Iain M. Banks, “The Hydrogen Sonata” (2012)

În primăvara anului 2013, la puţin timp după ce terminasem de citit romanul Surface Detail, am început lectura a ceea ce avea să se dovedească ultimul roman din seria Culturii de Iain M. Banks – The Hydrogen Sonata (Editura Orbit, Londra, 2012). Din păcate, lectura a trenat, iar când mai aveam de citit o treime din carte am abandonat, preferând să parcurg alte volume. Din fericire, în septembrie 2013 am reînceput acest roman şi, în mai puţin de o săptămînă, l-am parcurs până la capăt. Să vedem împreună ce a cauzat abandonul şi ce a motivat revenirea.

The Hydrogen Sonata este un roman amplu (517 pagini) şi complex. Premisa de bază a intrigii este că o civilizaţie stelară numită Gzilt se pregăteşte să sublimeze, iar între civilizaţii mai puţin avansate care ar putea beneficia de pe urma realizărilor sale materiale ce vor fi abandonate se desfăşoară o competiţie acerbă. Un aspect interesant este faptul că, în urmă cu zece milenii, Gzilt s-a numărat printre cele câteva civilizaţii care şi-au propus să fuzioneze pentru a forma ceea ce avea să devină Cultura. Din motive insuficient de clare, Gzilt s-a retras în ultimul moment din acel proiect, însă, ulterior, Cultura a tratat această civilizaţie ca pe un aliat.

Ca urmare a acestei situaţii, când procesul de sublimare este tulburat de lupte fratricide între regimentele Gzilt, iar civilizaţiile „hoitare” intră în conflict făţiş unele cu altele, câteva dintre navele Culturii caută să aplaneze lucrurile şi să ajute la buna desfăşurare a sublimării. Dar misterele şi comploturile ce înconjoară sublimarea sunt o provocare chiar şi pentru Minţile de la bordul acestor nave.

Unul dintre firele narative ale romanului urmăreşte o muziciană, Vyr Cossont, care şi-a propus să-şi petreacă ultimele zile dinaintea sublimării exersând şi interpretând o piesă muzicală deosebit de dificilă, Sonata Hidrogenului. Piesa fusese compusă cu secole mai înainte pentru un instrument muzical care nu exista încă, iar pentru interpretarea ei meşterii aveau să creeze nedecagoncordul – pentru care ar fi fost necesari muzicieni cu patru braţe. Din ambiţie, Cossont şi-a implantat o pereche suplimentară de braţe numai pentru a putea interpreta această piesă muzicală.

 Zilele finale ale civilizaţiei Gzilt sunt umbrite însă de izbucnirea unor conflicte, iar Cossont scapă in extremis de un atac devastator de pe planeta Eshri. Însoţită de un android de luptă, de o creatură de companie şi de un avatar al unei nave de-a Culturii, ea este trimisă în căutarea memoriei stocate a unui străvechi cetăţean al Culturii, Ngaroe QiRia, apoi în căutarea acestuia din urmă.

 Un alt fir narativ urmăreşte activităţile unui înalt funcţionar de stat din Gzilt, septamul Banstegeyn, care, în zilele premergătoare sublimării, instigă regimentele unele împotriva altora, o asasinează pe preşedinta în exerciţiu a civilizaţiei, caută să arunce vina asupra unei civilizaţii „hoitare” şi aproape antagonizează Cultura. Ca şi în cazul altor personaje negative din seria Culturii, Banstegeyn pune în mişcare planuri complexe, manipulează o mulţime de alte personaje, însă de la un punct încolo constată că evenimentele i-au scăpat de sub control.

 Un fir narativ secundar relatează despre dezbaterile şi acţiunile unor nave din Cultură. Pe de o parte, acesta conţine unele dintre cele mai spectaculoase evenimente din intrigă – operă spaţială „pe ecran lat”, cu bătălii cosmice, urmăriri şi ambuscade. Pe de altă parte, acesta redă discuţiile dintre Minţi, iar cititorii au ocazia să observe în ce măsură aceste inteligenţe artificiale acţionează ca nişte zeităţi benevolente, dejucând planurile celor răuvoitori şi îndreptând evenimentele istorice pe un făgaş paşnic, dar păstrându-le personajelor (post)umane iluzia autonomiei şi liberului arbitru.

 Ca şi alte romane recente din seria Culturii, precum Matter sau Surface Detail, The Hydrogen Sonata are unele decoruri spectaculoase şi memorabile, precum Oraşul-Centură de pe planeta Kwaalon, satelitul natural Fzan-Juym, care gravitează la o viteză incredibilă printr-un şanţ săpat în suprafaţa planetei sculptate Eshri, râurile şi cascadele de nisip create şi întreţinute de o dronă excentrică pe orbitalul Dibaldipen sau dirijabilul Ecuatorial 353 care transportă Ultima Petrecere a unor hedonişti din  Gzilt.

 Unele personaje secundare sunt de asemenea memorabile în excentricitatea lor – fie şi-au înlocuit ochii cu o pereche suplimentară de urechi, precum QiRia, fie şi-au implantat zeci de penisuri pe suprafaţa corpului, ca Ximenyr, ori şi-au accelerat procesele neuronale pentru a interacţiona cu echipajul digitalizat al astronavei, precum colonelul Agansu.

 Nici recuzita nu este mai prejos – începând cu nedecagoncordul despre care vă relatam ceva mai înainte şi terminând cu ceva ce pare un accesoriu sexual sofisticat şi care se dovedeşte a fi arma unui dublu asasinat. Fie că e vorba despre memorii implantate în globi oculari, despre o aşa-zisă carte religioasă care conţine, pas cu pas, instrucţiuni pentru evoluţia tehnologică a unei societăţi oferite de o civilizaţie considerabil mai avansată sau despre o creatură de companie bidimensională, Iain M. Banks reuşeşte să-şi surprindă şi să-şi încânte cititorii pe aproape fiecare pagină.

Desigur, la un alt nivel, The Hydrogen Sonata conţine o ţesătură densă de referiri intertextuale. Sublimarea unei întegi civilizaţii pentru a li se alătura altora, mai vechi, într-un plan superior al existenţei aminteşte de Sfîrşitul copilăriei sau, mai recent, de Schismatrix. Cartea pseudo-religioasă ce trasează dezvoltarea tehnologică a unei civilizaţii evocă planul lui Hari Seldon din Fundaţia. Textura complexă de intrigi, influenţe şi comploturi ale unor grupări postumane este întrucâtva similară cu cea din fundalul seriei Dune. Scena de început cu muziciana solitară aminteşte de un episod similar din Hyperion. Încărcarea minţii personajului feminin secundar Tefwe într-o serie de clone seamănă cu un procedeu asemănător din The Ophiuchi Hotline de John Varley sau din Carbon modificat de Richard Morgan. Iar Pyan, creatura sintetică de companie, o zburătoare plată, dreptunghiulară şi inteligentă, pare o versiune inofensivă a înfricoşătorilor notuli din Cartea Soarelui Nou.

Dincolo de toate acestea, însă, The Hydrogen Sonata este parcursă în subtext de o preocupare pentru finalul existenţei şi pentru ceea ce ar putea (sau nu) să se afle mai departe. Cazurile entităţilor care au revenit în realitate după sublimare sunt deosebit de rare – o navă excentrică a Culturii reprezintă o asemenea raritate. Unii membri ai civilizaţiei Gzilt aşteaptă sublimarea cu interes, în vreme ce alţii sunt sceptici, sau chiar îndărătnici. Aproape toţi poartă un soi de ceasuri pe care se afişează numărătoarea inversă finală – căci până şi în pragul sublimării moda moare, dar nu se predă. Cartea sfântă pe care s-a întemeiat Gzilt s-ar putea dovedi, în al unsprezecelea ceas, un soi de minciună – nu revelaţia unică destinată unui popor ales, ci un mesaj de la o civilizaţie oarecum avansată, dar banală, către o civilizaţie înapoiată, ca o puzderie de alte civilizaţii emergente din galaxie. Iar civilizaţiile „hoitare”, pregătite să facă uz de diplomaţie, manipulare, subversiune sau (la nevoie) de forţa armelor, amintesc în cinismul lor de rudele hrăpăreţe care plănuiesc deja cum să înhaţe moştenirea la căpătâiul unui muribund. Fireşte, şi în societatea galactică vastă şi complexă imaginată de Iain M. Banks, unele civilizaţii sublimează, altele devin „vârstnice”, unele sunt emergente, altele sunt implicate, iar sfârşitul uneia nu implică nici pe departe sfârşitul tuturor. Lecţia dată de autor, de la o vârstă destul de avansată, este că, până şi în pragul morţii, viaţa merge înainte. 

Poate tocmai de aceea finalul seriei este deschis. Dacă Spectrul lui Phlebas, care deschidea suita Culturii, lăsa să se înţeleagă că o îndelungată istorie, la scară galactică, avusese loc înaintea evenimentelor din intrigă, The Hydrogen Sonata, a cărei intrigă este plasată un mileniu mai târziu, se încheie cu impresia că numeroase alte evenimente, mari şi mici, se vor petrece pe această scenă colosală. Din păcate, în anul care a urmat publicării acestui volum, Iain M. Banks a fost diagnosticat cu o formă avansată de cancer, iar câteva luni după aceea s-a stins. Mai în glumă, mai în serios, anunţa într-un ultim interviu că, dacă ar fi ştiut din vreme, nu ar fi scris o ultimă carte mainstream, ci ar fi ieşit din scenă cum se cuvine, cu un grandios roman din seria Culturii. Cei care i-au urmărit cariera ştiu că încheierea îndelungatei sale cariere a adus nu unul, ci trei asemenea romane ambiţioase – Matter, Surface Detail şi The Hydrogen Sonata – iar edificiul literar al seriei Culturii va rămâne ca un punct major de referinţă în istoria literaturii ştiinţifico-fantastice pentru mulţi ani de acum încolo.

Ar mai trebui să adaug că, dintre cărţile SF publicate de Iain M. Banks, mai am de parcurs câteva, însă despre acelea am să vă relatez cu altă ocazie…