Curs de analfabetizare – Dorin Gîrbea

Lucrare înscrisă la concursul de proză scurtă „Dan Ursuleanu“, ediția 2023

Să fiu sincer, ajunsesem să mă cam satur. Terminasem a doua facultate și al șaselea curs de perfecționare post-universitară în domenii conexe care nu păreau să intereseze pe nimeni, dar nu reușisem să găsesc un post potrivit pregătirii mele. Parcă eram damnat și purtam semnul blestemului tatuat cu litere mari, eventual stacojii, pe frunte: Supercalificat.

Fusesem acceptat cu mari rețineri la un call center privat, așa cum îi spuneau îndeobște colegii mei. Nu-i dau numele, că nu m-am tâmpit suficient cât să-i fac reclamă. Acolo lucram zece ore pe zi, vorbind cursiv engleză, franceză, maghiară și italiană, fără pauză de masă, și răspunzând la întrebări ridicole ale unora care păreau să fie angajații unui call center concurent: Eram plătit tot cu mari rețineri și cu întârzieri ciudata. Explicația „luna asta nu ma’ e bani” devenise un laitmotiv repetat cu consecvență crâncenă de angajator și de reprezentantul resurselor inumane, deși aflam adesea că unele colege înzestrate cu ancore politice și nu doar primeau și prime pe deplin justificate. Mă rog, uneori lipsa de activitate reduce drastic șansele de eroare, conform clasicului proverb „numai cine nu muncește e rudă cu cineva sus-pus“.

În urmă cu vreo două zile, nu-mi amintesc bine, mă întorceam noaptea târziu de la calvarul cotidian catalogat optimist și eufemistic cu titulatura de somptuoasă de serviciu, grăbindu-mă să mai prind deschis la băcănia non-stop, deschisă după programul zilnic 10-22. În minte aveam lozinca ambițioasă și frugală deopotrivă „mezeluri și pâine“.

Încercând să scurtez drumul spre ușă ca să-mi măresc adecvat șansele să mai găsesc ușa băcăniei neîncuiată, era cât pe ce să fiu făcut afiș de ușa unui stabiliment de păcănele, care s-a deschis brusc spre a face loc unui malac în maieu, bermude și papuci de plastic, care striga de-i vibrau bojocii: „Moamăă, să moară Bibi, am câștigat zăce lei! Să mor ’o!“

L-am ocolit discret ca un Peter Pan veritabil, deci fără umbra din dotare, fără să-i urez ceva legat de împlinirea prematură a dorinței, Doamne-ferește. Doar că băcănia era închisă, așa că am mai zis un Doamne-ajută cuplat volitiv cu speranța că mai am ceva comestibil în frigider, afară de cele două lămâi și de sticla de borș, locatarele de drept ale numitului obiectiv strict electrocasnic.

Odată intrat în scara blocului, am citit inscripția: „Ascensor-ul defect“. Firesc, Doamne-ferește de două ori, pentru așa ghinion și așa ortografie. M-am înarmat cu resursele necesare unui urcuș pieptiș de nouă etaje, ceea ce însemna o reducere de trei niveluri față de maximul oferit cu generozitate de constructor. Pe drum am reluat mintal transformata Laplace a unei funcții, cele patru principii ale Termodinamicii și regulile de acordare de prim ajutor în cazul unei căderi pe scări a altora. Am ajuns la etajul nouă la timp, fiindcă nu-mi mai aminteam ce element vine după taliu în tabelul lui Mendeleev. Îmi simțeam picioarele ca de plumb. A, fir-ar să fie! Plumb era!

Ajuns în fața ușii apartamentului, după ce am dat voios din mâini ca senzorul de etaj să-mi sesizeze leneș prezența, am rămas ca o statuie deposedată de postamentul din dotare. Dinaintea mea stătea o ușă scoasă cu brutalitate din țâțâni, cu cadrul ușii deformat, totul lipit neîndemânatic cu fâșii de scoci și acoperit de câteva fâșii galbene cu inscripția „Poliția, nu treceți!“ Natura moartă era etichetată ad-hoc cu o inscripție binevoitoare, scrisă succint pe o foaie de caiet dictando: „Suna-ți la vecinul.“

Cum curiozitatea era mai mare decât temerea de a-l întâlni pe autorul fatidicei inscripții, am apăsat pe buton cu delicatețea cuvenită orei târzii. La celălalt apartament locuiește o bătrânică simpatică, fostă profesoară de latină. Lumina de pe hol s-a stins. Am reînceput rotările de brațe specifice unui stil aerobic neomologat încă, din motive temeinice.

Cine e acolo? se răsti o voce de soprană de decoloratură râzgâiată temeinic cu țigări de contrabandă procurate sistematic din Berceni, probabil soția vecinului, cea care nu răspunde niciodată la salut, deși locuiesc de trei ani în bloc.

Deși continuam să dau din brațe energic, lumina de pe hol nu se aprindea. Senzorul se dovedi mai înțelegător cu deschiderea ușii. Din prag mă priveau vecinul în pijama și vecina cu o mască de ten cu castraveți pentru cearcăne, stil gheișa neînțeleasă numărul 3.

– A, e nebunul de la 67…, o liniști succint vecinul.

– Bună seara, le-am spus cu tonul cel mai profesional de operator telefonic uman și omenos de care eram capabil la ora aceea.

Vecinul îmi răspunse cu o încuviințare scurtă din cap, iar nevasta-sa se uită lung peste umărul meu, de parcă nu le dădusem binețe.

– Vă rog să mă iertați că vă deranjez la ora această târzie, dar știți… ușa de la apartamentul meu…

– A, ușa. Stai liniștit. A spart-o mascații.

– Cum adică? De ce s-o spargă mascații?

– A venit după droguri. Da’ a greșit etajul. Trebuia să ajungă la zece. O fi obosit și ei pe scări.

– Bine, dar 67 nu e totuna cu 70.

– Ei știa una și bună: la zece, apartamentul de lângă scară. Decât că s-a oprit la nouă. A obosit pe scări, săracii.

– Și eu ce mă fac? Până mâine dimineață nu mă bagă nimeni în seamă.

– A zis doamna de alături că puteți să stați la ea până vine meseriașii și rezolvă.

Tocmai când doream să le mulțumesc pentru noutăți și mă codeam să o deranjez pe vecina pensionară, ușa apartamentului 68 se deschise și aceasta declamă cu un zâmbet ușor:

– Bună seara. Bonum vesperum ad vos!

– Sărut mâna, doamna Petrescu! zic eu surprins.

– Ți-am zis eu că asta ne înjură în șase limbi spaniole…, spuse soprana răgușită păstrându-și năravul de a nu răspunde la saluturi.

– Se zice spaniolești, proasto! Mergi înăuntru că se face curent și intră țânțarii.

Și, fără alte comentarii, cuplul se retrase trântind demonstrativ ușa apartamentului.

– Dacă nu aveți unde să înnoptați, vă pot găzdui în camera mică. Găsim și ceva de mâncare, nu vă faceți griji! propuse vecina cu amabilitate.

– Vă mulțumesc mult pentru ofertă. Chiar nu am unde să trag peste noapte. Am să accept oferta dumneavoastră, spun spășit de parcă voiam să evit să fiu ascultat la declinări în limba lui Ovidiu.

– Poftiți, intrați. Vorba aceea: Aut Caesar, out lodger! Nu vă îngrijorați, mai recurg la citate și locuțiuni latinești. Nu mult, cât să-mi mențin memoria. Că de memorii nu m-am apucat încă.

– Vă mulțumesc mult. Știți, chiar mă simt prost…

– Nu e cazul. Ascultați-mă pe mine. Proștii nu se simt. Deloc. „Nu este nicio rușine să te naști prost. Rușine e să mori prost.“

– Marin Sorescu.

– „Și așa zi, ai? d-ai noștri, stimabile? bravos! mă bucur.“

– Trahanache, zic eu.

– Caragiale, precizează gazda mea.

Zâmbesc încurcat și-mi face un semn liniștitor cu mâna.

– În zilele noastre nu se mai pune preț pe învățătură. România e educată cu mulți cetățeni needucați, dar fuduli nevoie mare. Ce se învață azi e ca în vremea lui Creangă – „cumplit meșteșug de tâmpenie, Doamne ferește!“

Spun „Doamne ferește!“ odată cu fosta profesoară de latină și o urmez pe hol să-mi arate camera.

***

Deși camera era curată și îngrijită, în pat străin am dormit ca pe ghimpi, cu multe griji și puține soluții. Abia spre dimineață m-a lovit idee genială. E contraproductiv să fii deștept. Nu-ți folosesc la nimic diplomele dobândite cinstit, fiindcă angajatorii și colegii se tem de oamenii cu carte care vor să-și facă datoria cinstit. Lepră nu poți deveni peste noapte. Trebuie antrenament serios. Nici lingău n-ai cum să ajungi ușor dacă ai prea multă educație și ai acumulat bun simț. Nu poți să joci un rol ca la teatru, că se prind. Și atunci ce e de făcut? Nu poți face pe prostul, dar poți redeveni prost.

Trebuie să mă înscriu la un curs care să șteargă ce am acumulat până acum. Să mă reinventez. Trebuie să existe undeva pe panoplia domeniilor de studiu un curs de analfabetizare, ceva.

Am căutat pe internet și nu am găsit nicio informație relevantă pentru ce îmi propusesem eu. Am luat la rând sediile mai multor universități private. Am fost primit pretutindeni cu mirare și am primit de fiecare dată eticheta de dus cu pluta și același răspuns: nu avem așa ceva!

Nu aveam de gând să mă las bătut cu una cu două.

Am contactat telefonic câțiva prieteni, bazându-mă pe faptul că întotdeauna există un prieten care știe un prieten care are un prieten care știe!

Am primit un mesaj scurt, „Du-te la Universitatea de Științe ale Dezinformării. Poate ai noroc acolo. Îți trimit adresa. Nu le spune c-o ai de la mine.“

***

Strada figurează pe hartă, dar clădirea nu. Din strada principală se face o alee lăturalnică și cotită, care duce la o casă cu aspect interbelic. Clădirea în sine pare o relicvă grandioasă din vremurile când se credea că bej este singura culoare cu care ar trebui să fie zugrăvită o clădire, așa că fațada afișează cu mândrie o pleiadă de nuanțe de maro deschis, asemănându-se izbitor de mult cu uniformele de camuflaj pentru infanteriile moderne care operează în deșerturi. Dacă aspectul ei exterior simbolizează lipsa de înțelepciune pe care o conferă studenților ei, s-ar putea să fi nimerit unde trebuie. Interiorul este însă primitor și neașteptat de modern.

– Bună ziua.

– Din păcate, nu vă pot confirma această informație. Eu sunt secretara-șefă. Spuneți.

O privesc surprins pe doamna de la ghișeul pe care scrie clar Dezinformații.

– Nu vă supărați. Aici este Universitatea de Științe ale Dezinformării?

– Aceasta este o altă informație care nu vă este disponibilă.

– Mi s-a spus…

– Nu credeți tot ce vi se spune. Cine v-a spus?

– Eu credeam…

– La noi nu se crede – se știe cu precizie!

– Dar nu spuneți.

– De fapt, ce doriți?

– Voiam să mă înscriu la un curs.

– Avem mai multe cursuri, mai multe programe și mai multe specializări. Trebuie doar să alegeți.

– Cum să aleg? Aveți un site.

– Evident, nu.

– Atunci o broșură, ceva.

– Nu posedăm. Depinde ce vreți.

– Cum să vă spun? Vreau să fiu prost-prost.

– Prost?

– Da.

– Cum așa? Prost ca noaptea?

– Nu, că noaptea e un sfetnic bun. Mai prost chiar.

Secretara-șefă mă privi cu neîncredere și aruncă fugar privirea spre telefonul fix, aflat mai la îndemână decât cel personal, probabil. Primele estimări cu privire la timpul ei de reacție și distanța de parcurs păreau neîncurajatoare. Decise vădit stingherită să-mi mai acorde o șansă.

– Nu organizați niciun curs în sensul ăsta?

– Deocamdată, nu.

– Mă mir. Specialiști ar fi cu duiumul. Doar să vrea să predea.

– De ce nu încercați singur?

– Aș încerca. Dar nu merge.

– De unde știți?

– Sunt supercalificat.

– Da, cam păreți. Înțeleg. Să întreb la decanat. Poate dacă se strâng mai multe cereri…

– Ați putea să-mi sugerați câteva cursuri mai deosebite pe care le aveți disponibile?

– Ar fi câteva, dar locurile sunt ocupate.

– Totuși…

– Fii cinstit! Te-a trimis prodecanul să mă descoși. Vrea s-o pună pe nepoată-sa în locul meu.

– Nu, răspund vădit încurcat de o asemenea prezumție.

– Judecând după timpii de reacție, după faptul că n-ai clipit și după lipsa de dilatare a pupilei, s-ar putea să spui adevărul. Te-ai înroșit un pic, mai ai de lucrat la asta.

– Nu vă mint.

– Ai făcut cursuri de actorie cu maestrul Sinchiseanu?

– Nu.

– Reacții bune, domnule. Ori joci cinstit, ori te-au prelucrat bine colegii. Ce curs ai vrea?

– Unul de analfabetizare sau ceva similar.

– Care să te facă să nu mai știi să scrii și să citești? Nu, n-avem.

– Văd că sunteți o persoană drăguță și amabilă, spun eu mințind cu toată nonșalanța disponibilă.

– Noi încurajăm comunicarea dezinformativă. Avem modulul Spune cine ești și îți spunem cu cine te întâlnești, cu durata de trei luni. Are atașat modulul Noi știm să te facem să ciripești. Îl organizează un domn de la Servicii, pensionar, da’ colonel. Sau invers, în orice caz! Nu vă-nteresează?

– Nu, asta m-ar califica în activități pentru care nu sunt pregătit. Eu vreau, dimpotrivă, să uit ce-am știut.

– Drept să vă spun avem Noi știm ce ai uitat, dar Uiți ce știi deja nu avem. Îmi pare rău.

– Nu știți să mă îndrumați altundeva unde aș putea să mă adresez?

– Ar fi prea multe dezinformații oferite azi unei singure persoane. Poate mai veniți și mâine.

– Nu cred. Mulțumesc.

– De ce nu încercați dumneavoastră la un neurochirurg? O trepanație poate…

Am plecat abătut spre call center. Pe drum am primit un mesaj de la un locotenent de poliție că mi-au reparat ușa. Vreo trei săptămânu după aceea, nu glumesc, am avut mereu senzația că sunt urmărit îndeaproape.

Precizare. Universitatea de Științe ale Dezinformării își declină orice implicare în cele relatate mai sus și consideră afirmațiile făcute drept tendențioase și dezorientante. Dacă însă vreți să vă dau adresa…