Casa părăsită

 

“Casa părăsită” de Cezar Mazilu a câştigat premiul II la concursul de proză scurtă al FSF Râşnov 2014

 

 

– Stai, ce-i acolo? întrebă înţepenit Broco, arătând spre un colţ neclar al podului. Larisa făcu ochii mici de concentrare.

– Întuneric? îşi permise o întrebare măruntă.

– Pe bune, ce-i acolo?

– Unde? încercă ea să fie exactă.

– Colţul din dreapta. E o umbră.

Oricât s-ar fi chinuit Larisa, la acelaşi rezultat ar fi ajuns.

– Păi întuneric, praf şi furnici.

Broco se enervă. Hai, spuse el, arătându-i unde.

Se aplecă atent, aproape în patru labe şi porniră şovăind spre colţul buclucaş. El gâfâind, cu veşnica lui problemă legată de siluetă, cam rotunjor la cei zece anişori, blond şi cu un zâmbet îndărătnic pe faţă. Ea îl privi câteva secunde cum se strecoară printre bârne şi obiecte nefolositoare şi-şi spuse oftând că n-o să mai apuce în veci să mai pună nişte carne pe ea. Era de aceeaşi vârstă, cam slăbănoagă şi evident, timorată de acest fapt.

După trei-patru metri se opriră. Broco încercă să se ridice între două şifoniere ieşite din uz, alături de o grămadă de furci boante, topoare ciobite şi cozi de mături rupte. Părea cam aglomerat acolo.Se dădu la o parte, înghesuit cum era, făcând loc privirii Larisei. Aceasta se holbă brusc.

– Uau! O fantomă!

– Ţi-am zis?

– Gagiule, o fantomă!

– Este, nu?

– Băi, o fantomă, dădu panicată din mâini, gata să o întindă de acolo.

– Linişteşte-te! Nu-ţi face nici un rău. E fum, nu vezi ?

– Uau. O fantomă, repeta pe două tonuri Larisa înghiţind în sec. Cum trecuse momentul fugii şi ea nu luase măsuri, se sprijini aşadar de Broco în locul acela strâmt şi nu încetă să se mire. Broco părea dintr-o dată mare şi protector.

– Io zic s-o întrebăm ce caută pe-aici.

– Eşti sigur?

– Ce avem de pierdut?

Un argument fără replică.

– Ok, şopti după ce pândi un răspuns din partea ei. Apoi cu voce tare: Ăăă…

– Stai, îl întrerupse grăbită Larisa.

– Ce-i? şopti nervos Broco.

– Încă nu ştim ce e. Dacă e fată?

Părea bun argumentul. Broco luă taurul de coarne. Vru să zică ceva cu curaj şi vitejie dar se opri înainte de a începe.

– Băi, n-am nici o idee cum te adresezi unei fantome, şopti apoi către Larisa. Cum îi determinăm genul. Ai vreuna? Idee, vreau să zic.

– Doamnă, am auzit eu că e bună adresarea. Încearcă doamnă.

– Ok, zise.

– Pentru a treia oară îşi pregăti vocea.

– Doamnă, ce căutaţi aici?

Larisa-și puse mâinile în cap.

– Cum adică ce caută? N-a fost casa ei? Prostule!

– De unde ştim că a fost a ei?

– Da’ chiar eşti zevzec, băiete! N-ai citit nimic despre fantome? N-ai auzit?

– Ce să aud?

– Că ăsta-i locul lor. Că nu se duc mai departe de locul în care au murit. Că au doar câţiva metri în care se plimbă veşnic.

– Şi tu de unde ştii?

– Google.

– Aaa…

– Ok, Hai, zi-i…!

Broco îşi ajustă vocea. O făcu să sune mai împăciuitoare, mai calmă.

– Doamnă, ce doriţi?

O privi rapid pe Larisa. Aceasta dădea din cap a aprobare.

– Deci? insistă el.

Fantoma, nimic. Doar se unduia în colţul ei, o plăsmuire din ceaţă, străină lumii ăsteia. În aşteptare, se gândi că multe lucruri puteau să iasă prost şi el se găsea la mijloc, îi era frică şi în plus îi mai trebuia grija pentru fata asta cu ochi mari cu care-şi începuse explorarea prin ruină.

– Da’ dacă e domn? Hă? Nu-l jignim?

– E doamnă, susţinu cu putere fetiţa. E doamnă, precis.

– Şi de ce crezi asta?

– E-mbrăcată în rochii lungi şi are mâini fine.

– Unde ai văzut tu că are mâini fine?

– Uite-aici. Chiar în spatele aparatului.

– Care aparat?

– Păi ăsta care duduie.

– Stai, e un aparat care duduie?

– Bineînţeles, prostule.

Broco se enervă atât de tare încât se înroşi la faţă. Din fericire n-a scos un cuvânt. Poate că se sufocase de indignare. Era aşadar un aparat care genera apariţia. Apariţia. Bună catalogare. Da.

Se apropie prudent. Era cam mică distanţa între un băiat de zece ani şi o apariţie supranaturală. Înghiţi în sec. În colţul din stânga-jos, chiar duduia o maşinărie. O cercetă fără s-o atingă.

– Seamănă cu-n prăjitor de pâine.

– Şi ce-nseamnă asta?

– N-am idee. Poate le plac pâinile prăjite în lumea ailaltă.

– Chiar eşti idiot, Broco.

Una-două îl făcea idiot. Şi prost şi zevzec. Doamne, rele sunt fetele astea!

– Am zis şi eu o urmare logică, mormăi nervos.

– Bun şi acum ce facem?

– Păi putem să le spune alor noştri.

– Nop, nu e bine. Adică să dezlănţuim o căutare prin toate cotloanele? Nop, nu e valabil.

– Păi ce facem?

– O păstrăm.

– Ce?

– O păstrăm.

– Cum?

– Uite aşa. Venim din când în când, vorbim cu ea, că probabil n-a auzit prea multe vorbe în lumea aia a lor, apoi îi dăm să mănânce…

– Ce-e?

– Păi, da, nu ţi-am spus?

– Îi dăm să mănânce, ai?

– Bineînţeles.

Larisa îşi aduse aminte subit de puiul de vrăbiuţă scăpat din cuib săptămâna trecută, cum îl găsise flămânzind, zbătându-se pe asfalt, orb, golaş şi fără glas, trezind în ea o sfâşiere care-i umpluse două zile ochii de lacrimi.

– Bineînţeles că-i dăm să mănânce. O s-o îmbrăcăm cu ceva, apoi să-i ţinem de urât ca să nu se mai simtă singură…

– Îţi dai seama că vorbeşti de o fantomă ?

– Absolut, rotunjorule.

Hopa, chestia asta suna a jignire. Inexplicabil, îi reveni în memorie chipul mamei de pe vremea când încă trăia. Îi interzisese cu desăvârşire să contrazică o fată. Oricare. Dar ea nu mai era acum. Ar putea să se răscoale. Ar putea să se răzbune pe fetele astea. Mama nu mai avea ce să spună. Mama…

– Ce-i? Plângi?

– Nu. Cred că e prea mult praf pe-aici.

– Aşa, ce facem cu prăjitorul?

– Am ceva cunoştinţe de electronică, se împăună el. Ar trebui să vedem de unde se alimentează. Că ruina asta nu cred că are curent, adăugă el într-o sublimă paradă de inspiraţie.

– Ok, admise fără comentarii Larisa.

Broco se simţea dintr-o dată atotputernic. Reuşise cumva s-o lipsească de cuvintele idiot/prost/zevzec din repertoriu. Era cool.

– Fii atent că o să bagi mâna prin ea.

– Păi e fantomă. Fum, ceaţă, abur. Ce se poate întâmpla?

– Io nu stau să văd. Ori bagi mâna prin alt loc, ori io plec. Nu-mi place să văd când bagi mâna prin ea. Ce, ţie ţi-ar place să-ţi umble careva prin maţe?

– Păi, nu.

– Păi vezi?

Încercă să dibuie un alt loc de băgat mâna. Pipăi îndelung aparatul căutându-i probabil firul de alimentare. După un timp şi-o retrase.

– Hm, spuse. N-are fir.

– Ce n-are?

– Fir. De alimentare. Poate e pe bază de energie solară. Da nu se văd celulele.

– Celulele?

– Da, ălea care generează curentul. Sunt nişte ăă… nişte pătrate care generează curent. Nu ştiu cum, dar sunt. Sau ar trebui să fie. Dar nu sunt.

– Mi-ai împuiat capul (auzise expresia de la tatăl ei şi acum era mândră că putea s-o folosească). Şi ce mai putem face?

– Io zic să-i dăm ocol.

– Pe unde, întrebă Larisa cu îndoială.

– Ne facem loc. Poate găsim ce anume o face să funcţioneze.

– Hei, e fantomă vie! Nu o maşină!

Broco nu răspunse. Deja se apucase să mute lucruri cu vitejie. Le muta dintr-un loc în altul, care părea mai larg şi mai capabil să primească obiecte inutile.

– Stai, zise Larisa. De ce nu le aruncăm?

– Cum adică?

– Le aruncăm prin luminator. Ălea care încap. Pe celelalte doar le mutăm din loc.

Hm, puştoaica avea dreptate. Hm…

Începu să arunce. Foi de placaj mucegăite, cozi de mătură, aşchii din lemn, două-trei forme indefinite din plastic, mai multe sertare desprinse din cuie. În sfârşit, făcură loc. Fruntea lui Broco era plină de sudoare, mâinile negre şi tricoul pătat în diverse locuri. Gâfâia. Larisa era ca scoasă din cutie, privindu-şi atentă unghiile îngrijite. Broco sughiţă. De nervi.

Ca să uite, se îngrămădi pe fantoma unduită din colţul ei întunecat, care primise dintr-o dată mai multă lumină.

– Stai. Şi prăjitorul e în aer.

– Ce?

– Prăjitorul. E în aer.

– Ă, cum?

– Ţii minte prăjitorul?

– Da.

– E în aer.

– A, bine.

– Cum bine? E normal?

– Habar n-am. Poate în lumea aia, a lor, este.

– Păi da. Asta e lumea noastră. Multe chestii nu se mai aplică. Chestii d’ale lor.

– Ei, vorbeşti şi tu.

– Vorbesc şi eu. Cum facem să vedem cum funcţionează? Io zic să încercăm adâncimea apariţiei.

– Ce? Îţi bagi mâna prin ea ?

– Nu mâna. Poate un băţ, ceva. Uite, o coadă ascuţită de mătură, zise Broco ridicând de jos o coadă uitată a susnumitului obiect.

– Nu, în nici un caz. Nu-ţi dau voie. Dacă o doare?

– Nu cred că o doare. Cred că e în stază.

– Ce-i aia?

– N-ai citit? N-ai aflat?

– Nu.

– E o stare în care uiţi tot şi eşti ca şi leşinat.

– Unde ai aflat?

– Google.

– A, zise ea, privind băţul cu îndoială. Da’ io tot nu cred că e bine. De ce nu te iei de maşina aia? Pe ea nu se poate s-o doară!

– Bine, maşina atunci îşi înăbuşi Broco o dorinţă nebună de urlat.

Atinse carcasa cu îndoială. Nimic. Duduia în continuare. Îi dădu un impuls firav, ceva echivalent cu un bobârnac. Iarăşi nimic. Broco văzu un colţ ciobit din care ieşeau mai multe fire. Îşi propuse să-l împungă acolo. Era doar un aparat, Dumnezeule! O maşinărie tâmpită, ataşată la o fantomă din altă lume. Ce se putea întâmpla?

Exact atunci bubui. Un zgomot infernal, pe mai multe tonuri se revărsă asurzitor în timpanele deja rănite, mărunţindu-le metodic creierele. Duseră la unison mâinile la urechi, urlând, două glasuri firave, pierdute într-o maree de sunete ţiuitoare.

Când tremurând au deschis ochii, prăjitorul zăcea dezarticulat pe lemnul podului, cu fumul ieşind din toate găurile şi un hârâit inconsistent de metal scrâşnit de alt metal care părea cumva asociat cu mecanismele expuse vederii.

– Ce-a fost asta, se smiorcăi Larisa.

– N-am idee, spuse Broco speriat. Poate era o alarmă a fantomelor, nu ştiu.

– Sau poate un dispozitiv infernal al lumii de dincolo.

– Cum zici tu. Da’ io zic să ne cărăm de aici. Părinţii, ştii tu.

Larisa dădu din cap nehotărâtă. Privi pentru o ultimă oară în locul fantomei deja dispărute cu care ar fi putut să se joace în următoarele zile şi oftă din greu. Coborî scările din pod, gândindu-se obsedant la faptul că Broco purta toată vina. El, doar el era vinovat!

În spatele ei, Broco suduia fără voce micuţa slăbănoagă pentru lipsa ei de caracter în evaluarea situaţiei. Pe fantomă trebuia s-o împungă, fir-ar să fie! Nu maşina!

Porniră spre casă, fiecare cufundat în gândurile proprii, pe alocuri răzbunătoare ori poate doar triste. Avuseseră parte pentru o singură zi de o experienţă ciudată şi neverosimilă în colţul ăla de întuneric.

Casa Larisei era mai aproape, aşa că o cotiră fără cuvinte pe cărarea din faţa ei. Din curte se auzea televizorul dat la maxim pe ştiri şi în faţa gospodăriei, printre rândurile de zarzavat, mama Larisei îşi făcea de lucru cu plantele. Îşi ridică brusc privirile.

– Ei, v-aţi jucat copii?

Amândoi dădură grav din cap. Cum ar fi putut povesti despre ceea ce găsiseră acolo? Înainte se a pleca, Broco o privi atent pe Larisa şi o găsi roasă de întrebări şi zbuciuimată. O să-i spună, gândi el cu un fior. Se întoarse pe călcâie rapid, apoi a pornit-o în viteză către poartă.

Din fundul curţii, un glas estompat de crainic povestea despre exploziile sincronizate şi inexplicabile care sugerau un atac terorist, petrecute cu puţin timp în urmă în cele mai improbabile locuri din ţară şi de aiurea, soldate uneori cu incendii de mici proporţii. Dar cel mai important lucru era că la faţa locului s-au găsit nişte trupuri ciudate, decupate cu precizie milimetrică şi a căror asemănare cu omul era îngrijorător de aproximativă…

Dar Broco deja nu-l mai auzea. Era tot mai departe.