Amintire dureroasă – Ioan Al. Brătescu-Voineşti

ibvNu l-am cunoscut personal, – eram încă la Universitate, când a murit. Măcar că s-au scurs de atunci aproape cincizeci de ani, amintirea împrejurării în care l-am văzut pentru întâia şi ultima oară îmi revine toată zguduitoarea emoţie trăită aievea, într-o seară de septembrie.

Ca să înţelegeţi trebuie să spun că pe vremea în care eram în cursul superior al liceului, elev nici mai bun, nici mai rău decât colegii mei, mă deosebeam de ei prin aceea că trăiau în mine două făpturi deosebite, care apăreau alternativ, înlocuindu-se una pe alta. Una veselă, zburdalnică, zvăpăiată, sociabilă, – lipsită de seriozitate, absolut ignorantă de valoarea ordinei, – pradă impresiilor momentului şi gata să cadă pradă tuturor ispitelor; – alta gravă, ordonată, iubitoare de natură şi de singurătate, setoasă de a cunoaşte lucrurile nu numai în înfăţişarea lor externă, dar şi în fondul lor – şi foarte înclinată spre mizantropie.

După cum apărea în mine una sau alta din jumătăţile firii mele, uneori şapte-opt zile de-a rândul îmi petreceam vremea în jocuri, în glume, în farse jucate colegilor, ori în hoinăreli, – nepunând mâna pe o carte şi mulţumindu-mă cu ce puteam învăţa în clasă din prelegerea profesorilor sau din recitarea lecţiei de colegii mei; – alteori, câteva zile în şir, retras, închis în mine, mă cufundam în citiri lacome de cărţi literare, ştiinţifice ori filosofice, surd şi orb la toate chemările ispitelor care cu câteva zile mai înainte îmi păreau fermecătoare, iar acum mi se vădeau insipide şi absurde.

Înzestrat din fire cu o memorie bună, ştiam pe din afară nu numai poeziile poeţilor români, dar şi foarte multe poezii franţuzeşti şi nemţeşti. Atunci, pe când eram în clasa a VI-a, am dat peste poeziile lui Eminescu. Zadarnic aş încerca să definesc entuziasmul, admiraţia şi bucuria vecină cu nebunia pe care mi-a pricinuit-o citirea lor. Fără nicio sforţare le învăţasem pe din afară şi mi le recitam singur, îmbătându-mă până la delir de frumuseţea lor şi silindu-mă să-mi stăpânesc emoţia de care mă simţeam gâtuit, pentru a le putea recita până la sfârşit. Muzica lor mă urmărea stăruitor „ca soarele şi luna, şi peste zi de-atâtea ori, şi noaptea întotdeauna“.

Închid ochii şi mă văd cum seara, înainte de a adormi, drept rugăciune, îmi şopteam câte una din bucăţile lui. Acasă, deasupra patului meu, încadrasem portretul lui cu versurile:

Din haos, Doamne, am apărut

Şi m-aş întoarce-n haos…

Şi din repaus m-am născut,

Mi-e sete de repaus.

Adâncimea gândurilor lui, profunda sinceritate a strigătelor lui de durere ori de revoltă, muzicalitatea limbii, a ritmului şi a rimelor versurilor lui îmi produceau, cum îmi produc şi astăzi, efectul unei simfonii sau al unui nectar delicios şi îmbătător…

Intram în clasa a VII-a. Sosit în Bucureşti înainte de deschiderea cursurilor şi îndemnat de un grup de băieţi, care isprăviseră liceul şi erau acum studenţi în Universitate, m-am dus cu ei într-o seară la Opler, o grădină foarte frecventată pe atunci, în care, pe lângă orchestră militară, pe lângă jocul de popice, era într-o sală şi un varieteu, care începea pe la ora zece. Am pătruns în sala tixită de lume şi ne-am urcat în balcon, aproape de scenă, pe care o cântăreaţă fără graţie cânta plângător: Du hast Diamanten und Perlen

De unde până atunci fusesem foarte vesel şi zvăpăiat, căldura sălii, fumul, lipsa de farmec a cântăreţei, care se silea în zadar să cucerească atenţia publicului zgomotos, preocupat cu ciocnirea halbelor de bere, mi-am schimbat deodată dispoziţia. Simţeam cum piere din mine jumătatea de personalitate voioasă şi comunicativă şi cum, în locul ei, pătrundea jumătatea gravă şi mizantropă, care-mi şoptea:

Viaţa este-o nebunie

Sfârşită fără-a fi ’nceput

Şi iată că aud lângă mine pe un domn zicând:

–  Uite pe Eminescu.

M-am întors brusc şi, deşi nu cunoşteam pe domnul care vorbise, l-am întrebat cu înfrigurare:

–  Unde?

Cu indiferenţă, uitându-se spre rândul de mese din faţa scenei, mi-a răspuns:

– Uite-l acolo.

M-am uitat în direcţia privirii lui; dar nu vedeam pe nimeni care ar fi putut fi poetul ale cărui poezii le îngânam seara drept rugăciune.

– Unde? Care? – l-am întrebat din nou stăruitor.

– Uite acolo, la masa a patra. Acela cu batista pe frunte.

M-am uitat şi am văzut un om rău îmbrăcat, aproape zdrenţăros. Pe masa dinaintea lui, alături de-o halbă de bere, era o farfurie în care pluteau bucăţele de gheaţă. Şi-a scos de pe frunte batista, a muiat-o în farfurie, a stors-o, şi-a reaşezat-o pe frunte şi acum, cu capul plecat pe spate, zâmbea dureros cântăreţei de pe scenă, bătând cu mâna dreaptă tactul ariei…

Mi-am simţit sufletul năpădit, pe de-o parte, de o sfâşietoare compătimire pentru cel care din lacrămile lui făcuse un izvor de încântare pentru alţii, – pe de altă parte, de o clocotitoare revoltă nu numai împotriva indiferenţei publicului din sală, dar şi împotriva Cerului, care îngăduia această ticăloasă tragedie. Făcându-mi loc cu coatele şi cu pumnii, am ieşit şi… dar aversiunea pe care am avut-o totdeauna pentru declamaţiile strigătoare mă împiedică de a încerca să descriu ce am resimţit câteva zile, în care cei din jurul meu socoteau că mi-am pierdut minţile.

Din volumul „Din pragul apusului“,

editura Cartea Românească, Bucureşti, 1935

Nicu Gecse

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

error: Content is protected !!