Philip K. Dick – Nazismul şi „Omul din Castelul Înalt“

Philip K. Dick

NAZISMUL ŞI CASTELUL ÎNALT

(1964)

Au trecut multe luni de când omul alb (adică Poul Anderson) mi-a recenzat cartea Omul din Castelul Înalt, iar fanii (prea mulţi pentru a fi numiţi, poate cu excepţia unui anume John Boardman) au comentat nu asupra cărţii sau a recenziei propriu-zise, ci asupra nazismului — ceea ce este corect şi binevenit, pentru că aceasta este adevărata problemă, mult mai mult decât orice roman sau orice recenzie, şi nu face decât să dovedească faptul că eu am dreptate: suntem încă foarte speriaţi, încă foarte puternic şi pe bună dreptate tulburaţi şi, după cum pe drept spunea Harry Warner, „…ne-am putea recunoaşte în vinovăţia cauzată de război germanilor pentru că ei ne sunt atât de asemănători…”

Însă, chiar dacă aceste comentarii au avut loc în martie, eu abia acum le-am văzut şi aş vrea să fac la rândul meu unele comentarii.

John Boardman îl numeşte pe dr. Friedrich Foerster  „cel mai mare critic modern al Germaniei”. Înainte de toate nu există un „cel mai mare critic modern”; este doar un mod de a spune că tu ai încredere în sursa ta, şi e drept că ar trebui să ai încredere în ea; ceea ce pun eu la îndoială este unicitatea sa şi orice pretenţie de perfecţiune ideal platoniciană a unei surse unice şi complete. Chiar dacă, de fapt, sunt de acord cu pasajul citat din el (vezi comentariile lui John Boardman din martie ’64, Niekas). În realitate, exact acest mod de gândire mă îngrijorează (oricum, e dimineaţa devreme, încă nu am luat micul dejun, aşa că orice mă îngrijorează; hai să ne oprim aici). În orice caz, nu putem spune cu siguranţă dacă există „două Germanii”, în sensul a două tradiţii de gândire, sau că nazismul reprezintă culmea absolută, împlinirea logică a tot ceea ce este german; nu ştim; vă rog, haideţi să ne admitem ignoranţa. Ştim ce au făcut ei, ştim care erau ideologiile lor declarate… dar în realitate nu ştim de ce, în cel mai profund înţeles, au făcut ei — adică naziştii — asta. Serios. Am stat de vorbă cu câţiva dintre ei. Nu ştiau decât că le-a fost frică — frică la fel ca şi nouă, dar nu de aceleaşi lucruri. Lor le-a fost frică de noi, de Marea Britanie, de Rusia (de care şi nouă ne e teamă acum) şi, mai presus de toate, de evrei, de care nouă nu ne e frică şi nu putem concepe aşa ceva; vorbesc de frică. Pentru noi un evreu este, de exemplu, un tip înalt şi cumsecade care stă alături de noi la o petrecere, cu un pahar în mână. Pentru ei… ei bine, aici cortina cade. Dar un prieten de-al meu nazist, care după război a trăit în Statele Unite, a intrat împreună cu mine într-un apartament şi eu am spus „Apropo, pe tipul care locuieşte aici îl cheamă Bob Goldstein”, iar prietenul meu nazist practic s-a făcut alb ca varul (adică a dat înapoi); îi era pur şi simplu frică să intre în apartament — şi, în plus, simţea o aversiune viscerală, o oroare. De ce? Întrebaţi-o pe Hannah Arendt, pe care eu o consider „cel mai mare critic modern al Germaniei”, ea însăşi evreică. Simt că nici măcar ea, crescând în mijlocul lor, nu ştie. Este subraţional; este ceva psihologic, nu logic. De ce unii oameni se tem de pisici, tramvaie sau capre roşcate? Nici ei nu ştiu. Fobia e fobie; izvorăşte, după cum au arătat Freud, Jung şi H.S. Sullivan, din adâncurile sinelui necunoscut. Ipse dixit.

Iertaţi-mă dacă divaghez, dar vedeţi, eu simt că „răspunsurile” simple, limpezi la această problemă („De ce au făcut naziştii ceea ce au făcut, dacă noi o vom face, şi dacă suntem şi noi de asemenea vinovaţi?”) ne depăşesc; ele nu pot fi obţinute. Suntem noi vinovaţi de ceea ce fac în acest moment „planificatorii” nebuni şi iraţionali din Washington, D.C.? Nu ştiu. A fost bătrâna dintr-un sat german în 1939 „vinovată” pentru decizia biroului lui Eichmann din Berlin? Există însă câteva fapte bine stabilite de care trebuie să ne amintim.

Când Himmler a cerut şi a obţinut posibilitatea de a asista la execuţia unor evrei nevinovaţi şi inofensivi (de către un pluton de execuţie), s-a cutremurat de oroare; a leşinat, căzând pe podea şi rostogolindu-se în spasme chinuitoare; asistenţii lui au fost nevoiţi să-l ridice în picioare; şi, chiar atunci, Himmler a decretat că niciun evreu „nu va mai fi împuşcat, dar că trebuie găsită o metodă umanitară, fără durere şi rapidă”. Ţineţi minte, notaţi asta. Deci chiar şi acest inuman, acest obiect, materializat în structurile superioare ale autorităţii naziste, avea „sentimente”. (Hitler fie nu s-ar fi sinchisit să privească, iar dacă ar fi făcut-o nu ar fi avut nicio reacţie emoţională sau etică; notaţi şi asta.) De asemenea, Wermark Soldaten (soldatul german de rând) îi ura pe Schwarzers, SS-ul… îi cunoştea drept ucigaşi. Notaţi asta. Cetăţenii germani strecurau pâine în camioanele sigilate pentru vite în care erau transportaţi evreii la moarte prin teritoriul Reich-ului; citiţi asta şi gândiţi-vă bine. Remarque înregistrează cazul unui german interpretând tema din Fidelio al lui Beethoven în care sunt descrişi prizonierii — pe nedrept reţinuţi de tiran — în clipa în care sunt duşi, în cele din urmă, pentru o clipă, să vadă lumina soarelui — interpretând acest fragment în timp ce un grup de victime ale lagărelor de concentrare pentru evrei sunt mânaţi pe stradă prin faţa casei lui. Până şi târfele germane veneau la zidurile lagărelor morţii, sperând „să facă ceva” pentru cei dinăuntru. Cu alte cuvinte, impulsul de a face bine (şi nu pun între ghilimele acest cuvânt) apărea constant printre germanii obişnuiţi care din când în când deveneau conştienţi de ceea ce li se făcea evreilor; se admite că mulţi îi scuipau, îi loveau, îşi băteau joc de evreii care erau ridicaţi… dar nu toţi. „Die Stille im Lande” (liniştea din ţară) era modul în care naziştii îi numeau pe acei germani care nu aprobau politica rasială; acei germani ştiau că dacă s-ar fi manifestat ar fi fost ucişi şi ei. Notaţi asta: primii locuitori ai lagărelor de concentrare au fost germani ne-evrei. Iar în timpul războiului însemna moarte dacă un cetăţean german arăta vreun dezacord faţă de politica oficială; o femeie germană, de exemplu, a fost băgată la închisoare pentru că ziarul pe care îşi aduna gunoiul avea pe el o fotografie a lui Hitler; faptul a fost decretat de către tribunal (aşa numitul Reichs Gericht) o „crimă împotriva statului”. Au reuşit să impună asta!

Totuşi, poporul german — sau o mare parte din el, mai mult de jumătate — a votat, a votat legal ridicarea lui Hitler la putere, şi asta cunoscându-i opiniile rasiste. Citiţi însemnările din trecut ale lui Goebbels: Partei trebuie să sprijine clasa muncitoare – nu burghezia. Notaţi şi asta: clasa muncitoare a virat de la a-i susţine pe comunişti şi pe socialiştii moderaţi către nazişti. De ce? Păi, aş putea risca un răspuns. Naziştii, la fel ca marii şefi politici care conduceau Chicago, New York şi Boston, au fost întotdeauna „deschişi”, gata întotdeauna să asculte, să ajute, să distribuie hrană şi sprijin… iar germanii erau înfometaţi, muribunzi, daţi afară din case, sufereau privaţiuni; erau timpurile Crizei, amintiţi-vă, şi poporul, la fel ca şi poporul nostru, era disperat. În acele vremuri (sfârşitul anilor ’30), unul dintre actualii noştri cântăreţi folk nu cânta numai împotriva sprijinului oferit de noi Marii Britanii şi a industriei de apărare, ci declara tărăgănat că era considerat „spion japonez”; cu alte cuvinte, acest „acum liberal, unul de-ai noştri” mare cântăreţ folk — iniţialele lui sunt P.S. — era de partea Germaniei naziste, din cauza pactului ruso-german. Comunismul mondial şi nazismul cooperau pe moment; naziştii nu erau „de dreapta”; erau parteneri de stânga — cel puţin până când tancurile naziste au intrat în jumătatea controlată de ruşi a fostei Polonii.

În comentariile lui din Niekas, George H. Wells vorbeşte despre „naţionalişti evrei” şi de faptul că aceştia erau „trecuţi cu vederea”. Şi aici este un punct de vedere important; în vremurile ascensiunii ideologiei anti-evreieşti printre germanii non-evrei, germanii evrei începeau în mare parte să gândească, dacă nu ca germani sau chiar ca europeni, ca naţionalişti ai statului Israel care avea să renască în curând. (Moses Mendelssohn se ruga de popor să nu accepte aşa ceva, ci să „iasă în evidenţă devenind o parte a comunităţii europene”; în mare parte, a dat greş). Aşadar: am văzut evrei în Germania ajungând la aceeaşi idee ca „rasiştii” pre-nazişti, de genul lui Wagner, şi întotdeauna Richard Wagner a părut a fi aici ţapul ispăşitor; el a inventat ideea că evreii sunt străini, ostili Germaniei. Rahat! Un studiu minuţios al ideilor lui Wagner arată că el s-a îndepărtat de Nietzsche în cele din urmă, a văzut mântuirea Germaniei (adică a omului în sine) prin iubirea creştină, nu prin stilul bombastic militar (vezi Parsifal). Deci chiar şi printre faimoşii teoreticieni pre-nazişti nu găsim o uniformitate de abordare; ceea ce găsim însă sunt englezii Stuart House Chamberlain şi Carl Rhodes… şi, desigur, Nietzsche; găsim nişte gânditori nebuni englezi chiar în „inima întunericului”, ca să spunem aşa. Susţinând ideea, după cum spune Hannah Arendt, a unei elite mondiale restrânse de nordici care vor conduce lucrurile: o castă superioară care va spune „negrilor”, adică nouă celorlalţi, încotro să mergem… iar „încotro să mergem” ar putea fi în falsele săli de duşuri care sunt în realitate săli de gazare cu cianuri. Da, Harry Warner, scriind în Niekas, are dreptate: ne agităm şi ne amintim pentru că nu „ei” ci „noi” suntem cei care au gândit asemenea lucruri îngrozitoare şi, în consecinţă, am instigat la acele fapte îngrozitoare; iar „noi” îi include şi pe fanaticii naţionalişti evrei, dintre care unii trăiesc astăzi în Israel, care invadează şcoli, întrerup orele de gramatică cu huliganii lor quasi-militari (cred că termenul este paramilitari)… pentru că profesorul nu este „corect” din punct de vedere rasial. Însă în acest caz nu suficient de evreu, mai degrabă decât suficient de german.

Sioniştii au scos un milion de arabi afară din Israel, iar acei arabi, sprijiniţi — adică împiedicaţi să moară de foame — de către quakeri, reprezintă cel mai mare lot unitar de persoane mutate de pe întreaga planetă, în zilele noastre. Şi să nu permiteţi nimănui să vă spună că acei arabi (adică non-evrei şi prin urmare străini, cu toate că poporul lor a trăit acolo de mii de ani) au vrut să plece. Au fost terorizaţi ca să plece şi nu se mai pot întoarce. Aşadar, victimele celui de-Al Doilea Război Mondial au devenit naţionalişti aroganţi, gata să pornească la război (vezi criza Suezului) cu vecinii lor imediat ce se asigură de un sprijin militar adecvat (şi din nou britanicii sunt cei care li-l oferă, Marea Britanie şi Franţa).

Toate astea sunt îngrozitoare. În aşezările refugiaţilor evrei din Extremul Orient, aflate sub stăpânire japoneză, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, mulţi evrei au înfiinţat organizaţii hitleriste, incluzând salutul nazist (sau roman, dacă preferaţi).

Ne place să considerăm victimele tiraniei şi cruzimii ca fiind inocente (de exemplu, cazul Chessman). Însă adesea şi victima are mâinile pătate de sânge; adică, a participat activ la situaţia care în cele din urmă i-a cerut tribut viaţa. Mulţi evrei din ziua de azi nu vor să conducă un Volkswagen, iar unii nu ascultă nici măcar muzica lui Beethoven; nu e asta ceva la fel de nebunesc şi de „bolnav” ca şi ideologiile secolului XIX despre sânge, rasă şi patrie predate atât de către germani cât şi de către germanii evrei? Personal, îmi face plăcere să le spun prietenilor evrei naţionalişti fanatici, adepţi ai purităţii sângelui, un fapt pe care ei în general nu-l cunosc: mulţi dintre poeţii cavaleri germani, aşa numiţii minnesingers, au fost… evrei.

Deci, doctore Friedrich Foerster, „cel mai mare critic modern al Germaniei”, din contră, acum există, au existat întotdeauna, cel puţin două şi probabil trei, şapte, nouă Germanii; mă refer la curente de opinie ale germanilor. J. S. Bach se considera polonez (regele lui era vasal al unui rege polonez). Dar noi îl considerăm pe Bach german din cauză că vorbea limba germană. Tony Boucher vorbeşte germana la perfecţie; este el, prin urmare, german, şi în consecinţă nazist? Evreii germani vorbeau germana… şi amintiţi-vă, mâna unui violonist evreu a fost zdrobită de un fanatic sionist cu o ţeavă de plumb pentru că acel violonist a îndrăznit să interpreteze o bucată de Richard Strauss într-un concert în Israel… Nu cumva avem din nou Cămăşile Cafenii ale anilor ’30?

Când un prieten de-al meu, evreu fanatic, mă numeşte „necredincios”, eu îi spun pur şi simplu: „Numeşte-mă goy şi lasă lucrurile aşa.” Pentru că, dacă eu sunt „necredincios”, atunci două mii de ani de evoluţie a gândirii umane s-au pierdut.

Iar dacă el nu se urcă în Volkswagenul meu — care a fost probabil asamblat la New York, nu în Germania, şi cu siguranţă mi-a fost vândut de o persoană de credinţă mozaică, Leon Felton din San Rafael — atunci nici eu n-o să-i permit să mănânce un bagel în prezenţa mea. (Glumesc, bineînţeles; ceea ce vreau să arăt este: nu putem face un popor responsabil la fel cum nu putem face responsabilă o entitate mitică, semantică, non-materială. Germanul 1 nu este germanul 2, germanul 2 nu este germanul 3 şi aşa mai departe. La fel cum, în ţara aceasta, nici eu nici tu nu am pus bombe în acea şcoală de duminică pentru copiii negri… ştiţi al naibii de bine că nu, şi dacă noi, eu şi cu tine, i-am putea prinde pe ticăloşii ăia albi — sau pur şi simplu pe ticăloşii — care au făcut-o, ne-am răzbuna pe ei la fel de repede şi de puternic cum ar face-o orice mulţime de negri.)

Eu nu sunt un „om alb”. Prietenii mei germani nu sunt „nemţălăi”, nici prietenii mei evrei nu sunt „jidani”. Eu sunt individualist. Pentru mine există numai entităţi individuale, nu grupuri pe bază de rasă, sânge, etnie etc. De exemplu, eu sunt anglo-catolic; însă vederile mele diferă de cele ale vicarului meu, iar ale sale diferă — enorm — de cele ale episcopului diocezei, cu care se întâmplă să fiu de acord, Episcopul Pike. Şi aşa mai departe.

Nu voi ieşi dintr-o cameră când intră un german, la fel cum nu aş ieşi dintr-o cameră atunci când intră un evreu. Nici n-o să-mi permit să fiu un „necredincios” — adică aparţinând unei rase — în faţa prietenilor mei evrei. Dacă nu le plac, pot să mă lovească pe mine, ca individ, drept în ochi; hai să-i vedem lovind o întreagă rasă — aşa cum au încercat să facă naziştii — drept în ochi. Nu merge; naziştii au eşuat: Israelul există şi evreii există. Şi — să spunem lucrurilor pe nume: Germania există. Hai să trăim în prezent şi pentru viitor, nu să săpăm nevrotic prin scandalurile trecutului. Nu Ludwig van Beethoven a aprins focurile de la Dachau. Nu Leonard Bernstein a lovit mâna acelui violonist evreu cu o ţeavă de plumb. Bine? Şi salve, după cum obişnuiau să spună romanii. Sau, cum spunem noi romano-catolicii, pacea şi iubirea lui Dumnezeu fie cu voi. Inclusiv cu germanii. Şi, vă rog, şi cu evreii.

În românește de Roxana Brînceanu