(c) Tunelul

Tunelul

Călin Dănilă

Târăște-te, în fața ta este binecuvântarea sau blestemul, biruința sau înfrângerea. Mă târăsc, gândesc, dorm, visez. Mă târăsc, gândesc, dorm, visez. Mă târăsc. Tunelul ăsta se pune în mișcare odată cu mine. A devenit docil. Cine știe ce conjuncturi cosmice au participat la această simbioză. Eu și tunelul. Soarta omenirii depinde de noi. Deși mă târăsc de ceva timp, nu m-am îndoit niciodată că tunelul e o scurtătură. Să nu credeți că-i vreo glumă. Aici e vorba de rigoare, de vigilență. Totul a început ieri și se poate termina în clipa următoare, când o să le cad în spate cu sabia scoasă din teacă și cu tot arsenalul meu de cunoștințe. Sunt discipolul Marelui Potențial de Miază-noapte și printre puținii care au terminat în picioare Maratonul Întunericului.

Am îmbătrânit de când mă târâi prin tunelul ăsta. Mă pot considera întemeietorul lui. Astă noapte am avut un coșmar. În tunel e noapte tot timpul. Am visat că și taică-meu și bunică-meu cu tot șirul lor de străbunici s-au târât în întunericul ăsta. Avea dreptate Céline, „e întuneric ca-n cur!”

Doamne, de când n-am mai făcut un duș! Am împuțit tot tunelul. Un al doilea în urma mea ar leșina. Ba chiar toată Legiunea a Treisprezecea și Tradiția Hoiturilor Unite. Păi, mă târăsc eu de ceva timp prin tunelul ăsta. Echinocțiu, solstițiu, echinocțiu. Dar nu mai e mult și o să se adeverească cuvintele profesorului meu de arte marțiale: „atât și-o dungă-n frunte!” Tipul era fulgerător. Frazele lui nu depășeau cinci cuvinte.

Mi-amintesc și acum atacul hubulilor din Codrii Blestemați. Au țâșnit de sub covorul de frunze, lovind ca niște turbați, cu strigăte groase și răgușite. Primii trei au icnit sub lama Profesorului. Apoi ne-am așezat spate în spate, parând, eschivând, hăcuind. S-a umplut pădurea de urlete, sunete metalice și horcăituri. Fandam, pivotam, loveam. Cu spada, cu genunchiul, cu cotul, cu capul. Ne învârteam atât de repede, că vedeam doar ascuțișul săbiilor și sângele țâșnind din beregate. Ne-au înghesuit într-un șanț și zburau pe deasupra noastră. Când șanțul s-a umplut de cadavre, au dispărut așa cum apăruseră. Liniștea a căzut scurt și înfundat făcând peisajul și mai înfiorător. În timp ce ne trăgeam sufletul curățindu-ne armele, au apărut, fogăluind, o armată de omuleți, pământii și păroși, de vreo treizeci de centimetri. Cât om, atâta barbă. M-am și așezat în gardă. „Lasă-i!”, a strigat Profesorul. „Sunt reciclorii. Extrag din oasele cadavrelor halucinogene și le vând pe piața interstelară. Cei care trag pe nas, le duc mai departe poveștile”. V-am spus eu că tunelul ăsta-i o scurtătură. Să fiu al dracului dacă am întâlnit vreo curbă. Aici legea e răbdarea, tenacitatea, starea de alertă. „Anticipează, anticipează, anticipează…!”

E atât de strâmt, că-ți vine să mori de râs gândindu-te că îți primești soarta cu brațele deschise. Periplul meu în acest tunel va fi scris în Cartea Timpului. Tot efortul meu, râvna, încăpățânarea și bucuria de a fi aici, sunt semne ale destinului. Întâlnirea mea cu acest tunel va scoate durata de sub semnul suferinței, ororilor, nedreptății. A ajuns la urechile mele că, de fapt, nu va fi nici o luptă la capătul tunelului, că simpla lui parcurgere va aduce izbăvirea. Așa că: „Ține-te bine!” Cu coatele și genunchii juliți, cu o voință de fier și în postura asta de târâtoare, când voi întâlni lumile de la capătul acestei isprăvi, voi fi invidiat de zei.

De n-ar fi sectoarele. În sectoare, amintirile capătă dimensiuni terorizante. Totul devine atât de intens că, de n-aș fi asistat de îngeri, mi-aș suprima viața în secunda următoare.

La Maratonul Întunericului am fost aruncați legați la ochi în Pădurea Ghebtului. Legați la ochi, vorba vine. Ni s-a injectat în pupile TT17 și n-am mai văzut lumina decât la capătul celor 300 de zile. Alții n-au mai văzut-o deloc. Am știut dintotdeauna că oamenii sunt oameni ai unui destin. Acolo, fiecare dintre noi își avea asasinii lui. Soli ai morții mișunau în tenebre și trebuia să lovești numai ce îți era hărăzit pe măsura fricilor tale, altfel risipa de energie ducea la epuizare și moarte. Toate acestea, în tunel se înzecesc și mă atinge un tremur isteric trimițând vibrații în pereții tunelului, care tremură odată cu mine, amplificându-mi frisoanele și spaimele. Un înger îmi ține mâna pe cap și recită mantra Allam, tremurând cu tunel cu tot. Timpul se îndoaie și eu ajung tot în Pădurea Ghebtului. Orb printre copaci și bolovani, simțind duhoarea monștrilor în nări, cu mâinile julite și pământ sub unghii, pipăind solzii dihăniilor și lovind doar atunci când mă simțeam electrocutat ca de moarte. Călcam pe cadavrele fraților, iar atunci când întâlneam vreun muribund, auzeam salutul: „Să le spui c-am fost aici!”

La ieșirea din sectoare cad lat și nu mă mai mișc un ciclu. Nici visele nu mă ating, doar un lichid nutritiv care se scurge din pereții tunelului, de existența căruia aflu doar când deschid ochii.

Sunt unde sunt. Cu trăirile mele, fervorile, neputințele, posibilitățile și faptele mele. Chiar dacă am simțul realului serios afectat, la mine sunt cheile acelor porți care vor trezi lumile la viață. Vitregia acestor timpuri este combustibilul care mă ajută să înaintez. Nu mă dau bătut nici în ruptul capului. Știți ce le-am strigat Anchetatorilor Federali? Dacă mă veți împiedica să scriu istoria, Federația se va surpa sub cataclismul propriilor probleme nerezolvate. Captivitatea ororilor timpului o să vă năucească. Vă veți trăi propriul colaps, atinși de substanța alienării: sminteală, maladie, cădere. Veți implora soarta să vă întindă Mâna din tunel. Și m-au trecut la coșmaruri. Programate. Vis în vis.

O sită laser mă lovește și mă trezesc multiplicat în mii de exemplare. Eu împotriva mea. Noi împotriva noastră. Urlând unii la alții, fluturându-ne armele deasupra capului, revendicându-ne victoria. Ne holbăm unii la alții, înzeciți, însutiți, întrebându-ne : „Cine-s eu și cine-s eu?” Apoi se aude: „Opt septembrie, ora douăsprezece”. E ziua mea de naștere . Și… mă trezesc singur, legat de o masă metalică cu fața în sus. În jur sânge, mâzgă și un fum înecăcios mirosind a carne pârlită. Apare o namilă cu maxilare ca de buldog, cu brațele tatuate, purtând o vestă din piele, înțesată cu scule de tortură din oțel Vintrex. Se apleacă asupra mea, îmi înfige un cârlig în ceafă și, ridicându-mi capul de pe masă, mă întreabă:

— Știi cine sunt eu?

— Da, tu ești moartea și maică-mea are probleme cu prostata. Pe ăștia când îi faci la psihic, s-a terminat cu visele.

Nici bine nu-mi revin și încep să resimt o adâncă înstrăinare, un fel de ecou al lumilor de demult apuse. GONGUL! Se aude gongul și sunt aruncat cu paisprezece mii de ani în urmă. Totul e atât de straniu și de ciudat, dar în același timp atât de viu. Car cu mine tunelul și întreaga misiune pe străzile strâmte ale unei stațiuni la malul mării. Cafenele, lume relaxată, briză, și Cezària Évora … Bésame, bésame mucho… Deși sunt lucid, simt maxima îndepărtare care s-a pus în mine. Ce mizerie conspirativă, să fii aruncat cu milenii în urmă, îngenunchiat cu stil la un colț de stradă. Eu cu tunelul în pântec, cât un apendice, purtând un costum alb de vară, cu pielea arsă de soare și cercel în ureche. Totul e atât de șters și atât de real. Țin o țigară între degete, ascultând muzica aceea și privesc buzele ei lipite de ceașca de cafea, cu genunchii înmuiați și ars de dorința renunțării. Dar chimia mea interioară nu mă trădează și sângele revoluționar țâșnește alături de spiritul meu de neclintit și, iată-mă alunecând în tunel ca o nălucă, ca un copil mare, ca un fel de Ahile fără vulnerabilități, cu trupul încordat și mintea la pândă. Eu și tunelul suntem o meninge, o erecție cosmică, un himen galactic, un uter gravid de verbul „A Fi”. Și iată o primă confirmare a necesității de necontestat a acestei misiuni.

În cel de-al nouăzecilea ciclu al celui de-al patrulea Eon, o sondă Zill își face apariția în tunel, cu lumina ei pal verzuie, oprindu-se la un metru în fața mea, pâlpâind în semn de salut. Nu pot și nici nu vreau să vă descriu starea în care mă aflu. Sonda se rotește ușor, se deschide ca o păstaie și un fascicul de lumină proiectează citeț pe peretele tunelului un fragment în ayella veche: „SHRAMM AT VA ITLL TEP TEP!” Ceea ce în traducere liberă înseamnă: „Ești nebun, ține-o tot așa!”