Toate bune și frumoase, însă cea mai spectaculoasă prezentare de carte a fost din punctul meu de vedere cea făcută fulger de focșăneanu Gheorghe Andrei Neagu alias Semper Pururs. Omul a venit cu portbagajul burdușit de cultură… literară și viticolă made in Focsangeles (după cum îi spune o localnică care îmi este prietenă), a lăsat câțiva litri de vin, câteva cărți și mai multe numere din revista Oglinda Literară, apoi a întins-o. Bun vinul de Focșani, cât despre literatură… nu prea pot să mă pronunț pentru că nu e SF și pe mine unul literatura contemporană românească (non SF&F), sincer, mă cam depășește. Din cărțile lăsate în urmă, m-a atras imediat vizual Războiul muștelor, o carte de povestiri scrisă de personajul mai sus amintit. Cartea este maro cu o muscă mare pe copertă și mai multe mici pe fiecare pagină și a fost scoasă la Ed. Plumb. Maro-muște-plumb… oare ce a vrut autorul să transmită?… În fine, am trecut-o pe lista „de citit experimente“.

În rest, în această perioadă, în Râșnov e precum în București, se construiește o parcare subterană și un lift care să ducă la cetate. Tot proiectul costă vreo 5 milioane de euro și e finanțat cel mai probabil din fondurile europene. Ca rezultat al acestuia, există un tobogan exact lângă pensiunea la care sunt cazat, pe unde se coboară pietrele și care te face să crezi uneori că se prăvălește muntele peste tine. Dacă ignori toate aceste mici neajunsuri descoperi ca locul are farmecul săi, iar oamenii sunt interesanți. De exemplu, familia la care suntem cazați este compusă dintr-o ea – foarte curioasă și foarte vorbăreață (dacă nu știați munții /dealurile din jur au fost cândva niște piramide, spune ea) și el – un olandez aproape mut și care la intrarea în pensiune, pe o pancartă, se laudă cu abilitățile sale gastronomice: „cartofi prăjiți la Olandezu“. Pensiunea este o casa veche săsească iar masa de la care scriu aceste rânduri se află în podul mansardat al casei. Deasupra ei este un geam pe unde văd Cetatea Râșnov cum se uită la mine (poza în curând).

* * *

Ziua 4&5

De Ziua Științelor (a 4-a de festival), mi-am pus în gând să descopăr Cetatea Râșnov, alături de iscoadele mele. Nu de alta, dar programul festivalului s-a decalat și parcă după două dimineți pierdute scriind la povestioara „Ciuma de trei zile“ pentru concursul „Mihail Grămescu“, mi se cam acrise de stat în pensiune. În plus, hop-țop a răsărit și soarele. Trebuia să profităm.

Zis și făcut. La 600 de metri de centrul Râșnovului se află cetatea cu același nume construită în sec. XIV, „probabil pe locul fortificației din lemn ridicate de Cavalerii Teutoni la începutul sec. al XIII-lea“ (după cum spune Wikipedia). La cetate se ajunge cu piciorul sau cu Transilvania Train – niște tractoare cu remorci, cosmetizate hidos, ca pentru circ. Mai trebuia să-l văd pe Bozo the clown la volanul lor și nici că mai puneam piciorul prin Râșnov vreodată!… :)) Glumesc.

Fiind sâmbătă, când am ajuns noi, cetatea era deja invadată de turiști fel de fel și localnici care se îndeletniceau cu negoțul. Am văzut tot felul de cavaleri care te invitau să-ți faci poze în haine medievale sau să cumperi diverse kitsch-uri Made in China. Unul mai vânjos s-a oferit sa-mi vândă diplome de cavaler mânjite cu mir. Ce-i drept, miroseau frumos. Altul avea funie de soacra… și tot asa, din loc în loc găseai pe câte unul îmbrăcat în haine medievale care avea ceva de vânzare. Bănuiesc că în Evul Mediu existau și haine specifice negustorilor. Nu dom’le aici toți negustorii erau cavaleri. Unul singur era mai altfel decât toți. El nu era cavaler… ci străjerul cetății care avea o pasiune… aceea colecționa obiecte reprezentative pentru Cetatea Râșnov. Interesant personajul, pe numele său Gheorghe Samoilă, și mini-muzeul său din cetate.

Din cetate am căutat să văd pensiunea Stefi și geamul din podul mansardat unde se găsea masa mea preferată. N-a fost greu, căci pensiunea era chiar sub deal/cetate. Un șut în dos și nu mai trebuia să mă întorc cu trenulețul groazei!…

* * *

La sfârșitul zilei am avut parte de punerea în scena a unui act regizat de un personaj a cărui faima „de om pus pe șotii“ îi precede prezenta fizică. Așa l-am cunoscut eu… „lasă că vine Pîrligras și o să destindă el atmosfera“ sau „lasă ca vine Pîrligras și vă spune el bancuri bune“. Am întâlnit personajul în carne și oase și i-am remarcat umorul dar nu m-am așteptat sa ne-o “coacă” în felul în care a făcut-o.

Văzând interesul participanților pentru concursul de proză scurta „Mihail Grămescu“, se ridică el la o bere și spuse cu seriozitate maximă:

Noi cei prezenți la masă (3 creduli și probabil 1 complice) ne gândeam… care e ăla, cum și-a permis, şi dacă Pîrligras face parte din comisia de evaluare a lucrărilor…

În fine, câteva ore mai târziu, îl vedem că se așează în mijlocul mulțimii, adunată la REM’s (pensiunea nucleu) la un grătar și începe să ne citească „Șocul lui Lender“ – povestea unui băiat blond cu ochi albaștri care s-a apucat să prezinte grupului adunat la festivalul de la Râșnov, un plagiat după Jocul lui Ender de Orson Scott Card. În esență, povestea citită era o reinterpretare a realității, în stilul umoristic specific lui Viorel Pîrligras. Acesta și-a jucat perfect rolul întrucât timp jumătate din poveste ne tot înghionteam și ne întrebam care-i ăla de plagiază. Mai mult, era ușor derutant  faptul că o parte din firul narativ se întâmpla live. Noi râdeam, iar el citea „la care cei din jur au început să râdă“, în așa fel încât nu știai dacă citește, compune pe loc, ori chiar trebuie să cauți în mulțimea prezentă adolescentul blond cu ochi albaștrii .

* * *

Cu sau fără demascarea lui Pîrligras, a doua zi, cu ocazia întâlnirii de rămas bun, s-au acordat și premiile primei ediții a Concursului de Proză Scurtă „Mihail Grămescu”.

Pentru concurs au fost depuse lucrările a 6 participanți: Cezar Mazilu, Lucian Dragoș Bogdan, Roxana Brînceanu, Sorina Bogdan, Nicolae Dobre și Irving T. Creve.

Premiul I a fost acordat lui Nicolae Dobre (Brașov), iar premiul II lui Cezar Mazilu (Pitești). Lucrările vor fi publicate în următorul număr al revistei online Fictiuni.ro, pe care eu unul aștept cu mare interes să-l citesc. Premiile au fost simbolice și au constat în mai multe cărți Nemira. 6 volume ale revistei CPSF și accesorii pentru biciclete.

* * *

La sfârșitul acestei postări care încheie seria de relatări de la Festivalul SF de la Râșnov 2014, am încercat sa-mi dau seama cu ce am rămas după această experiență, așa ca un fel de auto-evaluare. Dupa un „brainstorming“ rapid iată cu ce am rămas:

• cu un mare cucui de la pragul scund al pensiunii săsești la care am fost cazat;
• cu amintirea plăcută a cârcotelilor realizate împreună cu dicționarul ambulant al SF-ului autohton, pe numele său Sorin Bobouțanu, și extensia sa cu adăugiri, expertă în sandwich-uri matinale, Ileana (metal-cosânzeana) Drop – iscoadele mele;
• cu revelația întunericului absolut descoperit în Peștera Valea Cetății din Râșnov;
• cu ideea unui festival ușor dat peste cap de lipsa de cuvânt a unor participanți-cheie;
• cu senzația că în SF-ul românesc, mai devreme sau mai târziu, ești obligat să alegi o tabără… și ele nu sunt deloc puține;
• cu o inițiativă demnă de lăudat – un festival specific SF-ului și celorlalte genuri conexe, ținut într-un loc pitoresc;
• cu experimentul creației și al scrierii „la comandă“. Așa mi-am dat seama că sunt în stare să scriu 5.000 – 7.000 de semne pe zi, ceea ce e un record pentru mine;
• cu noi prieteni și cu experiența lor scriitoricească, din care se pot învăța multe;
• cu gândul la berea la halbă care era mai ieftină decât apa plată;
• cu gestul frumos făcut de Dănuț Ungureanu, de care o să vorbesc în recenzia lui „Vegetal“;
• cu imaginea lui Rolex, câinele-vedetă, cum era el atras de mirosul cărții Roxanei Brînceanu – Sharia, descoperită întâmplător la vânzare, în Cetate.
• și multe alte amintiri plăcute.

PS: În trenul de la Brașov la București, unul povestește de groaznica experiență pe care a trăit-o la un concert Salam, o domnișoară bătrână își tine telefonul de parcă ar fi cel mai de preț lucrul al ei, o țâțoasă și un vlăjgan mai au puțin și și-o trag pe bancheta din stânga mea, iar de pe holul trenului vine un puternic miros de joint.

Am ajuns la București. Sfârșit.