o altă polaritate, care se refracta direct asupra consumului meu zilnic de gogoși și ciocolată caldă de la tonomat, după ce m-am fardat convingător, cu grijă să evidențiez aspectul murdar și inanimat care să lase impresia de inaniție, după ce am exersat o tâguială excepțională, pe un ton răgușit, un simulacru perfect al foametei, eram gata să pornesc la drum. În timp ce-mi admiram ținuta extrem de veridică, mi-am dat seama că poate aveam, totuși, un dram de talent actoricesc, numai că nu găsisem oamenii potriviți care să mi-l pună în valoare. Mi-am îndesat, preventiv, niște sandvișuri și doze de cola într-o sacoșă de rafie și m-am urcat în autobuz cu multă speranță. Oamenii mă priveau suspicios, babele se strâmbau, deși nu miroseam urât, iar șoferul s-a grăbit atât de tare când mi-a tăiat biletul, încât, de teamă să nu mă atingă, mi l-a azvrâlit pur și simplu în poală. Reacțiile acestea mă bucurau, pentru că-mi spuneau că ținuta mea era autentică și lumea chiar mă credea o cerșetoare adevărată.

   Când am ajuns în oraș, am rămas o vreme în stația de autobuz și m-am ghemuit la colțul unui supermarket cu mâna întinsă. M-am tânguit și m-am rugat de fiecare client pe care l-am văzut intrând sau ieșind din magazin, însă în loc de bani, n-am primit decât priviri scârbite și înjurături. Până la prânz, începusem să-mi pierd speranța. O doamnă drăguță mi-a arătat puțină milă și s-a oferit să-mi cumpere un sandviș cu șuncă, iar abia după ce l-am mâncat cu poftă am descoperit că era expirat. După-amiaza a început o ploaie spumoasă, care m-a împins să-mi caut un loc unde să nu-mi fie periclitată costumația de lucru. Așadar, m-am ridicat, m-am scuturat și am trecut în  fugă strada, adăpostindu-mă sub streașina unui magazin de haine, pe partea cealaltă a drumului.

   Cum stăteam eu așa, cu mâna întinsă, jinduind la vacanțe exotice și haine de firmă, m-a cuprins frigul și am început să dârdâi. După toate semnalele, se părea că meseria asta de performer stradal avea și ea riscurile ei… așa că m-am hotărât până la urmă să mă întorc acasă și să fac ce zicea tata. Măcar nu trebuia să stau în frig, cu fundul pe ciment, și să îndur batjocura străinilor. M-am ridicat, cuprinsă de fierbințeala învingerii, și, înainte să trec din nou strada spre stația de autobuz, m-am gândit să-mi pozez reflecția în oglinda magazinului de haine. Am și pus-o imediat pe Facebook, iar la descriere am pus ,,Un nou început”. După cum îmi mergea norocul, imediat ce s-a încărcat postarea, mi-a și murit bateria, așa că mi-am petrecut timpul în autobuz analizând babele și moșii care ocupau aproape toate scaunele, în vreme ce câțiva bărbați îmbrăcați în salopete murdare stăteau în picioare pe culoarul dintre scaune.

   Ajunsă din nou acasă, am descoperit că mama nu era. Probabil se dusese la cumpărături, ori la bancă, să facă vreun credit ca să-mi propulseze mie ambiția pe culmi nebănuite. Tata era la lucru, ca de obicei. Am făcut un duș, am înfulecat niște măsline de pe masa din bucătărie, apoi mi-am băgat telefonul la încărcat. Când am intrat din nou pe Facebook, spre uimirea mea totală, aveam deja sute de reacții de la necunoscuți. Wow, ce tare, ești actriță, nu? Costumul tău pare foare autentic. Spune-ne și nouă cum se numește filmul în care joci. Nu mai pățisem așa ceva niciodată, și am rămas perplexă citind comentariile. Apoi, mi-a venit o idee cu adevărat genială.

   Mi-am petrecut următoarea perioadă închisă în casă, alcătuind diferite costume din te miri ce perdele, cârpe și materiale îndesate prin dulapurile maică-mii, și am început să-mi creez singură ședințe foto, pozând în tot felul de ipostaze și încărcându-le pe rețelele de socializare: într-o singură zi, apăream în chip de zână, spiriduș, magician, sirenă, prințesă și alte asemenea grozăvii, pe care le livram alături de o scurtă poveste inventată pe moment. Desigur că aveam grijă să-m editez pozele, să pun background-uri realiste, să fac ajustările de rigoare, iar în scurt timp am căpătat un succes nebun. Am început chiar un vlog în care povesteam cum decurg zilele mele de mare vedetă născută peste noapte, care înflăcăra imaginația fanilor de toate vârstele cu ipostazele ei inedite și poveștile din spatele lor. N-a durat nici o lună până să încep să primesc oferte de interviuri, invitații la podcasturi, contracte de reclame la balsam de păr, ba chiar am fost sunată (nici nu știu de unde aveau numărul meu, fiindcă nu-l făcusem public) ca să particip la un casting pentru o piesă de teatru. Banii au început să curgă din toate părțile, și oricât de tentată eram să dau năvală în ei ca tata în oala cu sarmale pentru Crăciun, conștiinciozitatea m-a împins să-i investesc în costumații și farduri mai bune, să-mi cumpăr materiale pentru un studio și echipament de filmat profesional. Desigur și răsfățul meu era pe măsură: am început să-mi cumpăr haine de firmă, să bat saloanele de înfrumusețare în lung și în lat, să-mi comand accesorii cât mai realiste care să mă ajute să-mi pun în scenă poveștile.

   Un an mai târziu, a trebuit să ne mutăm într-un apartament mai mare, pentru că nu mai aveam loc pentru toată recuzita de care aveam nevoie ca să muncesc. Părinții mei au fost șocați la început, când m-am întors de la bancomat cu o sumă cash mai mare decât salariul pe tot anul al tatei, obținută numai de pe urma contului de Youtube pe care explodaseră vizualizările, însă cu timpul s-au adaptat situației și au făcut tot ce era omenește posibil să mă susțină, în sensul că plecau de acasă când aveam nevoie de spațiu pentru filmări, poze și înregistrări, mama mă ajuta mereu să-mi fac părul după ideile mele extravagante, tata mă ducea cu mașina oriunde aveam nevoie, iar cu timpul, și-au dat și ei seama că ceea ce crezuseră la început că era o maimuțăreală fără folos a devenit o adevărată afacere.

   Într-o zi, când am ieșit să-mi fac cumpărăturile săptămânale de materiale textile pentru costumele mele, l-am zărit la un colț de stradă chiar pe cerșetorul pe care-l întâlnisem cu mult timp în urmă în stația de autobuz. Era la fel de murdar, de mirositor și de plictisit de viață cum îmi aminteam. La început, l-am privit cu superioritate, dar apoi am realizat că nu era frumos ce făcea. În fond, datorită lui ajunsesem unde eram, așa că am scos cu generozitate o hârtie de cinci sute de lei din portofel și i-am întins-o.

   — Mulțumesc pentru ajutor, i-am zis. Dacă n-ai fi fost tu, poate că și în ziua de azi aș fi lucrat la fabrica aceea, pe o leafă de mizerie.

   Mi-a acceptat banii cu o expresie vexată, se vedea că nu înțelegea despre ce era vorba, dar după ce s-a gândit mai bine preț de câteva secunde, m-a privit direct în ochi și mi-a zis:

   — Auzi? N-ai cumva să-mi dai mai mărunt? Îmi trebuie de cafea.