Un concurs, o moarte, un premiu

          Experienţa mea de până acum legată de concursurile literare a fost extrem de dezamăgitoare – în majoritatea cazurilor nu eram pe aceeaşi lungime de undă cu ele. Concursurile aveau altă temă decât povestirile la care lucram în acel moment şi cereau o dimensiune a textului diferită de ceea ce aveam eu în plan. Iar în rarele ocazii în care am reuşit să încropesc ceva care să corespundă cerinţelor, rezultatul a fost o povestire slabă. Aceasta era, invariabil, respinsă şi – după ce bombăneam conspiraţia mondială care refuza să lase talentul meu să răzbată spre lume – reuşeam să redevin suficient de obiectiv încât să accept crudul adevăr referitor la calitatea textului.

            Acesta este cadrul în care am dat peste concursul lansat de noua revistă „Ficţiuni.ro”. Faptul că nu se cerea o temă anume mi-a stârnit interesul, dar termenul de predare scurt mi-a tăiat elanul. Nu aveam nimic finalizat şi niciunul dintre proiectele la care lucram nu se potrivea cu dimensiunea cerută de concurs. Aşa se face că, după câteva zile, am renunţat la ideea de a participa. Dar n-a fost după cum am vrut eu. Subconştientul a lucrat şi a adus la suprafaţă o idee mai veche, care-mi venise după ce citisem „Aşteptau pe cineva mai înalt” a lui Tom Holt şi „Mort” a lui Terry Pratchett. Era vorba despre moartea unui agent de marketing şi vânzări şi a unui avocat, care schimbă din temelii lumea de dincolo: în timp ce agentul învaţă Moartea cum să facă un „rebranding” al domeniului stăpânit de ea pentru a atrage cât mai mulţi clienţi, avocatul îi ajută pe damnaţi să se organizeze în sindicate care să le apere drepturile. Ideea stă la dospit de ceva vreme şi sper să vină şi ziua în care o voi dezvolta într-o povestire sau într-un roman.

            Deocamdată, ea îmi oferea ceva pentru concurs: întâlnirea Morţii de către un om care nu numai că nu se teme de ea, dar chiar o consideră o oportunitate deosebită. Pentru că nu aveam spaţiul necesar să dezvolt întreg cadrul avut în minte, am ales abordarea din perspectiva realităţii virtuale. Apoi, după ce am terminat povestirea, mi-am dat seama că dialogul personaj-Moarte ar fi sunat mai straniu şi mai interesant dacă l-aş fi trecut într-o naraţiune la persoana a doua, ca şi cum Moartea i-ar fi vorbit cititorului. Familia n-a fost prea entuziasmată de acest truc literar, despre care considera că îngreunează înţelegerea povestirii, dar mie îmi place să cred că asta i-a dat acel ceva care a urcat-o cu o treaptă mai sus. Dacă altcineva crede altfel îl rog să nu-mi spună, pentru a-mi permite să mă lăfăi mai departe în impresia că aş fi genial.

            Am trimis povestirea la concurs şi m-am bucurat când am văzut că a fost selectată printre cele şase texte care au apărut în numărul 2 al revistei. Am citit şi celelalte povestiri – mai curând pentru a-mi cunoaşte adversarii decât din alt motiv. Două texte mi s-au părut bune, dar cred că autorii lor n-au găsit cea mai bună reţetă de prezentare. În schimb celelalte trei erau de nivel ridicat, iar unul dintre ele părea chiar un adversar redutabil. M-a durut recunoaşterea acestui lucru, mai ales că povestirea aparţinea unui gen după care nu mă dau în vânt. Am aşteptat rezultatul votului cu inima strânsă, în timp ce priveam cu stupoare cum creşte numărul de vizualizări al celorlalte texte, al meu păstrând ardeleneasca viteză a melcului. L-am impulsionat cu o serie de accesări, până când mi-am dat seama de puerilitatea gestului; dincolo de jena pe care am resimţit-o, am înţeles că, dacă s-ar fi folosit drept criteriu numărul de vizualizări, nici n-ar fi meritat să-mi bat capul, deoarece n-aş fi aflat nimic despre calitatea reală a povestirii mele.

            Aşa că am aşteptat rezultatul votului, care nu a venit în timpul târgului de carte din noiembrie, cum se anunţase iniţial – alt motiv pentru a mă gândi la conspiraţia mondială, pentru că, evident, ceilalţi autori participaseră la sfatul de taină de la acel târg şi, fiindcă eu lipsisem, fusesem eliminat pe ascuns. Apoi am fost plecat o vreme de acasă şi n-am avut acces la internet, iar când m-am întors în prag de Sărbători am fost întâmpinat pe Facebook de felicitările lui Eugen Lenghel: povestirea mea câştigase. Iar eu bănuisem lumea de cele mai crunte nedreptăţi şi fusesem dispus să fac orice doar pentru a-mi creşte şansele!

            Însă toate astea au trecut în uitare, căci nu mai era timp pentru ele – acum trăiam un vis. Eugen mi-a dat numărul de telefon şi adresa de e-mail a pensiunii REM’s, cea care oferea premiul concursului – un weekend în doi la Râşnov. Împreună cu extrem de fericita mea soţie am ales luna ianuarie pentru sejur. În sfârşit, după atâta vreme în care lipsa timpului şi a resurselor financiare ne împiedicase să avem un concediu, puteam petrece un weekend de relaxare! Mai mult, urma să ajungem la o aruncătură de băţ de locul în care ne cunoscuserăm: Poiana Braşov.

            Şi a fost Crăciunul şi a fost Revelionul. Anul nou.

            Nici nu ne-am dat seama cum a trecut timpul şi ne-am trezit în faţa weekendului în care trebuia să plecăm. Vremea ţinea cu noi – nu ningea, nu ploua, nu era polei, nu era ceaţă. Am luat maşina tatălui meu şi am pornit tumultuos spre destinaţie, cu soarele apunând roşietic în spate ca într-un film din anii ’70.

            Cu câteva diferenţe… nesemnificative: nu mai eram de optsprezece ani, nu aveam plete pe care să mi le răvăşească vântul, nu puteam agăţa autostopiste pentru că eram cu soţia şi nu fumasem „iarbă”. Dar muzica se potrivea – era muzica anilor ’70 şi era pe casete. Iar eu am fredonat fericit pe drum, în timp ce noaptea ne acoperea cu pătura ei. Soţia era suficient de încântată de mini-concediu ca să nu-i pese de falseturile mele, aşa încât călătoria s-a desfăşurat în condiţii idilice. Cunoşteam mare parte a drumului, iar ultimii kilometri îi studiasem pe o hartă înainte de plecare, prin urmare am ajuns fără peripeţii la destinaţia străjuită de pe o colină de lumina literelor RÂŞNOV.

            Gazda ne-a întâmpinat plină de solicitudine şi s-a dat peste cap ca să ne facă să ne simţim în paradis, în ciuda orei înaintate. Şi eram ca în paradis acolo: un decor de vis, o cazare plină de căldură, confortabilă, într-o cameră cu un nume interesant: „Pietre”. Un cadru care te făcea să simţi ca acasă. Gazda ne-a oferit toate informaţiile necesare despre obiectivele turistice din zonă, aşa încât, înainte de a ne culca, ştiam deja ce urma să facem a doua zi.

            Ceea ce nu ştiam era cât de greu avea să ne fie să ne urmăm planurile după ce luam micul dejun. Pentru că bunătăţile pregătite de minunatele bucătărese ne-au ţinut de foame până seara! Prin urmare, rostogolirea la deal spre cetatea Râşnov a fost una tare, tare dificilă. Am profitat că, la poalele colinei pe care se ridică, se află câteva căsuţe cu produse artizanale. Şi, cum acasă avem un magazin cu obiecte similare create de noi, am studiat oferta cu mare atenţie. Am văzut produse meşteşugite deosebit amestecate cu unele pe care le mai întâlniserăm la o grămadă de târguri, precum şi cu lucruri chinezeşti – oamenii se străduiau să-şi câştige traiul zilnic cum puteau.

            După ce ne-am tras sufletul, am luat în piept colina. Am fost viteji şi n-am apelat la tractoraşul cu remorcă – care, în paranteză fie spus, mi s-a părut a fi nepotrivit pictat ca în desenele animate. Urcând pe un drum pe marginea căruia se află coşuri de gunoi de forma unor turnuri, parcă mergea mai bine un aspect medieval. Dar toate astea au dispărut deîndată ce am ajuns la porţile cetăţii. Din clipa în care am păşit dincolo de ele, parcă am ajuns în alt timp. Îmi şi închipuiam călăreţii sosind la galop, strunindu-şi cu greu animalele înspumate pe panta abruptă, aducând veşti celor dinăuntru. Când am intrat în cetatea propriu-zisă şi am privit înapoi spre poartă, amintirea mea a scos la suprafaţă un cadru pe care-l văzusem de atâtea ori în copilăria mea şi ulterior, în ani mai aşezaţi: şase oameni alergând spre mine, oprindu-se într-un stop cadru de final de film. Nemuritorii lui Sergiu Nicolaescu erau acolo, între zidurile cetăţii, iar înţelegerea acestui lucru a făcut ca experienţa să capete o nouă dimensiune. M-am plimbat pe străzile înguste din cetate, printre clădirile mai mult sau mai puţin ruinate, şi am avut senzaţia că ele se tulbură în faţa ochilor mei şi reapar în gloria şi forfota lor de altădată, populate cu oameni desprinşi parcă din picturile lui Pieter Bruegel cel Bătrân. Senzaţia a fost atât de reală încât nu m-am eliberat din mrejele ei în timp ce treceam printre prăvăliile cu suveniruri, piaţa unde se prezentau costume şi arme de epocă, locul de tir cu arcul, sau băcănia cu dulceţuri şi băuturi de casă. Am văzut fântâna săpată la peste 140 de m în stânca de dedesubt, izvorul vieţii pentru lumea aceea demult apusă. Am vizitat şi un mic muzeu personal al cărui proprietar filmase alături de Nemuritori în zilelele tinereţii sale. Actorii ne-au privit din imensele fotografii care împodobeau pereţii, în timp ce noi ascultam o scurtă istorie a cetăţii care şi-a luat numele de la „trandafirii sălbatici” pe care noi îi numim măceşi. La sfârşit, binevoitorul custode ne-a rugat să lăsăm un gând scurt în paginile unei condici şi tare mi-e teamă că, copleşit de importanţa momentului, am irosit pasta preţioasă a pixului şi rândurile imaculate pentru a scrijeli banalităţi.

            Am mai privit o dată Ţara Bârsei din cuibul acela de vulturi şi am plecat cu sufletul îmbogăţit de o experienţă care m-a purtat în alte timpuri, în lumi reale sau imaginate pe celuloid. Am avut un singur regret. Sunt de loc din cetatea Albei, pe care am străbătut-o de mii de ori şi a cărei restaurare n-am crezut-o vreodată posibilă. Dar, în ultimii ani, am văzut-o renăscând din propria cenuşă şi recăpătându-şi gloria şi măreţia de altădată. Mi-ar plăcea ca, în viaţa aceasta, să apuc să văd restaurată şi această Cetate a Râşnovului, iar pe străzile ei pietruite să umble de-adevăratelea oameni înveşmântaţi ca în trecut.

            Nu ştiu dacă vreun alt lucru m-ar mai fi putut marca la fel de puternic după acea vizită, iar zeii par să fi dorit să-mi păstrez pânza sufletului doar pentru acest tablou magistral. Poate că de aceea n-am mai găsit deschis niciunul dintre celelalte obiective pe care am fi dorit să le vizităm. Ne-am mulţumit cu o plimbare tihnită, în prag de seară, pe străzile Râşnovului, unde mi s-a părut că desluşesc tristeţea unui orăşel condamnat la un trai de subzistenţă şi pe care doar turismul îl ajută cât de cât. Poate că a fost doar o impresie falsă, dar văzând oamenii cum se grăbesc să se retragă în spatele zidurilor cu porţi mari, tipic săseşti şi cum străzile rămân pustii la ceasul apusului, mi-am imaginat cum ar fi arătat acest cadru dacă întunericului i s-ar fi adăugat ceaţa. Cred că Teodora Matei sau Mircea Pricăjan şi-ar fi găsit inspiraţia în aceste locuri, dar mie îmi venea în minte doar imaginea unei siluete neclare deplasându-se prin ceaţa nopţii pe strada pustie, făcându-mă să mă înfior şi să rostesc speriat în gând: „Sper că e un hoţ!”

            Dimineaţa următoare, cea a plecării, ne-a umplut din nou stomacurile cu bunătăţi multe şi alese, iar personalul extrem de amabil ne-a făcut să ne despărţim cu greu de acel loc construit cu mult bun gust în spaţiul oferit cu parcimonie de relieful accidentat. Era amiază, un timp primăvăratic, iar sufletele ne erau odihnite şi pline de linişte. Asta ne-a îndemnat să facem un mic ocol pe drumul de întoarcere şi să ne smerim în incinta plină de spiritualitate a mănăstirii brâncoveneşti de la Sâmbăta de Sus, cu Făgăraşul înzăpezit în fundal, adierea călduţă a vântului atingându-ne obrajii şi trilul păsărelelor încântându-ne auzul. Şi mare mi-a fost mirarea când, în timp ce vizitam prăvălia cu suveniruri, am văzut printre obiectele şi cărţile bisericeşti un volum de-al lui Dalai Lama şi „Universul elegant” al lui Brian Greene. M-am bucurat ca un copil să văd că, acolo unde spiritul nu se canoneşte în rigorile unei dogme şi într-o competiţie inutilă, înţelepciunea vede adevărul reflectat în toate faţetele sale, indiferent de numele pe care le poartă. Nu trebuie să fii pe primul loc ca să câştigi, trebuie doar să participi şi să te bucuri de diversitatea viziunilor.

            Privind acum în urmă, întreaga înşiruire de evenimente mi se pare ca un drum spre lumină. Am plecat din întunericul lipsei de speranţă faţă de şansele mele la un concurs literar, mi-am văzut micimea sufletului prins în mrejele competiţiei, iar apoi mâna destinului s-a întins spre mine şi m-a tras deasupra, pe vârful de unde am putut privi împrejur şi în timp la frumuseţea lumii. Când sufletul şi-a găsit pacea, iar cel care am fost a murit, lumile acelea despre care nu ştim – dar le simţim ascunse în seminţele binecuvântate ale fiinţelor noastre – m-au luat sub ocrotirea lor şi m-au preschimbat în altul.

            Un altul care înţelege că doar un concurs fericit de împrejurări l-a ajutat să câştige. Că nu a fost mai bun sau mai slab decât alt autor, ci a fost, ca şi ceilalţi, o poartă prin care s-a revărsat în univers o lume captivă. Şi că asta e tot ceea ce contează.

            La final, după atâtea vorbe revărsate cu rost şi fără rost, vreau să dau cuvântul celei care a ocupat locul doi şi de a cărei povestire m-am temut cel mai mult. Căci, spre deosebire de ale mele, vorbele ei sunt simple:

„Nu mă aşteptam la marele premiu. Surpriza a fost că am fost a doua, mă vedeam la coadă.”

(Teodora Matei)