Clipe dintr-o zi
Text extras din volumul „Radiografia clipei“, lansare la Bookfest 2016, 5 iunie, ora 16:30 la standul Tracus Arte
Şi Teofil simţi cum se naşte în el un început de luptă cu sine-însuşi, adică, memorie, dorinţă şi încarnarea-banalului. Încercă să se explice, înainte de a întina imaculata petală de cireş — o foaie de hîrtie, înainte ca stindardul său să fîlfîie arătînd blazonul — un creier cu frîu şi zăbală, înainte de a-şi spune răguşit de îndîrjire — oare într-adevăr nu exist, nu?
înainte de a fi încolţit de moartea din noua zi, parcelă a prezentului un continuu cînd şi cînd modelat de propria-i conştiinţă.
Privi pe fereastră. Se lăsă pătruns de lumina venită de afară. Inundat de lăptoase pîraie de fotoni. Încet, încet, blocurile sufletului său plecară unele de lîngă altele într-o nouă derivă spre o altă aşezare, nu, reaşezare după o schemă numai de ele ştiută. Şi totuşi, despre oceanele planetei din mine încă nu am aflat nimic, oare cînd îmi vor creşte necesarele branhii? se întrebă Teofil.
Îşi strînse în jurul mijlocului halatul călduros, apoi mai luă o gură de cafea. Suspină, of, of, de cîte ori sîntem bătrîni, aproape întotdeauna?… căci restul, copilăria, tinereţea, maturitatea, sînt stări irepetabile şi nu cred că greşesc… nu există sensuri stabile, fluenţa conştiinţei conştiente nu îngăduie aşa ceva, iar dacă ea nu e capabilă să decidă asupra statorniciei termenilor, pentru
inconştient totul se topeşte în vîlvătaia unor plămădiri perpetue şi aparent lipsite de finalitate, da, aparentă fiind mila lui faţă de noi, cei blestemaţi să-i descifrăm, chinuindu-ne, ţelurile…
Se apropie de birou, foaia de hîrtie îl aţintea cu privirea-i oarbă, în încăpere zorile torceau nepăsătoare: tăcerea şi liniştea — urme de mucegai, de căldură şi îngheţ, de geamăt stins, de amorţire pregătitoare a mişcărilor leneşe, de, simţită totuşi de antenele tocite ale instinctelor, întoarcere ezitantă spre alte zori nepierdute încă în întregime — cu vîrfurile degetelor Teofil mîngîie coala, pe urmă se aşeză în jilţ şi iar, of, of, jilţul scîrţîi plîngînd uşor din toate încheieturile îmbătrînite de greutatea trupurilor care-l posedaseră, stăpînul lui de acum îşi aprinse o ţigară, pufăi de cîteva ori, apoi luă tocul în mînă, înmuie peniţa în cerneala din călimara ferecată cu argint, se aplecă deasupra foii, dar imediat reaşeză tocul pe birou şi se lăsă pe spate. Jilţul îl primi suspinînd din nou. Teofil îşi strînse buzele pînă i se înălbiră: cum trebuie să înceapă, să se explice? cum poate fi rememorată o zi trecută, mai precis ziua de ieri, dar, oricum, tot o zi?… ei bine, voi ordona ancheta, o să declanşez atentatul la memorie, la sertarele ei din rafturile cele mai de sus şi la cele din beciuri, sertarele arareori deschise, ce îngrozitor sună cînd sînt trase, miaună, latră, urlă, rîd sertarele burduşite cu banal-cotidian…, dar dacă există o infinitate de clipe banale, alcătuind tipuri de banal, nu, specii de banal, cum să le recunoşti? cum să le clasifici? cum să alegi dintre ele clipa cea mai reprezentativă, modelul ideal, cum? cînd cel mai ades sînt încrucişate, abundă hibrizii dizgraţioşi şi ucigători, iar ştiinţa asta cu nume necunoscut încă (oare poate fi creat cuvîntul?) arta asta trebuie moşită, impusă, studiată, practicată, deci introducerea mea va fi un anume bestiar, voi povesti faptele clipelor animale-bizare…, întinse mîna şi luă tocul, îl înmuie din nou în cerneală, după aceea îi băgă coada în gură, o strînse între dinţi o dată, de două ori, se întrebă, de ce n-am luat stiloul? mi-ar fi mult mai uşor… aşadar, ce a în-sem-nat ieri?
