Rădăcini de legendă şi baladă

Acest număr ar fi trebuit să fie dedicat basmelor şi miturilor populare. Cele câteva articole care respectă subiectul nu pot da totuşi tonul. În ziua de astăzi nu se mai povestesc basme, miturile şi tradiţiile fiind de mult uitate. După invaziile reeditate anual de Sf. Valentin, Haloween şi cine ştie cu ce alte ocazii, nu rămânem decât cu dezamăgire şi frustrări, buzunare goale şi inimi sfâșiate. Nu este nimic sub aceste obiceiuri de import care să le susţină în vreun fel, iar presiunea mass-media e clar în sprijinul comercianţilor.

Cu tot mai multe ocazii ni se aminteşte de Roșia Montana, de Munţii Apuseni, de locurile pe care Al. Mitru a reuşit întrucâtva să le scoată din anonimat prin „Copii muntelui de aur”. Nu vă amintiţi de carte? Sau de „Legendele Olimpului”? De „Zei” şi de „Eroi”? De”Poveştile despre Păcală”, pe care ar trebui să le ştie mai toţi părinţii şi bunicii.  Din păcate Alexandru Mitru ne-a părăsit pe 19 decembrie 1989, cu doar câteva zile înaintea vuietului stârnit de revoluţie. Acea uşor de prevăzut manifestaţie populară stârnită de pierderea unui scriitor drag copilăriei a fost înăbuşită sub presiunea unui eveniment care astăzi nu mai are semnificaţie reală datorită controverselor de tot felul.

„Copiii muntelui de aur” a primit premiul Academiei Române în 1954. Mulţi ani după aceea, timp de generaţii aş putea spune, a vrăjit imaginaţia copiilor și adolescenţilor. Atunci, la fel ca şi acum, Apusenii, Peştera Scărişoara, Roşia Montană, par desprinse din timp şi conservate, ca să nu uităm. Din păcate, deşi nu uităm, nici nu învăţăm nimic. Roşia Montană este în pericol de a fi distrusă, laolaltă cu miturile şi basmele românilor. Românii se uită hăt-departe după ajutor.

O altă pierdere a imaginarului românesc, este Ion Hobana, a cărui plecare o vom comemora pe 22 februarie. Rând pe rând, erudiţii ne părăsesc, fiind aproape imposibil ca altcineva să le preia misiunea, mai ales în contextul avalanşei informationale fără precedent a zilelor noastre.

Dincolo de poveştile care nu s-au mai spus şi pe care le-am uitat, vine o altă durere. La 1 ianuarie 2014 ne-a părăsit poetul Traian T. Coşovei, care – alături de Florin Iaru, Ioan Stratan şi Mircea Cărtărescu – a reprezentat generaţia optzeciştilor în literatura română. Încet, încet, istoria ne ajunge din urmă, iar pe unii îi aşează în Pantheon.

Nu prea sunt multe de spus, cuvintele dedicate poetului de către cei care l-au cunoscut îndeaproape sunt mai elocvente – le veţi găsi în paginile revistei.

Sper totuşi ca spiritele creatoare să nu se împuţineze pe zi ce trece şi să fim destul de norocoşi, astfel încât să descoperim alte talente care să ne încânte cu scrisul lor, alături de condeiele vechi, care şi-au luat deja locul în amfiteatrul istoriei.

„Vremea trece cum trece.  Aduce bune şi rele, linişte şi nelinişte. Aşa şi Gruia lui Novac – cu toate că duşmanii rar de mai cutezau să se apropie cu prădăciune de plaiurile unde hălăduiau el, tătâne-său şi fârtaţii lor (deoarece se ştie că frica păzeşte bostănăria!) – simte că-l cuprinde iarăşi o nelinişte.
Voinicii stau la masă în cerdacul bătrânului Novac, aflat în pădurea Pinului din munţii Catrinului. Mănâncă, beau şi se veselesc. Numai Gruia nu bea, nici nu mănâncă, ci numai stă pe gânduri, privind undeva, cine ştie ce, în zarea depărtată.”

Al. Mitru – Din rădăcini de legendă şi baladă