Mândria mamiței, odorul autor
Va fi odată ca niciodată, pe când în lasere se vor bate și basta. Plângerea mea și nu numai a mea, despre absența tinerei generații în sefeul autohton a încetat să mai aibă obiect. M-aș bucura să fie măcar partial vina articolelor și concursurilor din diferitele reviste la care am colaborat. M-aș bucura să fie chiar și o nouă generație spontanee, apărută așa, din excepțiile născute de o școală românească din ce în ce mai precară și mai nevolnică.
Orice-ar fi, grija tinerei generații mi-am luat-o de pe umeri. Ea există, deși e mai puțin activă decât corespondentul ei în mainstream, dar să zicem ca asta e datorită unei mai reduse apetențe a publicului față de sefeul românesc. Și o mare confirmare vine chiar din partea organizatorilor romconului de anul acesta, care oferă o grămadă de premii realizărilor non-sf (deși titulaturile neutre ale categoriilor premiate ar fi corecte, măcar în parte, listele de nominalizări reflectă fidel starea de fapt), orientându-se spre fantastic, magic, fantasy, realism-magic și de ce nu, spre anticipație tehnico-științifică. Ferească prea-puternicul de științifico-fantastice sau science fiction.
E adevărat, avem noua generație, dar ce scrie noua generație? Cam asta ar fi problema. Și cine îndrumă noua generație? E vorba de acel segment al noii generații cu bani sau fără bani?
Am asistat de curând la o manifestare literară, unde s-a pus această problemă. Problema reală era însă, nu modul de accedere la produsul finit – pachetul de cărți – ci motivația acestei finalitați. Mândria mamiței, protectoare și susținătoare a odorului modern, se traduce prin orice, de la sponsorizarea ediției princeps, până la felicitările întinse pe durata unei întregi săptămâni, transmise direct, prin telefon și prin facebook, odorului auctore, merituos om de litere, care uneori nu face altceva decât să alăture postmodern cuvinte obținute prin asociere semantică perpetuu alterată.
Am văzut un roman obținut astfel. A trebuit să suport și o lectură a unei astfel de capodopere, ambele similare până la concept și realizare. Cine le ghidează parcursul literar acestor tineri? Cu o critică literară inexistentă, care în cele mai bune cazuri laudă pe cine nu trebuie, mulțumindu-se cu atât, diligențele de a percepe textul lecturat fiind absolut dincolo de limitele și potențialul respectivilor. Cu o redacție literară redusă la minim, din partea editurilor. Cu o comisie de acceptare a manuscriselor inexistentă și aneantizată din rațiuni economice – oricine plătește e musai să treacă – filtrele valorice în această Românie a crizelor perpetue sunt întoarse pe dos și lăsate de izbeliște.
Va mai dura un sfert de veac până când cei care se întreabă acum iși vor da seama de ce lectura și cultura din acest areal suferă. Va mai dura până când își vor da seama că un critic care dă notă de trecere tuturor cărților care i se fac cadou de fapt trimite la colț toți potențialii amatori de citit, care vor evita pe bună dreptate să cumpere autori români în viață. Nu mai spun de situația absurdă de contact zero între profesorii de română și autori.
Cum? Trebuie să existe câțiva profesori de română competenți. De ce nu apelează nimeni la ei, ca redactori, consilieri, cititori avizați? Sau, în eventualitatea produsului finit, drept agenți de promovare a tinerilor autori în rândul mai tinerei generații? Poate pentru că acei profesori de limbă română, filologi prin pregătire și exercițiu, și-ar da seama mult prea repede de valoarea paginilor negricioase dintre coperte? Nu ar fi cazul ca dintre ei să se aleagă critici și redactori? Și nicidecum dintre absolvenți fără nicio experiență dar cu maxime atitudini de veleitari? Sau oare dintre veterani ai scrisului care n-au reușit mare lucru și acum împroașcă cu venin dacă nu primesc mai mult de-un la mulți ani, maestre?
Nu mai revin la eterna cauzalitate ciclică a vinovăției decăderii literaturii românești, dar repet, adăugând că atât timp cât motivația autorului, motorul intern care-l animă este să fie „mândria mamiței”, nivelul valoric pe care-l va atinge va fi în directă concordanță cu acea minimală motivație. Adică e foarte posibil ca măiestre compuneri de la teze să fie mai literare decât producția tipărită a respectivului „maestru”.
Și cu tristețe mă uit la un fandom care pare că se adună, dar se împuținează pe zi ce trece, sub un stindard cu litere însângerate, simbol al trecerii spre horror și al despărțirii de SF. Mă rog, s-ar putea să nu fie așa și cine râde la urmă o râde mai bine. Da, da, feți frumoși, pocniți voi palmele de cizme și săltați voios, că fetele au plecat din sat.
