Un nemuritor
Din nefericire oamenii se duc pe aripa vremilor, poate nu la fel ca cetăţile, dar la fel de sigur precum cad coloanele bătute de vântul istoriei. Suntem fire de praf azvârlite haotic în numele unui aşa zis destin. Iar când un om care şi-a făurit din cuvinte o platoşă strălucitoare precum diamantul, impenetrabilă în faţa atacului entropic, ne face surpriza amară de a ne lăsa singuri, simţim cum o parte din noi moare.
Eu am simţit cum o parte din mine moare. Am citit „Aporisticon” înainte să cunosc omul şi am preţuit o carte mare. Am cunoscut omul, ani după aceea, şi am recitit cartea. Şi am recunoscut un om mai mare decât cartea. Un om care, mulţi ani după aceea, încă avea energia şi dorinţa să ajute pe nenumăraţi alţii să-şi creeze cărţile. Nebănuit, creatorul „Libelungilor” se străduia etern să le dea viaţă.
Am simţit cum o parte din mine moare, lăsând în urmă amintirea zilelor de vară fierbinte, când simţisem mâna maestrului pe umăr, amintindu-mi discret că mai am de muncit la frază, şi a nopţii răcoroase de primăvară, la zborul tăcut în noapte, a celui care a făcut cât a putut mai mult pentru ceilalţi.
Mihail Grămescu, fii pe pace, eşti nemuritor.
Aveţi ocazia să descoperiţi în acest număr al revistei patru dintre textele maestrului, pe care mi le-a oferit spre publicare online, cu ceva vreme în urmă.
