Critica sau cititorii?

E posibil ca Manolescu să aibă dreptate în ceea ce îl privește pe Cărtărescu. Schimbă asta datele problemei? Eu zic că nu. Cărtărescu vinde în pofida criticilor, în pofida faptului că nu a făcut aproape deloc reclamă cărții sale, în pofida urletelor de durere şi neputință ale confraților damnaţi la un tiraj de mai puțin de cinci sute de exemplare. De vânzări… nu mai spun.

Atunci, care mai este rostul zecilor de critici închipuiți, puşi pe fapte mari împotriva adversarilor, dar evitând până şi umbra unei metafore nepotrivit de negative când se face vorbire despre amicii din grup? Acel subînțeles „cotizează, băi, că te belesc” nu mai are sens practic. Pe de altă parte, floarea blogărilor (recompensați sau nu) care se reped să laude o cantitate inexistentă de talent nu poate demonstra decât o pervertire dramatică a gusturilor lor culturale. Nu mai amintesc de afilieri sau de mult aşteptatele volume primite din partea editorului. Acestea sunt aproape normale.

Și atunci care este scopul? E doar o laudă camuflată adusă lui Cărtărescu? Nicidecum. E doar o sumbră constatare a faptului că, oricât de prost ar scrie Cărtărescu, tot scrie de zece ori mai bine decât reprezentanții de vârf ai majorității celorlalți. În plus, prin simplul fapt că odată, demult, a scris poate excepțional, și-a asigurat publicul care îl caută direct, fără a mai recurge la intermedierea posacă a criticilor și a altor forme clasice sau moderne de marketing.

„Solenoid” nu este poate cea mai bună scriere a zilei, dar cu siguranță nu este cea mai proastă, iar asta este ceea ce caută cititorul obişnuit. O garanție că timpul propriu nu este irosit. Banii nici nu contează în această ecuație, iar asta se demonstrează imediat prin preţul piperat al volumului de peste 800 de pagini.

Avem o morală în acest fenomen, care dă naștere unor resentimente inutile, pentru că indiferent în ce ipostază, concurs, competiție, top sau altă iluzorie tentativă de manipulare a conștiințelor îi va fi inclusă cartea, ea va ieşi câștigătoare. Și asta, repet, în ciuda criticilor, „cronicilor” defavorabile de pe bloguri, etc. Nu putem trage decât o concluzie: publicul evită exact aceste manipulări pseudocritice, tocmai din cauza valorii lor incerte. Oportunismul asociat anumitor articole se răsfrânge uluitor asupra tuturor opiniilor despre carte, cu excepția celor exprimate de confratele-cititor-cu-cartea-în-mână. Căci blogurile dedicate cărților, cu „book”, „cititor”, „fan” și alte câteva au avut farmecul lor odinioară, acum devenind la fel de contestate și puțin frecventate ca și revistele literare de profil, unde nu mai găsim texte literare, ci cronici mai mult sau mai putin deșănțate. Și, țin să adaug, acolo unde e vreun spoiler, se dovedește a fi compus ca după citirea unei alte cărți decât cea anunțată.

Și atunci? Observ că majoritatea zbaterilor despre carte, cu excepția celor care contează – privind modalitatea de achiziție –, au efect practic nul în urma deceniilor de exagerări și neadevăruri despre cărți. De unde se observă că tot publicitatea discretă, din vorbă în vorbă, de la cititor la cititor, contează – indiferent de existența televizorului, radioului, internetului și gadgeturilor de citit.

Pentru că, în definitiv, doar părerea cititorilor contează, iar o carte e bună dacă e primită bine de cititori, indiferent ce zic criticii de orice fel, în media, oricare ar fi aceea.

Concluzionând, felicitări, Mircea Cărtărescu, pentru încă o demonstrație reușită!