1944

1944 Florin PurlucaKarlheinz își scoase un aboneu din pachetul de Haus Neuerburg. Îl tăbăci bine și-și pârli în câteva rânduri buricele degetelor până reuși să-l aprindă. Inspiră adânc. Fumul de tabac îi răscoli pulmonii într-un cântec de plăcere. Soldatul avu un acces de tuse și rotocoalele de fum evadară fulgerător. Se despletiră în aerul rece. Mai sorbi din chiștoc, însetat, în cîteva rânduri, până când vârful unghiilor abia răzbiră să-l mai strângă. Se descotorosi de el printr-un bobârnac. Căzu într-un morman de zăpadă și topi câteva flori de gheață din pielea monstrului alb. După un timp fu învins.

Mănușile îmbrățișară cu ardoare pielea mâinilor, biciuite neîntrerupt de rafalele crivățului. Sturmgewehrul[1] fu aruncat în spinare, opintindu-se în centură și lipindu-i-se în cele din urmă de veston. Propti talpa cizmei în limba de fier a barierei. Se înălță, căutând să-și zărească camaradul. Manfred întârzia.

Vântul tăios, înfrățit cu fulgii uriași, făcea împrejurimile imposibile. Tot peisajul era învăluit într-o pânză lăptoasă de ger și zăpadă spulberată. Coborî în forță, aproape prăbușindu-se. Își găsi cu greu echilibrul în vreme ce un șuierat îi linguși auzul. Sări speriat, împleticindu-se. Căută să-și agațe automatul dar efortul se dovedi eșec total. Un bulgăre-i zdrobi falca dreaptă.

Pe jumătate orbit, complet debusolat, mătăhăind ca un bezmetic prin covorul de zăpadă afânată, desluși glasul ștrangulat de guturai al lui Manfred:

‒ Ai crăpat soldat! Ivan[2] ți-a zburat căpățâna!

Manfred izbucni în râs. Hohotele se contopiră cu vântul, rivalizând cu un rânjet debil. Karlheinz aproape că-și pierdu mințile. Se cufundă în furie.

Scheise[3]! urlă Karlheinz. Ce dracu’ ai în țeasta aia?

Camaradul, indiferent la suferința rănitului, își continuă râsul sâcâitor, zdrobind nervii colegului din serviciul de pază.

‒ Aveau cu toții dreptate, bolborosi Karlheinz. Ești țicnit mein herr[4]!

‒ Aș! Iei totul prea în serios. Ești mai rece decât nenorocita asta de iarnă. Komm, her komerad[5], și-ai să descoperi minunea ce m-a făcu să întârzii.

Luptând din răsputeri să dovedească marginea congelată și neuniformă a drumului, Karlheinz își opinti carâmbul cizmelor în colții de gheață. Ajuns lângă Manfred se opri. Făcu un pas îndărăt, defensiv.

‒ Pentru numele lui Dumnezeu! mârâi Karlheinz. Dacă-i vreun alt nenorocit de truc de-al tău, pe onoarea mea, îți fac vestonul sită.

Sturmgewehrul își zgâia buza metalică către Manfred, ca și cum ar fi fost pregătit să scuipe metal în orice clipă.

‒ Calmează-te obersoldat[6]! Ăsta-i modul de-ați arăta recunoștința față de-un distins obergefreiter[7]? hohotele înfundate ale lui Manfred despicară din nou liniștea seacă a iernii.

Veteranul desfăcu tacticos butonii vestonului și, dând dovadă de grația unei lebede, miracolul ieși la iveală. Zăcuse într-unul dintre compartimentele buzunarului improvizat pe fața interioară a hainei.

Oh, mein Gott[8]! jubilă Karlheinz. Cum mama dracului…?

‒ Obersoldat! urlă Manfred, arborând figura zeflemistă a Fuhrerului. Prezintă-ți onorul față de scumpul coleg de tovărășie!

Dinții gălbejiți ai obersoldatului se dezveliră într-o cunună de bucurie. Încântați într-un fel de nedescris, ambii camarazi dispărură sub o rafală de urale și înjurături, fiind înghițiți de gheretă. În doi timp și trei mișcări măsuța de campanie își găsi locul de drept. Obergefreiterul, încă dând dovadă de grația lebădoiului, plesni fundul unui Ossi[9] de blatul mesei. Karlheinz aproape că explodă de fericire. Se repezi către sticlă.

Nein! răcni Manfred. Răbdare obersoldat. Răbdare!

Rănit în adâncul sufletului, încă privat de aroma licorii, râvnind cu patimă dup-o gură de rom, Karlheinz își retrase mâna boscorodind. Lebădoiul reluă jocul grațios și-și afundă, pentru a doua oară, vreascurile noduroase în buzunar. Când trase mâna îndărăt, scoțând la vedere sulul din pâslă, obersoldatul înlemni.

Crucea nazistă, imprimată pe bucata de material textil, căzu aidoma unei cortine, destăinuindu-și secretul. Sub fina peliculă de fum și praf de paprică radia o impresionantă halcă de kaizer. Mai îmbietoare decât aurul!

Cireașa de pe tort veni în clipa când Manfred aruncă pe blatul mesei, într-un sictir regesc, un pachet sigilat de R6[10]. Mândria ofițerilor! Obersoldatul rămase paralizat de uimire. Maxilarul inferior căzu, etalând deschiderea unui sertar hodorogit.

‒ Poate ca-r trebui să nu mai stâmbi din cârnu’ ăla atunci când încerc să-ți dreg ținuta la cărți, rânji Manfred. Câteva mâini sănătoase la pocheraș fac minuni, mein herr[11]!

‒ Păi? se încondoră Karlheinz. Ce mai așteptăm?

‒ Ai binecuvântarea mea! zise obergefreiterul mândrindu-se nespus de mult cu proaspetele achiziții.

Karlheinz se năvăli asupra romului. Nici măcar nu apucase ca gâtlejul să-i fie dezmierdat de băutură, căci sângele deja începuse să-i bolborosească în vene. Cele 24 de grade Celsius, cu minus, congelaseră peisajul, transformând totul în uriașe modele din cristal. Obersoldatul avea toate motivele din lume să tânjească după înmiresmatul Ossi.

Primele înghițituri le unseră gâtlejul. Abia de la cea de-a patra gâlgâitură romul începu să-și facă simțită aroma. Karlheinz dădu din cap, mulțumitor. Luna spăla ferestrele.

‒ Ce crezi c-ascund acolo? întrebă obersoldatul.

Imaginea castelului Hohenwerfen, cocoțat pe cea mai îndrăzneață creastă a Alpilor bavarieni, sclipea, întocmai ca un luceafăr. Proiectoarele de veghe săgetau împrejurimile cu fascicule nemiloase, despicând felii din întuneric. Drumul din buza porții fortificației se scurgea sinuos printre stânci, încolăcindu-se printre brazi și molizi, până-n inima barierei. De acolo, ocolind câteva coaste abrupte, cobora către drumul principal, aflat la câteva sute de metri de postul lor.

‒ Dracu’ știe! zise sictirit Manfred. Am mai bine de un an de când fac plantoane în coteneața asta și n-am dibuit mare scofală. O dată pe săptămână vin și pleacă inspecții ale Gestapoului[12].

‒ Asta-i tot? Tot circu’ ăsta? Servicii de 24 în doi oameni, de jur împrejur, doar pentr-o amărâtă de vizită pe săptămână?

‒ Cam da! spuse răspicat veteranul.

Wolfie[13], la dracu cu tine! Uite cum îmi irosești timp prețios. În tot timpul ăsta aș fi putut să mă scald, bine-mersi, în fustele vreunei domnițe. Mai zii ceva! Ai mai pomenit așa lipsă de respect?

‒ Crede-mă, îi frânse Manfred aripile, mai bine plictisit aici decât hăituit în linia-ntâi. Două lăzi de coniac franțuzesc și-un cartuș de R6 am împins ca să fiu repartizat în echipele de pază ale bolovanului ăsta. Așa că, norocos ordinar ce ești, s-ajungi în coasta mea fără niciun efort, numai gândindu-mă la sticlele de coniac, îmi vine să-ți umflu mutra de pumni.

‒ Doar chestiune de fler, se hlizi obersoldatul.

‒ Auzi la el, fler! Capră fără dinți.

Buzele lui Karlheinz se despicară într-un rânjet șmecheresc, etalând șirul neuniform și rarefiat de colți gălbejiți.

‒ Nu, serios! deveni grav obersoldatul. Chiar nicio vorbă despre ce-i acolo? Nimic?

Meine freund[14]umblă vorba c-ar fi un cuib comun al șerpilor din SS[15] și-al Gestapoului. Multe povești despre cercetare și scamatorii drăcești. Dar, la cât de țicnit e Wolfie, naiba mai știe. Zic săru’ mâna să ridic și să cobor barieră și de restul sănătate!

O bubuitură, urmată de inconfundabilul huruit al motoarelor Rolls-Royce, trezi fiori în inimile înfrigurate ale străjilor. Mustangul englezesc, scuipat din inima văzduhului, aruncând cozi neîntrerupte de fum, trecu razant, cruțând postul de pază. Avionul frânse trunchiul unui brad și explodă în sute de limbi de foc portocalii.

Sticla de Oskar se clătină în urma bubuiturii, deodată cu întreaga construcție din scândură, forțându-i pe soldați să-și împleticească mâinile într-un efort comun de salvare. Încununată de succes, operațiunea desenă zâmbete largi pe chipurile lor. Ossi, împreună cu restul comorii, dispăru în buzunarul secret al vestonului.

Karlheinz, împleticindu-se prin zăpadă, apucă mânerul alarmei. În toată zarva aceea își rătăcise mănușile. Metalul manivelei îi linse palma, împroșcându-i mâna cu ace congelate. Săgetau antebrațul, izbind încheietura cotului. Vuietul alarmei se proiectă printre stele, singuratic și disperat, aidoma urletului unui lup; în vreme ce Manfred seceră văzduhul cu uitături încordate. Își fâțâia Sturmgewehrul de ici-colo, nemulțumit că nu-și descoperea ținta.

Un amestec de sunete, o împletitură de șuierături ale câtorva interceptoare FockeWulf  Fw 190, lupii de noapte ai Luftwaffe’s Jagdwaffe[16], îl determinară pe Manfred să se chircească. Trupul i se descongestionă atunci când avioanele trecură pe deasupra, fără să deschidă focul.

Urmară alte câteva bubuituri, explozii, țipete ascuțite de metal contorsionat. Unul dintre lupi plonjă în marea de zăpadă, urmat îndeaproape de-un alt North American Mustang. Ambele pocniră în rotocoale de foc și fum, în clipa când izbiră fundul hăului în care plonjaseră.

Karlheinz încă rotea de zor manivela alarmei. Prin țesătura perdelei de zăpadă două fascicule de lumină abia dovedeau să se facă văzute. În spatele farurilor croncănea isteric claxonul unui Mercedes-Benz. Sedanul tuciuriu se lupta din răsputeri cu drumul anevoios, neaua bătătorită chinuid în fel și chip anvelopele.

‒ Karlheinz! urlă din toți rărunchii obergefreiterul. Ridică bariera. Acum! Asta-i mașina Gestapoului.

Obersoldatul se aruncă asupra pârghiei și, trudind din răsputeri s-o acționeze, izbuti s-o aducă la jumătatea cursei, când plăcuțele de frână ale Mercedesului se poticniră în discuri, fără puterea de-al opri. Parbrizul izbi lemnul vărgat. Sutele de cioburi sclipiră caleidoscopic prin aer. Mașina trecu în derivă de linia barierei. Pneurile agățară colțurile congelate ale marginii de drum, imboldul conferit azvârlind Benzul peste malul abrupt. O cunună de accesorii se desprinseră din sedan, împrăștiindu-se în decorul de albuș.

Scheise! urlă Karlheinz buimăcit.

Un alt raid aerian îi forțară pe soldați să-și azvârle trupurile încotro văzură cu ochii, de astă dată, Mustangul englezesc, descărcându-și muniția în crusta de gheață a drumului, ca și cum ar fi luat urma sedanului. Avionul plonjă, urcă brusc și, în vreme ce pilotul pregătea o piruetă, tirul unui Wulf îi sfârtecă aripa dreaptă. Frântă, mașinăria se zbătu neajutorată prin aer, o vreme, sângerând rotocoale de fum și uleiuri vâscoase. Izbi în plin stâncile.

Afundat în rotocoalele de întuneric, un huruit pătrunzător paraliză decorul. Noaptea fu invadată de sute de ciuperci. Soldații se legănau în chingile parașutelor, semiautomatele Sten[17] privind însetate de moarte spre sol. Sporadic, Stenurile urlau aidoma unor mâțe în călduri, brăzdând plapuma de zăpadă.

Manfred îl înhăță pe obersoldat, damblagit de frică, aproape târându-l printre copaci.

‒ Nu-mi strica seara pufane! răcni veteranul, într-un amestec de furie și determinare. Noaptea-i tânără.

Ghemuiți sub poala unui molid bogat, urechile gustară și urletul mecanic al unei duble de Shvetson[18] supradimensionat. Pe coastele monstrului, sclipea, sângerie, steaua bolșevică. Bucăți grosolane de materie întunecată se scurseră din pântecul lui. O clipă noaptea se limpezi, doar zgomotul șters al transportorului rusesc necăjind-o. Parașutele industriale plesniră cu puterea unor tornade. IS-2[19]-urile își bălăngăneau nestingherite, prin aer, zecile de tone. Coborau implacabile, pregătite să respingă defensiva nazistă pe durata asediului.

Încă înfrigurat de uriașa pasăre sovietică de transport, care aproape că cuprinsese tot cerul cu sunetul ei asurzitor și dimensiunule ei de neînchipuit, obergefreiterul își împletici limba, fascinat și speriat deopotrivă:

‒ Numai Ivan putea să născocească așa ceva! Wolfie ascunde aici vreo comoară de-a stârnit interesul tuturor, apoi sări ca scos din transă. Hai s-o-ntindem cât nu se îngroașă gluma.

Se porniră prin valurile de zăpadă, înjurând și blestemând de mama focului. Îi puseră la colț pe toți. De la Wolfie și Ivan, până la „Zie British Bulldog [20]. Cu mare greutate, dovediră drumul până la Benzul sfărâmat al Gestapoului, ceea ce-l făcu pe Karlheinz să ridice din sprânceană.

‒ Provizii mein herr! îl dojeni veteranul pe obersoldat. Wolfie va fi ocupat până peste cap cu apărarea fortăreței și am credința că va amâna salvarea noastră.

Îi azvârli camaradului o raniță, după care continuă:

‒ Vezi ce are bun în ea și descotorosește-te de restul. Pe urmă scotocim mașina.

Apucă la rândul lui la o altă raniță. Nu descoperiră mare lucru, ceea ce-i făcu să-și mute rapid interesul către Mercedes. Îl traseră într-o parte pe șofer. Țurloaiele fiindu-i blocate între scaun și blocul motor ‒ ieșit prin podul pedalier în urma impactului ‒, nu putură decât să-l aplece atât cât să-i smulgă Lugerul din teacă, și cele două încărcătoare.

‒ Nenorocitul a avut parte de-o moarte al dracului de chinuitoare. A crăpat după ce i s-a scurs bună parte din sânge, îndrugă distrat veteranul.

Din torpedou se aleseseră cu trei tablete de ciocolată și o sticlă de coniac franțuzesc, în mod miraculos, nevătămate. Locul din dreapa era liber. SS-istul zburase prin parbriz, proptindu-și țeasta într-un trunchi de brad. Zăcea mort, la baza lui, pe jumătate îngropat în zăpadă.

‒ Porci fără obraz! mârâi Manfred. Soldatul de rând se închină la zeama de cartoafe și voi vă desfătați cu finețuri.

Îl izbi pe șofer cu patul armei. Acesta rămase țeapăn, impasibil la dojenelile veteranului.

‒ Ce-ți spuneam, adăugă obergefreiterul surâzând. Niște porci! Nici în ceasul de moarte nu se căiesc.

Karlheins privi tâmp, negustând gluma camaradului.

‒ Ce-i cu mutra asta gravă de parcă ți-au murit zece scroafe cu purcei cu tot? Ce, te-aștepți să le plâng zilele în pumni? Hai să vedem ce-i de șterpelit din portbagaj și nu mai fă pe îndoliatul.

La cea de-a treia lovitură de cizmă siguranța portbagajului cedă, fiind avariată în urma accidentului. Pocni precum o cutie de conservă. Interiorul nu le destăinui mare lucru ‒ doar un sac de rafie, legat cu simț de răspundere. Îl traseră afară, chinuiți de greutatea conținutului.

Aproape când să-l dovedească, zvâcni atâta de puternic, încât ambii soldați se prăbușiră neajutorați. Din sac răzbeau zdrăngănitul unui lanț și-un amestec de mârâituri.

Oh mein Gott! Ce mama dracului o fi? strigă Karlheinz.

‒ Vreun fel de jivină, după cum mârâie. Ori vreun porc, ceea ce n-ar fi rău deloc, jubilă Manfred.

Veteranul deja vântura prin aer un șuriu, mare cât toate zilele, visând la jambon și fleici fripte. Dădu ocol sacului, analizând mișcările spasmodice ale animalului.

‒ Cred c-ar trebui să vedem ce ascunde. Oricum, întări obergefreiterul, după cum zăngăne, cred că-i prins în lanțuri.

Obersoldatul dădu din cap, aprobator. Casca îi jucă stângace pe țeastă. Fața-i biciuită de rafalele de ger, mult prea înfierbântată cât să-l supere pe moment, găsi tăria să rânjească. Fripturile și jambonul îi furaseră și lui mințile. Își aruncă arma în spinare. Jonglă stângaci cu șuriul, proaspăt tras din teacă, fixând legătura.

‒ Cum l-ai lăsat slobod, l-am și articulat! îl asigură Manfred.

Un alt scuturat din caschetă și lama despică nodul, eliberând bestia înlănțuită.

Băiatul costeliv, uscat cât o coajă de pâine, se rostogoli prin zăpadă, împleticindu-se în lanțuri. Chircit, cu mâinile și picioarele fixate în noduri de fier, privi înfrigurat către soldați.

Karlheinz scăpă pumnalul din mâini iar Manfredă ridică o slavă de înjurături pâna la cer.

Purta doar o pereche de chiloți jerpeliți, scoarță de jeg. Picioarele-i stăteau învelite de neaua moale și, se îndoiau amarnic că încălțau ceva. Era încins cu zgardă din fier masiv și cătușe pe mâini. După felul cum se împleticeau lanțurile, avea o pereche de zăvoare și peste încheieturile țurloaielor. Era uscat ca un drac.

‒ Asta le întrece pe toate, găsi obersoldatul puterea să vorbească. Ce facem cu el?

‒ În halul în care se găsește e ca și mierlit! Vai de steau lui. N-are nicio șansă pe gerul ăsta.

‒ Doar n-ai de gând să-l lăsăm aici? sări Karlheinz contrariat.

‒ Nici să nu-ți treacă prin cap să-l carăm cu noi.

Băiatul stătea ghemuit, așa cum căzuse. Picioarele i se descoperiseră de zăpadă. Nu se înșelaseră în privința lor. Goale și prinse într-o pereche de fiare. Cu soiul ăla de cătușe ai fi priponit un cal, darămite un copil.

‒ În cel mult o oră crapă, căută Manfred să fie cât mai convingător. Cel mai apropiat sat nu-i decât la trei zile de mers.

‒ Nu-l las!

‒ N-ai decât!

‒ Ce dracu’ omule! N-ai copii? Nepoți?

Veteranul își fremătă buzele, nehotărât.

‒ O oră și-ai să vezi. Mai bine-i tragem un glonț în ceafă. Tot una-i. Ba dimpotrivă, îl scutim de-un chin.

‒ O oră! se târgui Karlheinz. Nu mai mult…

‒ Ți-l agăți de fuste. Pe mine nu mă privește în niciun fel.

‒ Fără probleme! N-o să te deranjeze în niciun chip.

‒ Fără probleme pe dracu’! se încondoră obergefreiterul. Decât să bați câmpii mai bine te-ai pune să găsești un mod de-ai rupe lanțurile.

Karlhein aprobă tacit și se porni spre copil care, văzându-l că se apropie, se zburli ca un arici. Mârâi amenințător. Obersoldatul îngheță.

‒ Nici nu mă miră că se uită în halul ăsta la uniformele noastre, spuse Manfred. Nu vreau să știu prin ce-a fost nevoit să treacă pe mâna celor din Gestapo.

‒ Nu-ți vrem răul, căută Karlheinz să-l liniștească pe copil.

La următorul pas al obersoldatului, băiatul se neliniști și mai mult.

‒ N-u  v-r-e-m  s-ă-ț-i  f-a-c-e-m  r-ă-u! zise soldatul răspicat. Pricepi ce-ți spun?

Puștiul dădu din cap în semn că da. Câteva mitraliere lătrară în depărtare.

‒ Ai face bine să grăbești tratativele, interveni Manfred îngrijorat. Altfel ne trezim cu Ivan în spinare. Cât îl convingi mă pun să caut niște zdrențe. Tre’ să-l învelim cu ceva pe prăpădit!

Veteranul se porni către SS-istul cu țeasta zdrobită. Ăștia au flanele sănătoase, gândi el. Nu jerpelituri de-astea de poartă numai talpa armatei. I-ar prinde bine puștiului să-l înfofolim în vreo două, trei.

Obersoldatul încă ducea muncă de lămurire.

‒ Fără lanțuri! se chinuia să-i explice. L-i-b-e-r!

Într-un final, băiatul găsi curajul să-și întindă mâinile. Lanțurile vorbiră, așa cum fac clopoțeii în Ajun. Dădu zâmbitor din cap. Liber ar trebui să fie un cuvând universal, se gândi Karlheinz și, câtă vreme el filozofa, opintindu-se în prinsorile lanțului, apăru și Manfred cu flanicele.

‒ Tragem în zale? zise obersoldatul nedumerit.

Lanțurile jucau jocul unei cobre voiase.

‒ Ai căpiat? Murim ca proștii p-aici. Adă-le-ncoace!

Le fixară de muchia portbagajului și, folosindu-se de un levier, pocniră metalul. După câteva lovituri zdravene se scurseră în valuri, așa cum face mătasea.

‒ De astea ne ocupăm mai târziu, îi spuseră băiatului arătând spre cătușe și zgardă. N-avem cum să le venim de hac acum. Până una alta va trebui să te descurci cu ele. Pe urmă, mai vedem.

Îi întinse puloverele. Copilul dădu din cap, refuzându-le. Alte trosnete de mitralieră, de astă dată mult mai apropiate, le atraseră atenția.

‒ Nu facem treabă cu el, spuse nemulțumit Manfred.

‒ Trebuie să le îmbraci, interveni Karlheinz ușor dojenitor, cât să nu-l sperie din nou. Gerul! și se puse să-și clănțănească dinții imitând o înfrigurare de nesuportat.

Obersoldatul realiză că nu era foarte departe de asta. Biciul gerului pocnea peste bucățile de piele expusă cu o așa ură, încât sângele încremenea în vene doar la șuieratul vântului. Miroasea a moarte. Aerul era rece și lipicios, de parcă fusese împroșcat cu vapori de aracet. Vestoanele, câtă vreme stătuseră în puterea crivățului, fuseseră încărcate cu pâlcuri de curnuți din gheață. Parcă nici aburul, ieșit din nările tremurânde, nu mai îndrăznea să zăbovească în tăria frigului.

În felul ăsta, ora despre care povestise Manfred, avea să se transforme în sfert de ceas. Trupul uscățiv al puștiului urma să cadă pradă iernii mai repede decât s-ar fi așteptat. Încă fusese o realizare destul de mare că nu tremura deja ca un apucat.

Mâinile băiatului dansară prin aerul tăios, refuzând vehement flanicele, când plumbii scuipați de-o haită de Stenuri mușcară din carcasa Benzului. Înnebuniți de frică, săltându-l pe copil pe sus, se apucară să coboare în josul coastei, printr-o pantă mai dulce. Se dovedi mai mult salt decât alergătură. Manfred scăpă băiatul din prinsoare, se învârti ca un titirez, ricoșă dintr-un dâmb și burta i se lipi de trunchiul gros al unui brad. Simți ca și cum cordonul unui aspirator îi fusese îndesat în gât, pornit la intensitate maximă. Pierdu contactul cu realitatea.

În primă instanță Karlheinz câștigă lupta cu panta, ca mai apoi să capituleze sub povara copilului. Îl purtase în spinare și greutatea corpului îl făcuse să-și piardă echilibrul. Se rostogoli. Într-un final își regăsi echilibrul, dar ochii băiatului, căscați ca două luni, îi dădură de înțeles că ceva se repezise pe urmele lor. O bubuitură cutremurătoare izbi cascheta. O ceață de nepătruns acoperi totul, ca o cortină din fum roșu și gros.

Când Manfred dovedi să simtă din nou aerul lipicios ‒ îi cresta nările avide de oxigen c-o insistență de neînchipuit ‒, bănui că nu căzuse pradă nesimțirii mai mult de câteva minute. Altfel ar fi fost pradă sigură gerului. Mijindu-și pleoapele, încărcate de turțuri minusculi, printr-o văruială ștearsă care se încăpățâna să-l lase să se dumirească, văzu o nălucă. O umbră care țopăia de ici-colo, urmată de sunetul ascuțit al unor mitraliere, urlete și plesnituri stranii. Leșină din nou.

A doua oară învie de-a binelea. La fel, după alte câteva minute, se dezmetici cât să-l descopere pe băiat cum îl scutura de zor pe Karlheinz. Trupul soldatului se opintea în smuciturile copilului. Cascheta îi fusese crăpată de-o rafală de gloanțe.

‒ N-ai ce să mai faci pentru el, murmură veteranul. S-a dus!

Speriat, puștiul sări în lături. Manfred se transformă într-un bloc de gheață.

Din cap până-n picioare, copilul era spoit cu sânge. Ochii-i luceau ca două felinare, radiind furie. Jur împrejur erau resturi de carne și zăpadă înroșită. O mână desprinsă aterizase în crăcile unui brad, un soldat murise cu mâinile afundate în pântec. Căutase șă-și oprească mațele să se împrăștie. Un altul zăcea în zăpadă, decapitat.

În spatele lor răsunară câteva voci. Băiatul începu să-și agite mâinile slăbănoage. S-o-ntindem! părea că i-ar fi spus copilul. Dispăru printre copaci și obergefreiterul porni pe urmele lui. Alergară un timp, până crezură de cuviință că nu mai erau în pericol. Se ghemuiră sub coasta unei stânci, cu mulți brazi în fața ascunzișului.

Abia după ce apriseră câteva vreascuri, imaginea băiatului îl lovi din nou pe soldat. În tot acest timp stătuse dezbrăcat. Gerul nu-l stingherea cu nimic. Stătea ghemuit. Genunchii la piept, mânile împreunate, fermecat de limbile focului. Nici urmă de frică pe chipul lui, ba mai curând descoperise goliciunea din înfățișarea unui om mare.

‒ Nu-ți este frig? îndrugă soldatul.

Copilul dădu din cap. Nu!

‒ Cum așa?

La început ridică din umeri, apoi scrijeli zăpada cu degetul.

Special, scrise el stângaci.

Manfred se scotoci prin buzunare și raniță. Avu parte de-o revelație. Cele două sticle de băutură scăpaseră nevătămate. Îl desfundă pe Ossi. Luă un gât sănătos. Simți cum mațele-i cântă o simfonie de Mozart. Un adevărat concert. Despică kaizerul în bucăți dreptunghiulare și mari și-i întise câteva puștiului. Le hali numaidecât. Molfăi și el două, apoi turnă o altă gură de rom. Îi întinse sticla băiatului. Dădu din cap.

Nein!

‒ Ai perfectă dreptate, jubilă obergefreiterul. Mucoșii n-au voie la licori. Zer Gutt! Mai mult pentru mine.

Mai trase o dușcă. Își trecu mâneca peste buzele ceva mai înzdrăvenite după ospățul cu kaizer și rom. Puse proviziile la locul lor. Raționalizarea era mama supraviețuirii. Asta o știa orice amărât de soldat.

‒ Ce-i cu tine de nu scoți o vorbă? Wolfie ți-a furat limba?

Băiatul zâmbi. Veteranul avusese dreptate. Wolfie chiar îi furase limba. Puștiul își căscă gura. Mișcă voios un ciot de carne, cândva limbă. Fața soldatului păli. Nu-și ceru iertare. Figura lui, văruită deopotrivă de milă și rușine, făcu asta în locul lui.

Puștiul scrijeli zăpada.

Fără limbă, fără trădare!

‒ Pentru ce-au făcut asta?

La fel de tacticos, însă oarecum stângaci, băiatul scrise:

Soldat bun Siberia.

‒ Nenorocitul de Wolfie! boscorodi Manfred. Chiar crede c-o să-l înfrângă pe Ivan. Nu vrea să calce pe urmele lui Napoleon.

Cine Ivan? Cine Wolfie?

Veteranul zâmbi. Doi porci, ar fi vrut să-i spună, dar tăcu, ca și cum băiatul l-ar fi înțeles din priviri. Putea fi priceput la așa ceva, se gândise Manfred. În fond, ce-i omul fără grai, dacă nu un animal bazat pe instince? O trăise de zeci de ori pe pielea lui, pe front, în prima linie. Când moartea urla în gâtlejul mortierelor n-ai nevoie să-ți spună careva ce trebuie să faci. Fugi la fel de înspăimânatat ca un iepure. Ești în stare să sapi gropi până-n fundul pământului.

Foame. Mâncare? 

Raționalizare, răsună în capul obergefreiterului. Doar că, figura chinuită a copilului doborî rațiunea. Scotoci prin raniță și-i întinse o tabletă de ciocolată. Puștiul o devoră dominat de-o foamete atâta de sinceră și expresivă, încât veteranul făcu eforturi mari să nu-i ofere încă una.

‒ Sigur nu-ți este frig?

Molfăind la ultimul colț de ciocolată, puștiul scutură din cap. Nop, păru că-i spune încântat. Întinse mâna și-l atinse. Dogorea cât o sobă. Pentru o clipă bărbatul crezu că ferbințeala lui putea fi boală. Dar boala te doboară, te vlăguiește, gândi el. Imaginea soldaților rupți în bucăți îi tresări în minte. Deși văzuse totul cu ochii lui, mâini frânte și burți spintecate, totul păruse cumva, ireal. În fond, tot ccea ce văzuse nu fuseseră altceva decât umbre. Puteau fi…

‒ Ne-au atacat lupii?

Nu! scutură puștiul din cap, mirat.

‒ Atunci, soldații? Mai devreme? spuse, încă măcinat de nesiguranța percepțiilor.

Pedepsit. Palma moale a copilului căpătă o strânsoare de fier. Oameni mult rău. Lichidat. Nu milă.

Manfred muți. Tăria, și mai ales sălbăticia băiatului, îi treziră fiori de gheață. Alunecară pe șira spinării, mai ascuțiți și mai pătrunzători decât orice friguri îndurase până atunci. Să fie oare singurul? gândi el. Foarte probabil. Asta explică încercarea disperată de-al scoate cât mai repede din castel. Puștiul fusese unicul lor experiment, ori, mai curând, singurul care dăduse roade. Singurul! Restul, un munte de cadavre? Un munte de copii mâncați acum de viermi? Războiul, boala politicienilor și-a umerilor poleiți. Poate că, dacă nu s-ar fi prăpădit, Freud ar fi trebuit să scornească un soi de unealtă. Una care să vindece mințile bolnave de război. S-o lase slobodă prin lume. Să fie la îndemâna oricui.

‒ Ai un nume? sursură Manfred.

Ja! Waffen nummer 1944[21].

Uriașul număr îl izbi cu tăia unui baros, zdruncinându-i creierii. 1943 de copii morți pentru un fruct al războiului. Asta îl făcu pe soldat să priceapă că, în fața lui, se găsea rezultatul unor minți intoxicate cu ură. Explica selecția din lagăre.

Departe, sus, în creierul munților, Ivan și Bulldogul izbeau zidurile castelului. Căutau din toate puterile să cucerească secretul, să-l găsească pe 1944. Cea mai râvnită creatură de pe fața pământului. Manfred paraliză. Gânduri de nesiguranță îi cristalizară sângele, mai uite decât o făcuse gerul.

‒ Nu suntem în siguranță! scuipă veteranul cuvintele. Tot balamucul ăsta-i pentru tine. Trebuie s-o-ntindem!

1944 încuvință, supus, pregătit să-l urmeze îndeaproape pe bărbat. Aruncară o mână de zăpadă peste foc și, cu băgare de seamă, trecură pe sub încărcătura de nea a brazilor. Doar ca să-și descopere urmăritorii care, de puțină vreme, plănuiau să-i ridice ca din oală. Planurile tuturor fură răscolite.

Stăteau înmărmuriți, unul lângă altul, purtând costumele lor de-un alb murdar. Șiroaie de apă se prelingeau pe combinezoanele mulate, încălzite, grație rezistorilor. Textura pielii din care fuseseră lucrate era brăzdată de sute de vinișoare.  Stăteau prea departe ca Manfred să deslușească inițialele emblemelor. Erau însă prezente, dominând totul. Dacă le-ar fi știut ‒ TT! Fantomaticele Trupe Tesla. Veteranul auzise despre ele cândva, însă totul rămăsese în negura ignoranței. Povești pentru adormit soldați. În felul ăsta le botezase atunci.

Spinarea alb-murdarilor era împovărată de-un dreptunghi uriaș. Inima costumelor electrice. Înțesată cu fire și furtunașe. Mutrele erau ascunse de un soi ciudat de măști de gaze, strânse, cu două capsule de filtrare a aerului. Prin sticla întunecată a ochelarilor, parcă, arareori, scăpărau arcuri electrice.

Liniștea deplină refuza să moară. Nimeni nu vorbea, nimeni nu mișca. De ambele părți. Manfred găsi răpunsul acelei tăceri înfrigurate, doar că, nu cutezase să-l accepte. Frică? îndrăznise el să cugete. În ceea ce-l privea, nu găsea niciun dubiu. Inima-i fusese înjunghiată adânc. Din ea curgeau șiroaie neîntrerupte de spaimă. Dar ei? O-ntreagă grupă speriată de-un copil?

Unul dintre TT-iști făcu un pas. Distruse semicercul perfect în care fuseseră dispuși. Aerul rece pocni, împroșcând cuvinte într-o germană stricată:

‒ Soldat! mugi alb-murdarul. Dă-ne copilul și-ți vei putea negocia moartea.

De parcă fusese vreodată atâta de important cum avea să se care din nenorocita asta de lume, abia îndrăzni veteranul să gândească și, incertitudinea căpătă dimensiuni reale.

Răspunsul veni, ca un fulger, nu prin propria-i putere de-a cugeta, ci prin atitudinea puștiului. Nu-i necesar să fii important o viață plină, ci doar la momentul potrivit, pentru creatura potrivită. Obergefreiterul conta în ochii copilului. Era tot ceea ce 1944 nu cunoscuse vreodată. Era bunătate. Era înțelegere. Era, acum, parte din universul lui.

Iar universul unui copil este sacru!

Tod?[22] fulgeră delicata minte a băiatului.

Pulpele i se transformară în oțel, săgetând aerul, presurând groază în sufletele TT-iștilor, atunci când se izbi în unul dintre ei. Îi prinse capul. Smuci. Oasele trosniră precum vreascurile.

Deși tulburat, Manfred sări în lături, descărcându-și arma. Nu dovedi pe niciunul dintre adversari, în vreme ce plonjă în decor, însă fu suficient cât să-i cumpere puștiului răgaz să zvâcnească din nou. Pumnul izbi în plin pieptul unui TT-ist. Alt trosnet de vreascuri. Copilul fu înghițit de zăpadă.

Ultimii trei atacatori se regrupară. Pas cu pas, centimetru cu centimetru, pregătiți să-și descarce furia. Urmară pârâituri de neînțeles. Discrete. Mârșave. Comunicau între ei!

Veteranul își despleti mințile. Se ridică, îngenunchind. Ținti. Sturmgewehrul lătră întocmai unui câine turbat. Unul din trei căzu. Doi pivotară. Manfred, într-o frântură de timp de nemăsurat, își mirosi moartea. Rășină!

Gogoloaiele de omăt vălătuciră nebune în clipa când 1944 țâșni din ascunziș. Despică aerul într-un urlet de fiară, apucând și izbind capetele alb-murdarilor. Inamicii se scureseră aidoma unor cârpe. Firavii pumni de fier ai copilului despicară cărnurile. Stătu așa, o vreme, nemișcat, cu inimile sângerânde zdrobite în pumni.

Alb și liniște! Roșu și moarte!

Băiatul se clătină. Nu din pricina rănilor, ci din pricina durerii. Nu a trupului, ci a sufletului. Slobozi inimele stoarse de viață. Făcu pași puțini. Grei, ca pe-un drum al judecății. Sângele, vechi și proaspăt, se contopise într-o foiță. În masca care-l ferea de realitate. Apărarea unui copil în fața lumii. Întinse mâna, cu degetele ei uscățive și pătate. Hârșâi zăpada, dârdâind. Resturile de cărnuri și sânge se transformară în cuvinte:

1944, ein freak[23]!  

 

[1] Armă folosită de forțele armatei germane în timpul celui de-al doilea Război Mondial.

[2] Nume generic atribuit pe frontul celui de-al doilea Război Mondial de către soldații germani.

[3] Rahat! (tr.)

[4] Domnul meu (tr.)

[5] Vino dragă camarade (tr.)

[6] Soldat cu o vechime mai mică de 12 luni.

[7] Soldat cu o vechime de peste 6 ani.

[8] Oh, Dumnezeule! (tr.)

[9] Poreclă dată de militarii germani din perioada nazistă sticlelor de rom Oskar.

[10] Sortiment de țigarete al mărcii germane Reemtsma Sorte, produs în perioada celui de-al doilea Război Mondial.

[11] Dragul meu! (tr.)

[12] Poliția secretă de stat din timpul regimului nazist (Geheime Staatspolizei).

[13] Supranume folosit cu intenții ironice de către soldații germani, derivat din numele de cod al lui Adolf Hitler, Der Wulf.

[14] Prietene (tr.)

[15] Organizație paramilitară care a servit drept grupare de apărare pentru partidul nazist (Schutzstaffel, prescurtat SS).

[16] Forțele Aeriene ale Germaniei naziste.

[17] Armă semiautomată folosită de armata britanică între anii 1940-1970, apreciată pentru simplitatea ei și costurile extrem de reduse d producție.

[18] Motor în nouă cilindri produs în Uniunea Sovietică

[19] Tancuri de mare tonaj folosite de Uniunea Sovietică în cel de-al doilea Război Mondial.

[20] Poreclă a primului ministru al Marii Britanii, Whinston Churchill.

[21] Da! Arma numărul 1944. (tr.)

[22] Moarte? (tr.)

[23] 1944, un monstru! (tr.)

Florin Purluca

8 Comments

  • Un text bine articulat, dens, care evocă perfect atmosfera. Jos pălăria, Florine!

  • Multumesc! Incercam sa ne facem treaba cat mai bine. Iar multumirea cititorilor de tine vii! Vivat el SF&F! 🙂

    • Ne tine vii, pe noi, autorii.

  • Avatar photo
  • De la primul cuvânt nu mi-am mai putut ridica privirea până la ultimul! Adrenalină de la un cap la altul! O povestire reușită 🙂

    • Mulțumesc! 🙂

  • Dacă îmi permiți o glumă, bazată pe evidenta ta cunoaștere detaliată a tehnicii din WW2: ”Sven Hassel much?”
    Acum serios vorbind, povestirea mi-a plăcut, și îmi place ideea de realitate alternativă. De altfel, am aflat de povestirea ta de la John pe GSF, care comenta la povestirea mea (tot cu WW2 alternativ, dar din perspectiva inversă față de tine, adică rusă) că ar trebui făcută o antologie pe acestă tematică. Sincer, eu aș fi foarte încântat ca cititor dacă ar exista așa ceva.
    Am și o mică observație: cred că o mare parte din note nu erau necesare, cam toată lumea știe ce înseamnă Ivan, scheisse, mein herr, Gestapo etc. Rămân într-adevăr cele cunoscute doar de pasionați, ca Sturmgewehr sau obergefreiter.

    • Ce-i drept, bună parte dintre expresiile în germană cred că nu necesitau traducerea. M-am gândit că poate totuși există cineva care nu le știe. Sigur că-mi place Hassel 🙂 Am căutat pe cât am putut să redau atmosfera din romanele sale.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

error: Content is protected !!