Umor de bloc operator – Nicolae Ion Cîrstea

Lucrare înscrisă la concursul de proză scurtă „Dan Ursuleanu“, ediția 2023

Văzusem prin filme românești și chiar mi-au spus unii cunoscuți, pățiți, deci știutori de de-astea, cum că-n ziua când ești programat pentru intervenția chirurgicală, întâi te vizitează anestezistul, să-ți afle eventuale hibe[1] ale carcasei (tensiune, respirație, alergii etc.), dar și eventuale erori de soft din cutia cu gânduri, recte: depresii, psihoze sau alte chițibușuri bine plăcute domnilor Jung, Freud și, de ce nu (?!), J. C. Reil[2], dar mie nu mi s-a întâmplat așa.

La vizita de seara a zilei în care m-am internat, domnul Șiș, chirurg și profesor-doctor în științe medicale, mi-a zis că în următoarea zi mă va vizita negreșit invaziv-endoscopic, așa că, în dimineața cu pricina m-am trezit înainte de 6 a.m. (nu c-aș fi dormit cine știe ce peste noapte) și cu teamă în suflet, m-am pus așteptat. Și-am tot așteptat. Și văzând miezul zilei trecând, am gândit că doctorul m-a sărit din schemă și pas operațiune de extragere a nestematei, c-am uitat să vă spun că, prețios cum sunt, am făurit o mică pietricică taman în vezica udului și trebuia scoasă de-acolo pentru a fi evaluată de însăși Aja Raden[3] și apoi trimisă spre expunere la Mineralogical and Geological Museum, nu al nostru din Kiseleff, ci tocmai în 26 Oxford Street, Cambridge – Massachusetts, USA.

Deja mă încercau regrete iscate direct din stomac, că la recomandarea personalului medical nu mai mâncasem nimic de la prânzul de ieri și apă am băut abia cât să astâmpăr setea unei pisici jegărite și capul meu începea să imagineze mese întinse cu porcării neaoș ardelenești, cum mai fac și eu când m-apucă vredniciile de dinaintea sărbătorilor de iarnă, cu sarmale, răcituri și felurite salățuri, bașca niscaiva grătare încă sfârâinde, ca un descânt de sânge și foc, ce mai, potol sardanapalic precedat fără doar și poate de-un deț[4]de pălincuță uleioasă sau de-o dublă măsură de whiskey cu multă din gheața Nordului în ea…

Cu ceilalți doi colocatari ai rezervei dormind în pacea diagnosticelor lor, imaginația mea fecundă era cât pe ce să-mi transmită niscaiva arome din cutia cu amintiri direct în papilele gustative mustinde de salivă și dornice de senzații, mai abitir decât o mireasă neîncepută în noaptea nunții, când, zdrang, ușa salonului se dă de perete și apare o doamnă în ținută medicală, care, pe cât de aspectuoasă era, pe atât de militărește a interogat:

– Domnu’ Vreju?!

Cum vecinii de salon nu ziceau nimic, buimăciți încă după somnul curmat brusc, am fost realmente obligat să recunosc că eu sunt numitul și mă pregăteam să mă dezvinovățesc, să-i spun doamnei că n-am făcut nimic rău în ultimii cinci ani. Am ridicat doar două degete, ca la școală și vorbele mi-au rămas în gât, că mi-a luat-o înainte:

– Puneți-vă pijamaua și hai, că mergem la sala de operație.

Știu că ordinul se execută, nu se discută, c-am făcut armată la vremea mea, lungă[5] chiar, fiindcă nu m-am învrednicit să învăț biologia pe de rost, cum se cerea în anii ’80, ba m-am mai și îndrăgostit de-o frumusețe de Ioană prin Timișoara, că pentru orașul florilor optasem, fiind mai aproape de Hunedoara mea natală și, săltat la armie în toamna anului 1986, am tot executat ordine vreme de șaisprezece luni; dar ordinul doamnei n-aveam cum să-l duc la îndeplinire, pentru simplul motiv că n-aveam pijama.

Asta-i una din hachițele mele, urăsc pijamalele tradiționale! Ura față de ținuta standard pentru somn trebuie că și-a avut născarea în urmă cu vreo patru decenii, când, tot așa, internat cu o răceală acută la rinichi și spitalizat aproape șase săptămâni, mi s-a urât de purtatul pijamalelor zi și noapte.

– N-am, doamnă! am bâiguit timid si ca să nu-i las vreme să-i apără semnele mirării pe frunte, scoțând din geantă o pungă cu veșminte, am întrebat: șort și tricou, se permite?

Doamna mi-a confirmat printr-o aplecare ușoară de cap și a ieșit din rezervă, făcându-mi un semn din care să pricep că mă așteaptă pe hol până mă schimb.

Și-am pornit precum Isus pe dealul Golgotei știind ce-l așteaptă – mă iartă, Doamne, de asemănare, că voit am facut-o, pentru tușa dramatică a momentului meu – atât doar că doamna nu m-a împuns cu sulița-n coaste și nici nu mi-a dat să beau oțetul disprețului vulgului neștiutor.

– Dumneavoastră-mi veți face anestezia? am întrebat-o, crezând în filmele văzute sau în profeția cunoscuților știutori de de-astea, cum că anestezistul vine la pacient înainte de operație.

– Ah, nu! mi-a răspuns doamna și o dată cu surpriza iscată de întrebarea mea, i-a dispărut nota militărească din voce și aproape cald, mi-a spus că dumneaei e doar asistenta de la sala de operație, mâna dreaptă a doctorului.

– Luați loc acolo! m-a îndemnat blând arătându-mi un scaun în fundul sălii de operație, unde era și un pupitru.

M-am așezat cumințel, ca un elev de odinioară chemat la direcțiune, cu palmele adunate parcă a rugăciune și strânse între genunchi. Cred că și umerii-mi erau căzuți, așa, pe la nivelul curajului…

Și-a venit doctorul anestezist, o domniță drăgălașă dar firavă, c-aș fi putut jura că e studentă aflată în practică sau cel mult rezidentă. Mi-a luat fișa medicală de pe pupitru și cu mirare m-a chestionat:

– Domnul Vreju sunteți?

Am încuviințat bătând din pleoape a confirmare peste privirea-mi albastră, că pentru vorbe aveam nevoie de aer și cam uitasem să respir.

– Ah, pila președintelui…

Glumița anestezistei mi-a trezit instinctele de glumeț notoriu și teama a început să mi se rarefieze. M-am gândit să neg, să-i spun că-s pila întâi-stătătorului de la guvern, (re)numitul Cho Lacku, dar mi-a fost teamă ca anestezista să nu fie vreo simpatizantă a sus-numitului, așa că, tâmp aproape, m-am auzit zicând:

– Cea mai pilă!

A zâmbit, mulțumită pesemne că mă scosese din ghearele de fier ruginit, pline cu tetanosul fricii de operație. M-a întrebat apoi despre sănătatea-mi trupească și-am concluzionat împreună că nu sunt probleme care să mă descalifice pentru rahianestezie[6], apoi m-a întrebat despre psihic. Ei bine, aici am mințit-o cu tupeu. Nu i-am spus de extratereștri pe care i-am răpit în ultimul raid pe “55 Cancri-e” – exoplaneta de diamant[7], unde niciun alt pămîntean n-a făcut pasul cel mic pentru sine, doar eu, Unicul Explorator Intragalactic am comis pasul imens pentru umanitate, dar, cum nu-mi place publicitatea, nu spun nimănui că mă tot duc de-o vreme pe-acolo și că ultima dată am adus două perechi de vietăți de-ale locului și bine-am făcut că am luat două, că una mi-au și mâncat-o motanii veniți degeaba în vizită la Kitty, felina mea, bătrână și scopită. Nu i-am spus nici de ființele de lumină care m-au răpit într-o noapte, neștiind nici acum de unde veniseră și nici ce sentimente nutreau pentru rasa umană, eu știu doar că s-au purtat luminos de omenește cu mine.

Și mai ales nu i-am spus anestezistei despre insomniile mele frecvente, care debutează mai mereu în jurul orei unu și zece și sfârșesc înainte de  cinci dimineața, insomnii pe care mi le petrec întocmind grafice de zbor pentru avioanele de linie care-mi survolează existența în intervalul orar amintit sau scriind cele mai grozave utopii, pe care, poate, le voi aduna cândva într-un volum numit “Duioase insomnii”.

– Vă temeți de ceva? m-a mai întrebat anestezista și, bănuiesc că obisnuită deja cu minciunile anterioare se aștepta la un ”nu” hotărât din partea mea, când, eu, de colo:

– Oh, da, doamnă!

Am văzut-o real surprinsă de răspunsul meu imediat, dat pe nerăsuflate și cu ochii voit măriți a spaimă, mimică exersată în orele de curs de actorie luate recent.

– Pentru Dumnezeu, domnule Vreju, ce vă sperie într-atat?!

– Doamnă, i-am răspuns șoptit, mascându-mi binișor râsul, femeile grase mă sperie!

Și văzându-i uluiala totală, am continuat:

– Știu că și ele au un suflet pe undeva pe-acolo, posibil frumos, dar nu mă văd adormind lângă vreuna.

– De ce?! m-a întrebat iritată de data aceasta, simțind că sunt la un pas de-o acuzație de misoginism.

– Mi-e frică, doamna doctor, să nu mă mănânce…

Nici nu mi-am terminat bine elucubrația c-am și auzit un hohot în spatele meu și întorcându-mi capul, am văzut-o pe asistenta care m-a adus de la salon râzând copios. A râs și anestezista fluturându-și o mâna pe lângă cap, gest care, de regulă se face în preajma internaților la Spitalul 9, secția psihiatrie cu zăbrele la geam, dar eu știam că-mi trecuse un glonț pe lângă ureche, că dacă în locul simpaticei asistente intra vreo alta, grasă cât casa, n-ar mai fi gustat gluma și cine știe cum s-ar fi împiedicat de doctorul Șiș, taman când acesta m-ar fi căutat invaziv-endoscopic în chiar rațiunea mea masculină de a fi…

– Nu vă temeți, mi-a mai spus doctora, înainte de anestezie, am să spun fetelor[8] să vă bage un calmant moleșitor în branulă.

Și-a ieșit lăsându-mă în grija asistentei, care a redevenit profesionistă, fără urmă de zâmbet din râsul iscat anterior de glumița mea.

– Acum, domnule Vreju, dezbrăcați-vă și suiți-vă pe masa de operație. După care-am vă spun ce mai avem de făcut…

Ori, eu, când e vorba de dezbrăcatelea, o dată lepăd veșmintele de pe mine, că nu știu cum ori de ce, dar Dumnezeul meu m-a făcut lipsit de pudibonderii de-astea, fără să fi avut vreodată pretenții de fotomodel, știți voi, posesor de pătrățele pe abdomen ca ale lui Ronaldo[9] și nici vreun Terente[10] neștiut al neamului n-am fost. Îndemnat, deci, să mă dezbrac, bașca de o voce feminină, am tras șortul de pe mine, dimpreună cu boxerii cei noi. Apoi, cu un gest bine calculat pe traiectorie viitoare, mi-am smuls tricoul de pe mine, lăsându-mă gol pușcă, gata pregătit să mă cocoț pe masa cu dispozitivul ăla atașat, atât de asemănător sălilor de obstetrică-ginecologie, când, întorcându-și privirea către mine, o dată se oțărăște asistenta la mine, cu maximă indignare:

– Ce faci, dom’le?! Un’ te crezi?

Ori eu neștiind cu ce-am păcătuit, mă uitam stânga-dreapta și împrejurul meu, să găsesc vreun indiciu al greșelii comise și eram, cred, hilar o dată-n plus.

– Puneți-vă tricoul pe dumneavoastră! m-a lămurit asistenta și eu mi-am zis “ah, asta era?!”, greșisem capital arătându-mi, vezi Doamne, goliciunea superioară.

– Atâta deranj pentru un tricou, am mormăit în barbă, dar comentariul meu n-a scăpat vigilenței urechilor asistentei, care mi-a și reproșat, cu tonul ăla, redevenit milităresc:

– Domnu’ Vreju… vă rog frumos!

Ei, bine, mi-am pus tricoul, m-am urcat pe masa cea ciudată și căutând o poziție cât mai confortabilă, mi-am adus aminte de episodul cu Stan și Bran în cușeta de tren, când încercau să-și schimbe  hainele de oraș cu pijamalele în spațiul acela strâmt, ori când finalmente au reușit și voiau să se pună la somn, însoțitorul de tren i-a anunțat că urmează gara lor de destinație.

Apoi m-am întristat nițel, gândind că dacă rămâneam mai mult în relație cu una din iubitele din tinerețe, acum puteam să mă fălesc demonstrând varii poziții din KamaSutra perfecționiștilor sanscriți, că fata experimenta asiduu…

– Da’ stați locului o dată, să vă pun branula! mi-a ordonat vocea asistentei ca unui copil prost sau cu ADHD. Ba nu. Clar, ca unui copil prost!

M-am potolit și i-am întins mâna dreaptă, să facă ce vrea cu ea. Și-o văd pe asistentă că se uită și iar se uită, îmi pipăie mâna de la cot până la metacarpiene, pe față, pe dos apoi izbucnește:

– Dom’le, dar unde ți-s venele?

“Na-ți-o bună” mi-am zis “ce-ar trebui să-i răspund ăstei doamne drăguțe?”, eu, un ditamai omul cu ”instalația” expusă, dar fara vene la vedere.

– Știți, eu nu le arăt la toată lumea…

În secunda urmatoare am crezut că moare. Chipul i s-a roșit instantaneu și-a izbucnit intr-un râs cu chițăieli, de-ăla din care faci efort să te oprești, ca să mai apuci să respiri; și auzind-o chițăind, am izbucnit și eu, de răsuna sala de râsul nostru pe două voci.

– Ce se întâmplă aici? am auzit vocea impunătoare a doctorului Șiș.

– Auziți, dom’ doctor, ce zice omul ăsta… eu caut să-i găsesc venele și el îmi zice că nu le arată la toată lumea! Pudicul…

A râs și doctorul, așa, cam vreo paișpe virgulă douăștrei de secunde, după care mi-a zis:

– Domnule Vreju, vă rog eu, faceți o excepție azi! Și cum a venit, așa s-a dus, Dumnezeul doctorilor știe unde.

Am strâns pumnul bărbătește și asistenta s-a apucat să împingă sângele dinspre cot înspre venele de la încheietura mâinii mele drepte și, hop, o vânuță doldora de sânge albastru s-a arătat ochilor noștri, vigilenți ca ai unor vampiri hămesiți și doamna a împuns-o cu bucuria cu care un pasionat de insecte înfige acul într-o nou găsită vietate, s-o pună-n insectar. O dată fixată branula, a venit un brancardier să-mi explice ordinea pozițiilor pe care să le adopt, o dată pentru anestezie, apoi pentru sterilizare zonei de operat și finalmente, poziția pentru intervenția propriu-zisă.

– Dar mai întâi vă introduce doamna asistentă un amestec relaxant în venă, de-o să vă simțiți ca după un whiskey.

– Ah, minunat, spuneți-i că vreau cu aromă de Dimple[11], că de Jack[12] m-am cam săturat… și fără gheață, vă rog!

Lumea râdea prin preajma mea, dar mie începea să nu-mi mai pese. I-am și spus asistentei să-mi pună câteva fiole de-alea la pachet, pentru acasă, că-mi place efectul. Apoi m-am ghemuit și am simțit o înțepături în coloană, în zona micii mele scolioze, moștenite genetic de la frumoșii mei străbunii.

Prin sală intra și ieșea personal medical, cu varii treburi sau doar pentru ceva de comunicat, asistente, infirmiere, medici rezidenți, ba la un moment dat mi s-a părut că-l văd și pe David Copperfield[13] șoptindu-i ceva la ureche doctorului care mă ”laparoscopa” destoinic și mi-a venit să-i bat obrazul, c-a părăsit-o pe Claudia Schiffer[14], pasiunea mea blondă nu suficient mărturisită, dar, ca prin minune, magicianul a dispărut din fața ochilor mei și când l-am auzit pe doctor zicându-i unei terțe persoane că urmează să vină sau s-o interneze pe Claudia, pila nu-știu-cui, am simțit că roșesc, că numai așa n-aș fi vrut să mă vadă, în poziția aia caraghioasă. Mi-am și zis “Doamne, toată viața am sperat s-o întâlnesc pe frumușica nemțoaică și uite, când mi se-arată ocazia, eu să-i arăt neproductiv anatomia din josul vintrelor mele, încât am și insistat:

– Domnu’ doctor, dacă o internați pe Claudia azi, duceți-o în rezerva mea și mutați-l altundeva pe profu de matematici din patul de lângă geam, că ș-așa n-aude bine și strig la el de zice lumea că ne certăm continuu.

Doctorul s-a uitat lung la mine, a încuviințat și mi-a zis doar atât:

– Dacă…

Am vrut să le povestesc cum m-am îndrăgostit de Ioana în perioada examenelor la facultate, de ne-am bușit amândoi admiterea, eu la medicină, ea la chimie, dar nu mai părea să-i pese de zisele mele. Sau buzele mele nu se mai mișcau decât în imaginația mea…

Mi s-a părut că mai încercam să-i spun asistentei că maică-mea, tot cadru medical, îmi zicea că bărbații sunt mai fricoși când vine vorba de ace și injecții, că ea, când se îmbolnăvea, își facea singură injecțiile in șold și că, din păcate, nici maică-mea, nici taică-meu nu mai trăiesc demult.

Cum  surogatul de Dimple trimis prin branulă direct în nobilu-mi sânge părea să mă conducă spre ultima stare a beției, aia cu regrete, când lacrimile și mucii curg în voie, doctorul, care pesemne începea să termine lucrarea și se cam plictisea, m-a întrebat dacă vreau să remedieze și o mică îngroșare a uretrei descoperită, că, dacă tot e acolo cu instrumentele potrivite, de ce să mă mai cheme o dată, peste trei sau patru ani și i-am zis să facă ce crede de cuviință, numai bine să facă.

Când l-am văzut scoțându-și mănușile din mâini am știut că s-a terminat cu bine, mai ales că pulsul meu amplificat de gadgeturile alea șmechere, mă liniștea cu regularitatea țiuitului specific.

– Să știți că am rezolvat și ultima problemă! m-a încunoștiințat doctorul în timp ce-și spăla teneinic mâinile pricepute sub un jet viguros de apă. M-a pus tare pe gânduri, că nu mai știam care fusese ultima chestiune adusă în discuție, mutarea Claudiei Schiffer în rezerva mea sau îndepărtarea îngroșării descoperite pe final.

– Care problemă? l-am întrebat confuz, cu inima sperând mai degrabă la coabitarea cu nemțoaica, fie ea și platonică, într-o banala rezervă de spital.

Iar doctorul îndreptându-se către ieșirea din sală mi-a răspuns mucalit, cu vocea căutat inflexibilă:

– Ți-am și scurtat-o nițel, că prea erai țanțoș…

[1] Hibă (hibe) – cusur, defect, deficiență, imperfecțiune, insuficiență, lacună, lipsă, meteahnă, neajuns, păcat, scădere, slăbiciune, viciu;

[2] Johann Christian Reil (n. 20 februarie 1759 – d. 22 noiembrie 1813) a fost medic, fiziolog, anatomist și psihiatru german, cel care a introdus în literatura de specialitate cuvântul “psihiatrie”;

[3] Aja Raden a fost coordonatoarea diviziei de licitatii a faimoasei House of Kahn Estate Jewelers, fiind unul din cei mai respectați experti ai momentului în domeniul pietrelor prețioase;

[4] deț (pl. dețuri), regionalism – Unitate de măsură pentru lichide, echivalent cu un decilitru.

[5] În anii `80, absolvenții de liceu admiși la facultate făceau doar nouă luni armată, pe când cei respinși, făceau aproximativ șaisprezece luni;

[6] Rahianestezie (pl. rahianestezii) – anestezie obținută în urma unei injectări, prin puncție, în canalul rahidian a unei substanțe anestezice; anestezie rahidiană.

[7] Exoplaneta de diamant – a se vedea https://www.scientia.ro/…/4207-exoplaneta-de-diamant.html

[8] Expresie familială uzitată în perimetrul spitalelor cu sensul de ”colegelor”, cu precădere de doctori ”subalternelor”, fie ele asistente medicale sau infirmiere;

[9] Cristiano Ronaldo dos Santos Aveiro este un fotbalist portughez, care evoluează pe postul de atacant și este căpitan al naționalei Portugaliei. Ronaldo este considerat unul din cei mai buni fotbaliști din toate timpurile, alături de Lionel Messi

[10] Terente – bandit celebru din veacul trecut, care a rămas in conștiința publică nu din cauza mârșăviilor făptuite, ci datorită faimei lui de super amant, posesor al unui falus de 22 cm în erecție, falus conservat în formol de dr. Mina Minovici imediat după moartea posesorului și care a putut fi văzut ani in șir la IML; degradat în timp, depozitarii lui l-au dezafectat.

[11] Dimple Blended Whisky se remarcă prin buchetul său autentic, care reflectă o istorie de 350 de ani, fiind compus dintr-un număr mare de malţuri, care mai de care mai deosebite şi include whisky distilat de Glenkinchie şi Linkwood;

[12] Jack Daniels este denumirea unui whiskey traditional care se fabrica in oraselul Lynchburg, Tennessee, SUA.

[13] David Seth Kotkin (născut la 16 septembrie 1956), cunoscut profesional ca David Copperfield, este un magician american, descris de Forbes drept cel mai de succes magician din istorie.

[14] Claudia Maria Schiffer este un fost mare fashion model, actriță și designer de modă german, stabilită în Regatul Unit.