Drum bun spre lumină, Don Simon

De la o vreme veștile proaste se țin șnur. Fie că timpul zboară prea repede, fie că noi pământenii îmbătrânim mai ușor, fie că loteria vieții e măsluită în așa măsură încât unora, pe nedrept, le strigă prea devreme numărul câștigător.

Și cum în vremea noastră veștile proaste circulă mai rapid decât odinioară, a doua decadă a lui iulie 2017 a adus cu sine o veste cumplită, proastă, grea și apăsătoare deopotrivă: suntem mai săraci cu un prieten, am mai pierdut un scriitor, avem un colaborator mai puțin, ni s-a mai spulberat un vraf de iluzii.

Îmi e greu să scriu și să recunosc că Petrică Sârbu nu mai este printre noi, că a plecat și că nu îl vom mai revedea pentru o vreme… Era cunoscut cititorilor, scriitorilor și, prea puțin, infim chiar, editorilor de literatură SF sub pseudonimul Don Simon.

Avea o scriitură aparte, era întotdeauna un creator cu vorbele la el, știa să le îmbine măiestrit, făurea metafore, fraze, visuri, fantasme și universuri cu nonșalanța unui demiurg blând, care știe că lumea este mai bună doar pentru că așa vrea, visează și își dorește el.

Ne-am întâlnit destul de rar, chiar dacă am fost colegi de redacție la Jurnalul SF, chiar dacă am participat împreună la manifestări SF din țară, chiar dacă a fost colaborator la Curierul Național în perioada în care am fost și eu vremelnic redactor. Apoi a trimis vreo două proze la Ficțiuni. Așa că nu am să vă spun prea multe despre omul Petrică Sârbu.

Cred că Don Simon mai avea multe de scris și de povestit. Dacă ar mai fi avut răgaz. Dacă ar fi fost mai îngăduitor cu sine însuși, mai permisiv cu gândurile și lumile lui care așteptau gata să-și ia zborul. Dacă prietenii și cei care-l prețuiau l-ar fi îndemnat să scrie mai des, mai mult. Dacă un editor i-ar fi pus pe masă un contract pe măsura uriașului filon de talent pe care îl avea, dar pe care îl ținea încătușat în speranța unor zile mai bune, care n-au mai venit…

Oricât ar părea de paradoxal unora, scriitorul este în mare măsură un om însigurat, care are nevoie de mediul lui propice, aparte, în care să creeze și să se dezvolte. Iar atunci când nu-l are… el rămâne singur cu universurile lui, iar noi, cititorii, vom visa la ele, vom jindui după ele, dar nu le vom cunoaște niciodată. Și vom fi mai săraci. Cum suntem azi, la despărțirea de Petrică Sârbu.

Îmi vine acum în gând finalul unei proze semnate Don Simon – Singurătatea regelui din Corfu: „Iertați-mă că vă arunc povara singurătății în spinare. Am obosit, iar Dumnezeu, în propria Lui eternitate, a uitat să predea ștafeta.“

Nicu Gecse