Pierduți în spațiu și timp – Ciprian Blidaru

Lucrare înscrisă la concursul de proză scurtă „Dan Ursuleanu“, ediția 2023

Se uita orbecăind la inbox-ul înnegrit de mail-uri necitite și nu s-ar fi sinchisit să le deschidă nici în ruptul capului. Erau aceleași oferte la pantofi, ochelari de soare, precum și nelipsitul îndemn viril; ”fă-o să țipe!”

I se părea amuzant faptul că ai nevoie de 5 cm în plus ca să o faci să țipe, când el știa metode mai ieftine și mai comode prin care puteai s-o faci să ridice decibelii. N-avea chef să deschidă nici mail-urile cu joburi, sătul de oferta bogată în agenți de vânzări și operatori la case de pariuri. Pe când se pregătea să clicheze în silă, sign out, văzu un titlu de mail, care n-avea cum să treacă neobservat, pentru că nu era dintre cele regulare.

Titlul suna pompos, ”Întâlnirea de douăzeci de ani”. Era un cârnaț de adrese de mail, iar el avusese ghinionul să se afle în acea bază de adrese. Află repede că peste două săptămâni avea să aibă loc evenimentul jubiliar. Nu se gândi prea mult la acest anunț, asta și pentru că era foarte greu să-i atragă atenția ceva din exteriorul vieții lui. Era convins că nu va face în ruptul capului, act de prezență, astfel că zilele următoare uită de existența acestui anunț, care de regulă  face  parte din categoria celor veșnic inoportune.

După o săptămână, vrând, nevrând, subiectul reveni în viața lui. Fusese dibuit telefonic de un fost coleg care era abonat la ziarul local, acolo unde-și făcea el veacul de când terminase liceul. Acesta îi află numărul de telefon de la un coleg de redacție, astfel că părea prins ca o muscă în păianjenișul hazardului. Fiind o natură bonomă și politicoasă, dădu toate asigurările privind prezența lui la eveniment. Asta și pentru că era genul de om care nu prea știa să zică nu, nici la vârsta maturității. Sau mai ales la vârsta asta, pentru că din câte își amintea, în tinerețe fusese un fervent purtător de cuvânt a tot ceea ce începea cu NU în față.

Dar acum părea hotărât să zică nu, sau cel puțin așa își propusese. Însă cum pentru unii oameni e greu să se mențină în echilibrul dedublării, și în cazul lui, efortul promisiunii formale de-a onora mascarada, cum o numea deja, începea să submineze credința interioară. Poate că aceasta nici nu fusese prea puternică, din moment ce sta să se surpe. Dar chiar și așa, cuprins de o moleșeală a voinței, încă găsea resorturi suficiente pentru a-și ține hotărârea în brațe și a nu se face de râs în fața lui.

Între timp, găsise întâmplător sau nu, într-un sertar cu arhive sentimentale, o poezie satirică de la 18 ani, un fel de premoniție lirică a ”neîntâlnirii” de douăzeci de ani, ce nu l-ar fi convins pe Alexandre Dumas să deturneze reîntâlnirea mușchetarilor după 20 de ani, dar i-ar fi deschis poate un surâs gascon pe fața sa plină. Se trezi astfel că-și recită poezia cu voce tare, cu un aer de orator amenințător care alunecă pe gheața autoironiei:    

Neîntalnire

La întâlnirea de douăzeci de ani,

Nu se va mai aduna nici un muşchetar,

Şi nici măcar vreun boschetar

Se va face doar un insectar al muştelor revoluţionare

Revoluţia zumzăită  s-a dus

Si burtico-burghezia a învins.

Bine ca n-am rămas slabi

Se mai uită și femeile la noi,

Revoluţionarii flămânzi de ieri,

Vom naşte burghezii de mâine

din pastă de mici, 

de mici revoluţionari

Fie-le ţărâna uşoară

tuturor,

micilor mari!

Însă cum tot revenea îndoiala și cum din dilema asta nu putea ieși doar prin autosugestie, decisese să privească într-un mod ludic situația, ajutat și de lectura umoristico – nostalgică a poeziei adolescentine. 

Hotărî să nu meargă la festivitate, dar dorea să-și satisfacă acest chiul în modul cel mai adolescentin cu putință, dacă tot era vremea remember-urilor. Era pornit să-și joace o comedie. Se pregăti cu câteva zile înainte ca și cum ar fi ținut morțiș să apară la festiva adunare. Își cheltui aproape tot salariul la saloane de înfrumusețare, își vopsi cele câteva fire albe de la tâmple, apucă să meargă de două ori la o sală de sport, unde depusese totuși un efort minimal, adecvat unui tip flasc ca el.

Cu o seară înainte își pregăti cel mai tineresc costum pe care-l avea și își cumpără și o cravată roz. Se apropia ziua de sâmbătă, pe care o iubea  mult, dar nu la fel ca pe cea de joi, care e ziua leneșilor rafinați.

Era pregătit să-și pună alarma de la telefon să sune dimineața,  să o amâne de câte ori va avea chef, iar apoi să se trezească la prânz, să iasă din casă și să se plimbe pe străzi lăturalnice ca un pierde vară, ca apoi să se înfunde într-o ”bombă” de zi. De fapt, dorea să retrăiască o zi de chiul, tipică ultimei clase de liceu, când repeta des figura asta cu tovarășii de-o seamă. Un nou chiul după 20 de ani. Adormi cu acest gând plăcut fără să mai fie nevoie să înghită pastila de melatonină, de care somnul lui avea atâta nevoie de obicei.

În timp ce se bucura de plăcerea amânării trezirii, simțea o furnicătură plăcută pe șira spinării, așa cum numai starea de convalescență ți-o poate da. În gură simțea un gust relativ plăcut, de parcă tocmai s-ar fi spălat pe dinți. Îl contrarie și faptul că se simțea prevăzut cu o bisectoare în pantaloni, demnă de un film porno. Avea o senzație de beatitudine interioară fantastică, întreg corpul era inundat de fericire. Se simțea ușor ca o pană și cuprins de energia mentolată a tinereții. Era contrariat de hainele largi în care arăta ridicol. Căută niște pantaloni și o cămașă care nu mai erau bune, dar care chiar și așa îl arătau ca pe un adolescent care vrea să pară mai matur, dar nu-i iese figura.

Porni pe jos spre liceu, cu o stare de spirit triumfală, demnă de un marș al legiunilor romane. Ajuns aproape de clădire trăia cu gândul că poate va observa ceva mișcare, dar era pregătit să fie prudent și să taie repede colțul. În fața liceului văzu mai multe mașini decât într-o zi obișnuită de școală, dar nici țipenie de om. Când se pregăti să ia colțul, simți cum o mână îl strânge cu precipitare de antebraț. Se întoarse brusc, pregătit pentru o ripostă sau pentru fugă, dar rămase stupefiat când revăzu figura unuia dintre bunii săi amici de școală. Fizionomia și trupul acestuia sunt la fel de neschimbate ca ale sale, astfel că niciunul nu pare uimit de celălalt. Se îmbrățișează spontan. Deși era dispus să evite cu orice preț prezența, nu mai e în stare să invoce nicio scuză pertinentă. Vechiul amic îl repede somându-l întruna  că trebuie să ajungă măcar pe final. O iau amândoi la fugă spre liceu și până să ajungă să caute ușa clasei nu-și schimbă decât replici cu caracter tehnic, privind orientarea în spațiul clădirii.

Se rătăcesc de câteva ori în căutarea sălii. Deschid la întâmplare câteva uși, dar de fiecare dată le închid imediat șocați. Pe lângă sălile goale, în cele pline stau așezați în bănci diferiți indivizi purtători de calviție și fire albe sau doamne trecute de prima tinerețe. În cele din urmă ajung în fața sălii care conține anunțul care-i privește.

Intră siguri pe ei de data asta, dar dau peste aceleași tipologii umane aflate la vârsta de mijloc. O bătrânică acră, lungă și uscată ca un par de mazăre veștejit și agitat de vânt, măcăne ceva către ei și îi trimite afară din sală cu un gest scurt și disprețuitor. Cineva se ridică atunci și le spune pe nume. Și alții îi recunosc, dar sunt ferm convinși că sunt fiii foștilor lor colegi. Nu-i crede nimeni că sunt ei, pentru că arată exact ca la terminarea școlii. Totul degenerează în larmă și rumoare, ca pe vremea liceului, când profesorul scăpa adesea controlul situației. Cei din sală se încing în aprige controverse, iar băbuța senilă de la catedră, care nu mai recunoaște oricum pe nimeni, pune capăt ciorovăielilor reluând gestul de o nervozitate ramolită, prin care îi dă afară pe cei doi.

Ambii părăsesc nedumeriți clădirea și deși au recunoscut și ei unele portrete mai puțin modificate de trecerea timpului, nu înțeleg cum de pot arăta oamenii aceia astfel. Niciunul dintre cei doi nu-și pune problema că ar fi ceva în neregulă cu ei, așa că se hotărăsc să meargă la o bere la barul din colț, care arată exact la fel ca pe vremea liceului si unde tanti Ferke îi întâmpină la fel de matern în ambianța plină de fum ce învăluie bărbile boeme și lambriurile comuniste.