Snowpiercer (Expresul zăpezii) – 2013

Snowpiercer (Expresul zăpezii) – 2013

Regia: Joon-ho Bong
Actori: Chris Evans, Kang-ho Song, Jamie Bell, Tilda Swinton, Ed Harris, John Hurt

În urma unui experiment, scăpat de sub control, ce urmărea stoparea încălzirii globale, Pământul intră într-o nouă eră glacială. Majoritatea formelor de viață mor, la fel și majoritatea omenirii. Rapiditatea cu care se desfășoară evenimentul nu lasă timp pentru adaptare. Puținii oameni ce supraviețuiesc acestei extincții o fac într-un tren Wilford Industries proiectat să străbată întregul glob pământesc într-o buclă permanentă (în jur de 438.000 km). O Arcă, ni se spune la început, dar o arcă doar pentru oameni nu e o Arcă. Locomotiva este acționată de un motor de tip perpetuum mobile a cărui funcționare pare a nu mai fi cunoscută de nimeni.

Pe fundalul acestei lumi postapocaliptice, la 17 ani după pornirea trenului, au loc evenimentele prezentate în film.

Regizorul filmului este sud-coreanul Joon-ho Bong cunoscut pentru filmele The Host (2006) și Memories of Murder (2003) și care face o treabă excelentă în acestă distopie de tip cli-fi (climate fiction), subgen al science-fiction-ului în care se poate integra și Interstellar, Waterworld, The Day After Tomorrow, Elysium sau Wall-E. La baza tuturor acestor filme stă acțiunea distrugătoare a omului, acțiune ce duce în final la o apocalipsă ecologică, la dispariția parțială sau completă a vieții și la neputința supraviețuirii omului în modul cunoscut. În toate aceste filme, o mică parte a omenirii reușește să supraviețuiască în condiții extreme, inimaginabile. Din păcate, și asta e un lucru rău la film, în Snowpiercer finalul este unul nihilist, greu de digerat. Părerea mea, o greșeală.

Cum spațiul din tren este limitat, rolul actorilor este unul foarte important. În puține secvențe avem filmări externe, în rest, totul este înghesuit în vagoanele în mișcare astfel că întregul film poate fi văzut și ca o piesă de teatru. Rolul principal este jucat de Chris Evans un „căpitan american” bărbos pornit într-o călătorie de inițiere și de maturizare. Un alt rol bun, chiar dacă secundar, îl face și John Hurt. Mie, acest actor, îmi place foarte mult. Îl identific imediat cu Winston Smith din Nineteen Eighty-Four și cu Adam Sutler din V for Vendetta, două roluri pe cât de opuse pe atât de interesante. În film îl regăsim pe Kang-ho Song un actor amator sud corean, expresiv și talentat, actor pe care regizorul sud-corean îl distribuie în multe din filmele regizate, inclusiv în The Host și Memories of Murder.

În film societatea din tren este puternic segregată. La coada trenului sunt oamenii din clasa inferioară, într-o structură Dickensiană a societății din tren, în partea opusă, în locomotivă, afându-se misteriosul creator al super trenului, domnul Wilford.

Discursul ținut de Mason – excelenta Tilda Swinton în acest rol – ne relevă chintesența organizării societății umane. Și nu doar din tren. La fel de bine se poate vorbi și de societatea reală actuală, în care clasele superioare inventează lucruri sacre: „motorul sacru” și reguli de urmat, pentru cei din clasele inferioare. Doar pentru ei. Pentru că cei săraci sau sărăciți sunt picioarele iar cei mari sunt capul. Sclavi și stăpâni.

Oamenii din clasa inferioară stau înghesuiți în cușete supraaglomerate, sunt hrăniți cu gelatină proteică extrasă din insecte și sunt păziți cu strășnicie de personal de securitate înarmat. Clasa superioară are parte de restaurante, SPA, cușete bine încălzite, acvarii, grădini, meniuri diverse etc. Evident că toate aceste inegalități sociale vor conduce la revolte, la plural, pentru că revolta condusă de Curtis nu este prima. Iar scopul revoltei, pe lângă îmbunătățirea vieții, este ajungerea la locomotivă si preluarea controlului. Toate acestea și multe altele sunt dezvăluite încet, pe măsură ce înaintează acțiunea din film.

Dincolo de tot felul de scene ce fac sarea și piperul filmului, dintre care amintesc: pedepsirea prin scoaterea mâinii în exteriorul vagonului, copii mici luați ca sclavi pentru întreținerea motorului locomotivei, hrană din insecte, droguri dubioase și altele, filmul este o poveste despre inegalitățile sociale din lume, despre inconștiența umană și despre sacrificiu. Din păcate, filmul nu transmite un mesaj optimist. Oamenii, chiar aflați în fața extincției, rămân la fel de dezbinați, au aceleași tare sociale și sunt incapabili de colaborare. O distopie în toată regula.

Sunt însă și alte lucruri care îndeamnă la meditație. Unul din liderii spirituali ai celor de la coada trenului, Gilliam, jucat de John Hurt, are o relație dubioasă cu liderul trenului. O relație ce transcende starea lor socială ca și cum întreaga societate e un Uroborus. Capul și coada se întâlnesc și complotează pentru schimbarea liderului și poate chiar a paradigmei sociale.

E ciudat să te gândești că o societate capabilă să construiască un astfel de tren cu un motor de tip perpetuum mobile nu e în stare să construiască un oraș sau o stație fixă în care oamenii să poată supraviețui. Oare cu ce se hranesc acești oamenii? Cei din clasa socială inferioară cu produse din insecte – nu e chiar incredibilă soluția, sunt peste 2 miliarde de oameni care se hrănesc cu insecte, chiar societatea din care provine regizorul, cea coreană, are în meniu și insectele – şi de unde sunt insectele?

Nici finalul nu e chiar ce pare. E nihilist (aprope toată lumea moare, nu există niciun fel de speranță de mai bine, oamenii nu merită salvați), așa cum am spus, însă într-un mod ciudat. Pentru că pe întinderea albă se vede mergând agale un urs polar. Cu alte cuvinte, ceea ce pentru unii e sfârșitul pentru alții este salvarea! Și, să nu uităm, ultima glaciațiune a dus la apariția lui Homo Sapiens!