Despre buna folosire a Science-Fiction-ului – G. Roger

Traducere şi adaptare: Camelia Stănescu-Ursuleanu

Mărturia tinerilor privind science-fiction-ul nu e nici suverană, nici exhaustivă. Este însă de una de neevitat. Ea nu îi aparţine utilizatorului pasiv, ci celui avizat, ale cărui reacţii urmează să fie consemnate mai jos.

În cadrul pregătirii pentru bacalaureat , câteva întrebări au fost adresate elevilor cititori de S.F. din prima clasă de liceu.

De câţiva ani încoace s-a afirmat un curent literar: cel al Science-Fiction-ului. Care este în opinia dumneavoastră sensul real al acestei expresii? Comportă ea diverse nuanţe şi, în acest caz, spre care dintre ele se îndreaptă preferinţa dumneavoastră? În ce condiţii, consideraţi că o lucrare de science-fiction e demnă de atenţia dumneavoastră? Cum explicaţi succesul general al acestei literaturi?

                                  (ŞCOALA NORMALĂ DE INSTITUTORI din PARIS)

Să precizăm că aceşti elevi sunt din clase de Modern, alegere făcută de ei, nu din întâmplare ci, dacă putem spune aşa, determinată de originea şi condiţia lor, ei făcând parte din familii modeste, ce privilegiază speranţa unei cariere oneste în rândul funcţionarilor publici, cu pregătire medie.

Din clasa a şasea au fost dirijaţi spre latura ştiinţifică în detrimentul pregătirii clasice, practicată în cele câteva clase-depozit de vechituri, remorcate în atâtea din liceele noastre. I-au citit în traducere pe Homer şi Sofocle, pe Tacit şi Lucretius. Corectitudinea ne obligă să declarăm că nu sunt nici mândri, nici nemulţumiţi de prezentul şi viitorul lor. Felul cum vorbesc, prea puţin înzorzonat, adesea direct, arareori tranşant, reprezintă garanţia unei calme certitudini. Abia după aceea, nuanţele şi preferinţele se dovedesc a fi divergente, cu alte cuvinte, destul de contradictorii: multiplele feţe ale sincerităţii îşi manifestă chipul, prin trecerea lor de la umor la gravitate.

Mai întâi de toate, nu îşi propun să inducă în eroare pe cineva:

„După părerea mea, Science-fiction-ul e mai potrivit romanului decât oricărui alt gen literar. Pentru ca cutare operă literară să fie demnă de atenţia noastră, trebuie să nu avem pretenţia de a ne afla în faţa unei cărţi ştiinţifice. Există destul de multe reviste ştiinţifice ce ne pot asigura documentarea în materie. Dacă citim astfel de cărţi o facem pentru a ne distra, nicidecum pentru a deveni savanţi.”

Există, iată, capacitatea de nemărturisită autoanaliză, evidenţiindu-se cu această ocazie, tendinţa de epicureism,în mod curios reînnoită, provenind din DE NATURA RERUM. Iată un text, deloc excepţional în esenţa sa, dar de o clarviziune deosebită a exigenţelor.

„Există science fiction pur ştiinţific, care se poate confunda cu anticipaţia… Există science fiction susceptibil de a fi calificat drept filosofic sau chiar psihologic. În el se relatează, fără a le explica de fapt, fenomenele spiritului: transmisia de gânduri, dedublarea personalităţii, cu consecinţele pe care acestea le antrenează. Trebuie să precizăm că science fiction-ul nu e o invenţie a epocii noastre şi că are origini destul de îndepărtate: nu şi-a imaginat oare Homer pe unul din eroii săi coborând în Hades ? În secolul al XVIII-lea, Voltaire cu Micromegas, făcea deja science-fiction. Jules Verne a cunoscut, la începutul secolului al XIX-lea, un succes conservat mult timp, până în zilele noastre. E vorba de perioada de după al doilea război mondial”…

„În ce mă priveşte, prefer mai degrabă a doua formă de science fiction: este după părerea mea mai profundă şi mai umană. Nu e o explorare a unor lumi necunoscute ci explorarea spiritului uman, a posibilităţilor şi anomaliilor sale. Fenomenele pe care le relatează sunt în cea mai mare parte ireale şi lasă un loc important fatalităţii, hazardului, dar este un fel de evaziune pe care o determină , trebuie s-o spunem, un sentiment foarte apropiat de cel de teamă…Dar sunt anumite criterii pe care autorii sunt obligaţi să le respecte: nu trebuie ca imaginaţia să se lase pe tânjală şi cartea să fie o ţesătură de irealităţi fără vreo legătură cu viaţa noastră actuală. Trebuie, şi consider că aceasta e una din cele mai mari dificultăţi, să trezească sentimentul de teamă. Una din cele mai mari atracţii ale science-fiction,este aceea de a ne purta spre o lume ireală,( concretă sau abstractă), în care omul este permanent o victimă a fenomenelor sau indivizilor, astfel încât cartea să sfârşească prin a te determina să fii foarte fericit, de a exista , de a trăi în epoca ta.”

Pe drept cuvânt, acest gust pentru înfiorare este compensat din plin, de alte mărturii în care preferinţele se împart între semnificaţia unui “miraculos” rezonabil şi preocuparea pentru un umanism mai mult sau mai puţin edificator:

„(Cărţile de science-fiction) satisfac gustul nostru pentru miraculos, pentru evadarea noastră din viaţa obişnuită, viaţa noastră de toate zilele ce le poate părea unora nu doar monotonă ci şi destul de dificilă. Acesta e unul din avantajele pe care mulţi cititori de science fiction îl apreciază în mod deosebit.”

Iată ce este şi mai explicit:

„În anticipaţie, se regăsesc multe puncte de vedere umane privind probleme actuale şi soluţia lor; Utopia socială, de pildă, este invocată:(popoarele Terrei s-au solidarizat pentru a face faţă unui pericol cosmic), tendinţele colonialiste nu au murit odată cu trecerea timpului; debarcarea pe o altă planetă e urmată de colonizarea ei; nu a dispărut nici orgoliul uman şi omul tinde din ce în ce mai mult să devină dumnezeu.”

„Fenomenele psihice îi pasionează în prezent pe medici care încearcă…să pătrundă în profunzimea spiritului. Autorii de science-fiction se pasionează şi de aceste probleme, ei fiind de altfel, în legătură cu personalităţi eminente, concentrate asupra acestei chestiuni

Astfel ne sunt oferite lucrări despre telepatie, despre dedublarea personalităţii; examinarea subconştientului dă naştere unor violente polemici. În acest domeniu, datele ştiinţifice sunt neînsemnate, dar misterul, supranaturalul, neverosimilul captivează cititorul, şi mai dificile decât anticipaţia în sine, intrigile sunt adesea de o mai bună calitate…”

„…Am citit opere de anticipaţie ştiinţifică, dar banalitatea lor, cu rare excepţii, neverosimilitatea prea accentuată, locurile lor comune, m-au obosit încă de la început.”

Iată şi o altă nuanţă de un entuziasm temperat:

„Îmi place să mă gândesc că omul va evada, în viitor, de pe globul său, de care este în mod natural legat şi că vechiul vis al lui Icar a fost realizat; de ce nu şi al meu şi cel al unui întreg tineret din generaţia noastră.”

„… Înainte de orice, aceste lucrări (de science fiction) sunt povestiri de aventuri în care omul este surprins în contradicţie cu elementele naturii, ceea ce declanşează în mine, emoţia. Omul e bine înarmat, în faţa tabloului de bord al maşinii sale; dar dacă se întâmplă un accident, oare ce devine maşina? Un mizerabil şi neputincios obiect al unor forţe gigantice, cunoscute sau necunoscute. Le resimt orgoliul reuşitei, beţia vitezei, a noutăţii şi stranietăţii, angoasele şi fricile. Şi dacă lucrările au calităţile unui bun roman, eu le retrăiesc aventurile…”

„… În sfârşit eu cred că am păstrat, şi sunt fericit de asta, înclinaţia pronunţată a copilului pentru Miraculos. Raţiunea mea de adult nu mai aceptă miraculosul din poveşti; preferă în schimb, cu uşurinţă, miraculoasa călătorie intersiderală. Am evoluat, sper şi spiritual meu nu mai acceptă acum miraculosul, decât în ficţiuni verosimile.”

*

*              *

Respectul pentru valorile umane şi verosimilitatea, sunt cei doi termeni care revin cel mai frecvent, în cea mai mare parte a mărturiilor. Exprimarea merge de la stilul moralizator, la revendicarea dintr-o literatură demnă., satisfăcând raţiunea şi în acelaşi timp exaltând imaginaţia. Aceşti tineri privesc cerul cu picioarele bine împlântate în planeta noastră familiară:

„O bună lucrare de science fiction e cea care rămânând profund pasionantă, îmi explică progresele realizate, evoluţia noilor maşini şi în fine, îmi lasă împresia unei viitoare fericiri şi grandori umane, datorate ştiinţei. Dar omul nu trebuie să cadă într-un materialism inferior. Nu trebuie să devină un robot lipsit de sensibilitate şi dragoste. Căci aceste sentimente, chiar dacă implică drame, reprezintă cel mai frumos lucru posedat de om şi pe care nu trebuie în nici un chip, să-l piardă.”

„Preferinţa mea personală merge spre romanul de descoperire. Într-adevăr, trebuie să fie pasionant să parcurgi pentru prima aceste immense spaţii în care aerul e rarefiat sau inexistent, să te regăseşti într-o lume necunoscută. E ea locuită?Locuitorii ei posedă o înaltă civilizaţie? Şi ce plăcere vei încerca să descoperi fiinţe bune, înclinate să-şi iubească aproapele! Omul nu va cunoaşte oare astfel măreţia?…”

Această simpatică speranţă nu e întotdeauna atât de direct formulată; este aversul unei atitudini mai critice care exclude, îndepărtează, elimină totul în favoarea a ceea ce genul are mai avuabil.

„…literatura pretins science-fiction, fără îndoială bine cunoscută graţie publicităţii, nu e decât o veritabilă culegere de povestiri, cu oameni zburători, monştri, puteri invizibile, pe care dacă le-ar putea citi, copiii ar resimţi o spaimă la fel de mare ca cea a bunicilor noştri, ascultând poveşti cu zâne şi vrăjitoare. Numai că, pentru a da un caracter mai ştiinţific, mai impunător divagaţiilor, ceea ce este pe cât de precaut, pe atât de inutil autorii S.F.consideră potrivit, să presare termeni barbari în textul lor, în care revin frecvent cuvinte precum cosmos, cyclotron, eter…

 În singura carte de acest gen pe care am avut curajul s-o citesc, am descoperit cuvântul amelectroreculpedaliconpreventrombosoparaconcyle, a cărui ortografie n-o pot garanta, care era, de fapt, o substanţă miraculoasă dintr-un fruct saturnian… Desigur, nu-ţi rămâne decât să recunoşti efortul de imaginaţie şi preocuparea foarte umană a autorului de a asigura substanţa acestui gen de operă…”

Nimic mai puţin contestabil. Nu. Iată adevăratul science-fiction, bine circumscris şi definit, în deplină conformitate cu exigenţele înaltei judecăţi şi onorabilităţii literelor franceze:

„Trebuie, aşadar, ca o astfel de carte( de science-ficton) să cuprindă, în bună măsură, aventuri şi teoriile ei ştiinţifice să fie puţine şi scurte. Aventurile trebuie totuşi să păstreze un ton de verosimilitate şi e inutil să ni se înfăţişeze eroi luptând cu vreun monstru, dispărut în urmă cu milenii.Această lucrare trebuie să fie originală, să nu conţină personaje tradiţionale, precum bâtrânul savant nebun, care vrea să distrugă terra şi curajosul erou care ajunge la timp,pentru a-l împiedica, teme frecvente în oricare SF, publicat în vreo revistă fără valoare…”

„Un cititor care ar dori să citească pentru a se distra, nu alege o lucrare ştiinţifică; asta, pe mine, nu mă miră deloc. Şi totuşi, curentul science-fiction există şi numără mulţi adepţi. De ce? Pentru că nu e un curent ştiinţific, e dimpotrivă, unul foarte literar: aceste scrieri nu relatează în sine fapte de ordin ştiinţific, nu stabilesc liste de opere, ori de instrumente moderne pulverizând foarte diferite recorduri, ci produc emoţie, curiozitate,fiind întotdeauna endemice pentru om. Ele încearcă să emoţioneze, nu doar prin acele fapte mereu extraordinare, nemaipomenite, care ar lăsa spectatorul indiferent, ci prin fapte verosimile, dacă nu adevărate, cel puţin, în parte, realizabile. Sunt adevărate pentru că provin din fapte ştiinţifice deja confirmate, pe care le depăşesc, de care poate se îndepărtează mult, dar pe care le păstrează drept punct de plecare…”

„Unul dintre ultimele romane care mi-au atras atenţia este Cei de nicăieri de F. Caisse. De ce? Mai întâi pentru că zugrăveşte cu o debordantă imaginaţie, o lume fantastică, pe care o analizează cu multă logică. Şi apoi, problema pe care o tratează este dintotdeauna de maximă actualitate: de pildă, farfuriile zburătoare. Ceea ce însă mă înspăimântă când citesc un roman de anticipaţie este constatarea că autorul s-a lăsat atras într-un vis de neconceput. În plus,nu ţin în mod deosebit să descopăr în lecturile mele, personaje bizare. De ce trebuie ca eroii să fie agenţi secreţi cu trupuri atletice şi cu trăsături neapărat hidoase şi cu imense cicatrici care-i desfigurează? În plus, de ce să înfăţişezi locuitori ai unor alte planete, sub înfăţişarea unor monştri? Poate că ei sunt , de ce nu? mai echilibraţi psihic decât noi ?…”

„După părerea mea, pentru ca o lucrare (de science fiction) să prezinte interes, ea trebuie să fie demnă de a stârni curiozitatea, de a captiva cititorul, de a-l incita să înţeleagă prin ce desfăşurare a acţiunii, explicabilă din punct de vedere ştiinţific, lucrurile au evoluat într-un anumit fel. Trebuie, aşadar, autorul, să ştie să explice ,să atribuie o raţiune convingătoare , fiecărui fapt susceptibil de a părea straniu în lucrarea sa… Pentru ca o carte de science fiction să fie demnă de interes trebuie, aşadar, ca el să fie capabil să recurgă la provocări ale ştiinţei, răspunzând astfel preferinţelor cititorului…”

Desluşim aici o excelentă opinie, dar şi un criteriu. Acolo unde raţiunea e sfidată, nu rămâne decât povestea.

Aceste câteva eşantioane ale unor păreri ale tinerilor ar putea fi multiplicate.

Înţelegerea fenomenului pe care-l rezumă, a speranţei pe care o exprimă, ţine mai de grabă de mentalităţi de secol al XVIII-lea, destinate să supravieţuiască.

Fixitatea legilor naturii, nedefinitul progres al raţiunii şi al ştiinţelor sunt convingeri care nu şi-au pierdut puterea.

*

*             *

În această privinţă, pericolul este acela de a cădea, fără ca măcar să ai habar, în confortabila rutină a celui mai naiv scientism. Toţi participanţii la chestionar au fost victimele acestui pericol. Cu toate acestea, mulţi dintre ei n-au uitat lecţia lui Montaigne ; ea poate fi regăsită, uşor colorată în câteva tonuri de nelinişte, complicând în chip mai mult sau mai puţin original, ca pe cea mai sfântă dintre curiozităţi, scepticismul lor prudent.

„Viitorul e viitor şi nimeni nu ştie ce se va întâmpla cu planeta noastră. Totuşi, noi ne regăsim acum, aici, în prezenţa unui anumit număr de ipoteze, expuse într-un context în care predomină aventura, ipoteze a căror varietate satisface toate gusturile, toate idealurile sociologice. Într-un fel, e vorba de o utopie reconfortantă pentru unii, utopie de care spiritele sunt mulţumite, pentru că ea conţine o convingere interioară, o secretă prejudecată. Raza de acţiune psihologică este, aşadar, atât de diversificată încât atât pascalienii, cât şi adepţii lui J.J. Rousseau îşi regăsesc în ea propria substanţă.”

„Într-o lume ca a noastră, o astfel de literatură nu putea rămâne neremarcată.  Într-adevăr, celor care şi-au construit viaţa urmărind un plan riguros, pe care nimic nu-l poate modifica, nu le place; dar ceilalţi se pasionează de acest gen de literatură ce înglobează informaţii ştiinţifice, marcând epoca noastră şi de această înclinaţie a raţiunii umane pentru tot ce nu cunoaşte, şi încearcă să ghicească. Multe persoane cred că cea de a doua jumătate a secolului al XX-lea marchează o turnantă în istoria lumii. Mai ales tinerii, a căror minte e avidă de cunoştinţe senzaţionale, nu pot rămâne indiferenţi. A dori să ştii ce va fi mâine! Iată o chestiune care ne intrigă. Se va stinge oare Omul de la sine, asemeni anumitor animale, astăzi dispărute, sau va fi el atât de smintit încât să-şi grăbească sfârşitul, autodistrugându-se ?Iată întrebări la care autorii de science fiction ne propun răspunsuri. Într-un secol, marcat de apoteoza ştiinţei, o astfel de literatură nu poate să cunoască altceva decât succesul.”

În efortul atingerii celei mai loiale lucidităţi, dominanta s-ar rezuma, în mare, la aceste cuvinte :

„Nu mai apreciez aventuri cu cowboy şi nici pe cele cu eroi romantici. Cred că latura serioasă pe care o atribui, poate exagerat, acestui gen de publicaţii, îmi dă motive să-i uit pentru o clipă pe marii noştri scriitori şi iluzia că nu-mi pierd timpul. Dar raţiunea profundă care mă determină să iubesc acest gen de literatură, este aceea că o dată cu progresul constant al ştiinţei, de care suntem întotdeauna, mai mult sau mai puţin informaţi, o întrebare ajunge să ne neliniştească din ce în ce mai mult: Cum vor fi secolele viitoare?…”

*

*           *

Cum lesne se poate constata, această revistă nu vă propune atenţiei o anchetă ştiinţifică de tip sondaj Gallup. Regula numărului mare de subiecţi chestionaţi nu a fost luată în calcul, nici vreo ambiţie de ordin statistic. Nu a funcţionat vreo lege, în afara unui aşa numit buletin de sănătate: atâta vreme cât adolescenţii vor simţi atracţia miraculosului posibil, ei vor fi preocupaţi de un viitor pe măsura raţiunii, atâta timp cât înclinaţia spre ştiinţele umaniste va consolida în ei interesul pentru tehnică, pretinsele profeţii ale celor mai tragice Cassandre ale noastre, nu se vor impune. Ceea ce nu exclude, bine înţeles, suferinţele fireşti ale unui univers în stare de lăuzie. Dar noţiunea de raţiune a devenit, după o perioadă de scientism ingenuu, inseparabilă de cea de optimism temperat. Ea implică în mod firesc, echilibrul şi prudenţa; şi mai presus de orice, curajul de a fi fericit. Cu excepția, evident acceptabilă, a moşneguţilor de 20 de ani, defetişti şi suferinzi pe care o literatură epuizată îi leagănă cu farmecele ei fragile. În fapt,ei deja morţi, din disperare şi prin sinucidere. Erau falşi clasici, infideli umanismului, din infidelitate faţă de timpul lor. Rămâne seva populară care a izbucnit, de a lungul veacurilor în Diderot, în Rousseau şi în Michelet. Tinerele artere pe care le irigă în prezent, bat la rândul lor, pentru un destin plauzibil. Asta în măsura în care, faptul le va conveni celor mai avansaţi în vârstă, atât de ataşaţi de magistraturile lor.

Articol semnat de G. ROGER, apărut în revista lunară EUROPE,

fondată în 1923 de un grup de scriitori în colaborare cu Romain Rolland

(anul 35, iulie-august 1957, numărul 139-140).