Lumea nebunului – Traian Demetrescu

Era nebun!… Și printre oameni

Credea că-i cel mai fericit,

Că niciodată pe-al durerii

Pustiu întins n-a rătăcit.

Trăia-n palate fără seamăn

Avea femei, amici, supuși;

Credea că-l udă ploi de aur,

Când azvârleau în el cu duș.

În lumea lui necunoscută

Nimica nu-l posomora,

Cu zâmbetele mulțumirii

Mereu figura-și colora.

Privindu-l, i-am șoptit de-aproape

Cu blând, prietenos cuvânt:

„De ce nu vii iar printre oameni?

De ce?… Coboară pe pământ!…”

La întrebarea mea, nebunul,

Ca de-un fior adânc pătruns,

Uitând-se cu ochi de groază,

Trist, filozofic mi-a răspuns:

„Fugi! nu-mi vorbi de lumea voastră…

În ea odată-am existat,

Și tremur când mi-aduc aminte

Ce suferințe-am îndurat!

Pământul e făcut de-un spirit

Prea rău, iar omul e ursit

Să sufere în veci… Eu, lumea

De fericire mi-am găsit!”

M-am dus… pe-o foaie de hârtie

Durerea-n litere s-o pun –

Câți n-ar dori să treacă-n lumea

Acestui fericit nebun!  

(1888)