Decablat – Marian Coman

Pilotul (grafică de Nikulina Helena Laurenin – Ucraina)

Un inel de metal argintiu cu bordurile late, pe care se pot vedea câteva încrustații de neînțeles. Cei bătrâni încă mai poartă Semnul acesta. În mijloc, un orificiu îngust, asemeni pâlniei urechii, cu o bandă metalică ce duce înăuntru, spre cortex. Bunica este una dintre cei cu tâmpla astfel împodobită. Ieri, Semnul i s-a infectat și dinlăuntrul orificiului a început să curgă puroi. O cascadă molcomă, aurie, desenând un pârâu nesigur printre ridurile feței. Bunica gemea încetișor, spărgea între pleoape câteva lacrimi și înghițea în sec, în timp ce mama îi oblojea Semnul cu ceai de ierburi uscate.

Stăm pe o insulă. Bunicul spune că am venit aici când el era copil, înfruntând valurile cu o barcă făcută din sticle de plastic. Am venit, adică el, alături de Jen, Terry, Adi, Magy și Sandra. Pe bunicu’ îl cheamă Paul. Asta-i prima lecție de istorie. E primul lucru pe care îl învață orice copil în amfiteatrul din mijlocul insulei. Mult mai târziu, înveți cum să folosești sistemul de ecranare care ne ferește, zice bunicu, de furia Mașinii. Mă rog, așa spune el, însă mami și tati nu prea îl iau în serios. Ei vor să facă o barcă din trunchiurile palmierilor de pe plajă, cu care să plece de aici. Seara, în jurul focului, ies certuri lungi care nu se încheie decât târziu, în noapte. În colibă, mami și tati continuă să șușotească până când soarele iese din ocean și se face dimineață.

Mami și tati, aidoma celor de vârsta lor, nu au inelul pe tâmplă. Dar Semnul este acolo. Ca o scorbură ori ca o gaură de șarpe. Ca o ureche fără pavilion. O ureche care nu aude nimic. Dintre toți, numai eu nu am Semnul. Bunicul e mândru de mine și, din cei douăzeci și opt de copii, pe mine mă iubește cel mai mult. El spune că atunci când toți cei de pe insulă vor fi ca mine, se va da semnalul de recâștigare a lumii. Eu nu prea înțeleg ce zice bunicul. Îmi spune „tigrule, tu ești primul mare luptător. Noi am reușit să fugim de Mașină, tu vei reuși să o înfrângi“. Tot bunicul mi-a dat o carte, „Codul Ican“, pe care să o citesc când voi fi mare. Zice să fac ce scrie acolo și numele meu va fi legat de începutul unei noi ere.

Bunicul e un pic sucit. Când nu e de față, toți râd de el, ori îl înjură printre dinți. Dacă nu ar fi Jen, Terry și Magy, nu știu ce s-ar alege de bietul om.

Îl înțeleg pe bunicul pentru că și eu sunt, într-un fel, asemeni lui. Dacă mă prind singur, copiii mai mari mă înghiontesc și mă apasă cu degetele pe tâmplă până încep să plâng. „Netedule“, îmi spun, „Vino să-ți facem o gaură-n cap, ‘ți-ar capu’ să-ți fie de cap!“ Alteori mă lovesc cu picioarele ori aruncă după mine cu pietre, când mă zăresc pe plajă, unde mă duc după crabi și stele de mare. Ca să scap de ei, mă refugiez dincolo de stânci, în nordul insulei, în zona neecranată, unde nu mă pot ajunge pentru că au Semnul și le-ar bubui capul de durere. Uneori mă întreb cum a reușit să vină bunicul, trecând oceanul, dar el zice că e scris totul în „Codul Ican“. Cartea e groasă, scrisă de mână, și are multe scheme și hărți. La sfârșit este desenată și insula. Mare, pe două pagini pătate de unsoare. Plaja, Dealul lui Jen, cimitirul, stâncile și peștera din zona neecranată, în care am intrat de dimineață.

În fundul peșterii, pereții sunt zgrunțuroși, și colțuri mari, ascuțite, de piatră, împodobesc burta întunecată a insulei. Ca niște colți ai unui animal nemaivăzut, înțepenit în calcar. Lumina de afară aruncă umbre ciudate în interior și colții aceștia par a prinde viață, dansând pe pereți. Ici – colo, băltoacele de pe jos reflectă câte o rază în tavan și lumea pare de cleștar. Aș rămâne aici o mie de ani și n-aș mai ști de mami și tati, de copiii cei răi, de Mașină și de toate grozăviile pe care le aud noaptea, în timp ce mă prefac că dorm. O, sau m-aș întoarce cu Semnul pe tâmplă, aidoma tuturor celorlalți, și n-ar mai râde de mine, și nu m-ar mai înghionti, și m-ar lăsa să culeg, în liniște, steluțe de mare, ori chiar mi-ar da voie, poate, să mă joc cu ei, pe Dealul lui Jen.

Firele de nisip de pe ghimpii de piatră ce mă înconjoară sclipesc, furând o rază rătăcită de soare și îmi vine să râd de cât de prostuț am fost până acum, crezând în tot ce spune bunicul. Of, uite, conturul colțului acesta de piatră e foarte tăios, îl strâng în mână – au! – o picătură de sânge plesnește ochiul de apă de la picioarele mele.

E întuneric în peșteră și poate mami și tati mă caută pe plajă. Îmi fixez tâmpla pe colțul de stâncă și parcă o aud pe sora mea însemnată cum cântă – ce mult aș vrea să se joace cu mine –mai clipesc de două ori, apoi capul se ridică și izbește cu putere dintele peșterii. Dacă o să mă doară, voi ști că trebuie să plec repede de aici, din zona neecranată. Dar voi avea Semnul. Și capul lovește piatra, și-i noapte, și mor.

Din volumul „Omulețul din perete și alte povestiri fantastice” (în curs de apariție)

Marian Coman

http://www.mariancoman.com

Născut pe 21 mai 1977, la Mangalia, Marian Coman trăiește acum la Brăila. Absolvent de Psihologie, Marian Coman a debutat editorial în 2005 cu volumul ”Nopți albe, zile negre” (Ed. Tritonic). A mai publicat volumele ”Testamentul de ciocolată” (Ed. Tritonic 2007, Amazon 2013), ”Teoria flegmei. Apel la mitocănie” (Ed. Tritonic 2009), ”Fingers and other fantastic stories” (Amazon 2011) și ”Haiganu. Fluviul Șoaptelor” (Editura HAC! BD 2015). Prezent în numeroase antologii de literatură fantastică și science-fiction, Coman este laureatul mai multor premii de gen. Din 2013, Marian Coman este unul dintre scenariștii revistelor profesioniste de benzi desenate ”Harap Alb Continuă” și ”TFB”.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

error: Content is protected !!