Delicatul sunet al foamei

Fiind foarte cald, de–a dreptul înăbușitor, soția mea, Iza, trăgând de mine, aproape târându–mă din casă, pe trepți, în mașină, m–a convins să ieșim din betonul sufocant al orașului și să ne petrecem un weekend romantic în doi pe malul lacului Buhui, la răcoare lângă o ladă frigorifică plină cu verdețuri și bere.

Vă spun pe ocolite, mă uitam la pești. În dreapta și în stânga mea, la distanțe apreciabile, puteam bănui și alte prezențe care se uitau la pești. Altfel era liniște. Nici un colecționar de amenzi nu bântuia prin zonă sau dacă da, era pierdut în natură. Poate era poet sau poate se odihnea, în ziua aceea nu l–am cunoscut.

Drăguța mea soție era cam la 2 – 3 metri mai în spate, înconjurată de flori galbene și albe facând plajă topless. Avea 24 de ani în anul respectiv și când treceau razant pe deasupra noastră  norii se opreau o clipă să o admire. Aveau ce, mai ales când stătea pe spate. Moment prielnic pentru pești să–și umple burțile.

Cum stăteam așa contorsionat deasupra undiței, am auzit un vuiet ca și cum 425 de avioane Airbus și 241 de Boinguri se pregăteau să aterizeze. M–am ridicat cât am putut de repede în picioare când am realizat că primul aeroport era cam la 200 km, la Timișoara, moment ce a coincis cu cel mai mare floșc auzit și văzut de mine vreodată. Ceva ca un bolovan la vreo douazeci de metri diametru a aterizat în mijlocul lacului care, precum o lăcustă atinsă pe spinare, a făcut un salt din albie direct peste drum scurgându–se vijelios cu pești, plante, copaci, vecini de camping și șlapii mei printre copaci, în jos, spre Anina.

După zgomotul de mare aeroport a venit liniștea. Nici ciripit de pasăre nu se auzea, nici bâzâit de muscă, doar un sfâr de grătar dinspre bolovan pe care se usca ce mai rămăsese din lac și se prăjeau unii pești mai puțini aventuroși. Nici acest moment nu a durat mult până ce bolovanul cu un scârțâit de lanț neuns a început să se crape de sus în jos, mari bucăți din el căzând cu un zgomot teribil în mocirla de pe fundul fostului lac. La final, din ditamai bucata n–a mai rămas nici jumătate.

Nu știu dacă în toată perioada asta am reușit să respir de două ori, totul petrecându–se atât de repede încât amintirea îmi este plană ca un desen animat vechi. Așa că ceea ce vă povestesc acum nu e nicicum un film ci o poză sau hai două trei poze color cu multe, multe detalii surprinzătoare. Cum ar fi fuga unui individ cu șapcă roșie de soare în fundul gol pe drumul ce urca. Nici pe el nu l–am mai vazut. Habar nu am ce s–a ales de șapca lui.

Vă spun doar că după ce ultimele bucăți oțelite din bolovanul căzut din cer s–au desprins împroșcând stropi de noroi amestecat cu mațe de pește, de pe o mică platforma de culoare alb–gălbuie mă privea cu mare mirare o mâță roșcată cu patru ochi, două cozi și mai multe perechi de dințișori albi.

Nu știu dacă v–ați întânit vreodată inoportun cu un animăluț. Eu da, m–am împiedicat o dată în Timișoara, pe o stradă din apropierea casei, de un arici. Mergea în același sens cu mine pe trotuar. Hopa am zis și l–am luat în mână, nu înțepa, întorcându–l cu burta în sus. S–a ghemuit un pic, dar nu mult, foarte răbdător micuțul. L–am privit, el m–a privit, iar l–am privit, mi–a susținut privirea, până ce m–am dat bătut. Eu am clipit primul. I–am zis ceva de sănătate și dus a fost, nu înainte de a ofta abia auzit. Acum pisica asta era mai greu de dovedit, nu doar că avea afurisita 4 ochi, dar hai să fim onești, primul gând când vedeți că iese ceva așa de nefârtat dintr–un fel de satelit nu este către Superman? Al meu ăsta a fost. Superpisica! Ori cum naiba să te pui cu ceva super? Așa că eu, fără să ma dau lovit, mă pregăteam mișelește să o rup la fugă cât mai nevăzut cu putință. Hotărât lucru, pisica cu super în față sau nu, nu prezenta încredere.

Cam de aceeași opinie a fost și draga mea nevastă, doar modul de punere în practică a fost altul. În loc să fugă, a paralizat. În loc să tacă, a țipat. Și ce țipăt și ce vuiet, ai ai, la Rovine era un film mut, vă spun. Stătea lângă mine (cum o fi ajuns acolo?), foarte sexy în costumația ei lipsă, cu fața toată dată cu ceva cremă, cu părul artistic prins într–un coc șic, cu capul pe spate, gura larg deschisă lasând la vedere dantura impecabilă și cu limba roșie parțial scoasă vibrând ușor în ritmul țipătului. Hotărât lucru știam foarte puține despre ea. Dacă nu era pisica aia acolo care mă indispunea, i–aș fi făcut un compliment cu iz antic. Așa eram forțat de nenorocita de situație să accept că se putea și mai rău.

Și a fost, bineînțeles, când ceva începe rău nu poate continua cu bine. Mâța nici una nici alta țuști din găoacea ei fix în fața noastră. Dintr–un salt. Unde umezindu–și ochișorii scoase pe gurița aia plină de dințișori cel mai drăgăstos sunet posibil:

— Mama.

A naibii ființă, cum știe ea să vorbească.

Imediat Iza a întins mămoasă mâinile spre pisică care, fără a se mai lăsa îmbiată, s–a cuibărit în brațele ei torcând pisicește, parcă mai tremurat decât eram eu obișnuit, dar asta se poate datora și urechii mele drepte care țiuia nemulțumită. Eu aveam încă gândul unei fugi rapide și sănătoase, cu oprire de o bere–două, până la Oceanul Antlantic cel puțin, dar nu mă puteam decide ce să fac cu Iza și în plus încet, dar sigur, mă biruia curiozitatea. Ha ha, pisica a murit de curiozitate. Ei bine, acum se părea că zicala contraatacă. Mai ales când după un pic de timp, 5 secunde? hai, maxim 6, pisica s–a răsucit spre mine și cu aceeași fațucă drăguță de șlap flaușat miorlăicios mi–a spus în cel mai pisicesc mod din lume:

— Tata.

***

Stând acum pe patul de frunze, având pe brațul drept capul bălai al Izei și privind romantic cum trec norii printre coroanele copacilor, întâmplările povestite anterior par desprinse dintr–un alt spectacol, nu cel în care eu și Iza jucam roluri de tineri căsătoriți încă neplictisiți unul de altul. Dar adevărul e, ca de obicei, în altă parte. Nu mă întrebați în care parte, că nu știu. Nu era cu noi. Cu noi erau niște păsărele colorate care ciuguleau fericite din frimiturile mesei noastre. Tot cu noi era o cireadă de căpriori roșcovani care ne priveau pe furiș pe sub genele lungi, artistic întoase către cer. Mai erau și alte animăluțe, plante și copaci. Era și un arici, să nu uit să vă spun, mânca semințe și mă priveam insistent. Da da ești cel mai tare, cel mai bun, vezi–ți tu de treaba ta, bine? Eu vreau doar să stau, așa gol, detașat, mulțumit și cu burta plină.

Din când în când mă întorceam și miroseam florile din părul Izei. Ea ofta ușurel ghemuindu–se mai strâns în mine. Mă gândesc că încă nu–i trecuse supărarea, avea darul ăsta de a ține minte toate prostioarelor spuse sau făcute de mine. Of.

Am închis parțial ochii lăsând printr–o mică fantă să treacă lumina filtrată de frunzișul verde al pădurii. Mirosurile și sunetele s–au estompat încetul cu încetul, iar timpul cu neobositul lui entuziasm a dat înapoi readucându–mi în minte fragmente din întâmplările de după.

***

Am sărit rapid de pe mal în mica baltă ce forma vechiul lac. Pe fund nu era noroi așa cum mă așteptam, mai degrabă pietriș, plante putrede, peștișori și mici ramuri ușor de ocolit. Din câțiva pași am fost lângă jumătatea de bolovan, acum nu foarte fierbinte. Am sărit, m–am prins de margini și cu o agilitate nou descoperită și care îmi făcea plăcere am ajuns pe platforma de unde sărise pisica nu cu mult timp înainte. Am apăsat pe dreptunghiul verde pal și o trapă s–a dat la o parte lâsându–mă să alunec ușor în miezul răcoros al pietrei. Acolo era o magazie cu diverse unelte care luminau liniștitor când le atingeam. Am trecut printre ele lâsându–mă moale pe un fotoliu. În față, un glob transparent plin cu o ceață albăstruie mă îmbia să–l strâng în brațe. L–am apropiat și m–a infășurat plăcut tăindu–mi respirația de emoție. Vedeam acum malurile lacului, pomiii cazuți ca spicele în jurul lui, pe Iza și pe pisică cum se uitau la mine. Iza zâmbindu–mi mullțumită și pisica urmărindu–mă printre pleopele pe jumătate închise și torcând liniștitor.

— Tata.

Am înălțat ușor nava și am dirijat–o spre o poieniță bine ascunsă de orice privire iscoditoare. O știam de când eram mic și cutreieram mulții Aninei cu frații mei și cu bunicul. Acolo era greu să te găsească cineva, atât doar că era greu și să ieși, o dată intrat. Am descoperit asta pe pielea mea, când lăsându–mă pe fund am alunecat ușor în poienița, în acel moment, plină de iuțele, niște ciuperci numai bune de pus în frigarea de la focul de seară. Acum nu la asta îmi era mintea, deși ca o străfulgerare am avut în fața ochilor mâna salvatoare care m–a scos din mica vâlcea. Mă roteam ușor deasupra fostului lac recuperând bucățile căzute și refăcând peisajul distrus. Lacul se va umple ușor ușor cu apă, peștii se vor reface, la fel și pomii și florile. Pe oamenii i–a îngropat sub lac. Pe cei morți. Pe cei vii i–am strâns în țarcuri electrice. Majoritatea erau înnebuniți de spaimă. Apoi am aruncat pisica între ei.

Iza mergea zâmbind, pisica cu doi ochi închiși, torcea liniștită. Poienița era plină de toporași și frunze căzute de la pomi. Eu stăteam lângă navă urmărind avioanele negre ce aruncau furioase mii sau milioane de bombe prin toți munții. Nori negri acopereau cerul pe care nici o pasăre nu mai putea zbura. Nu aici, nu în poieniță, unde iarba încolțea an după an într–un vârtej de ciripituri și zumzet de insecte vesele. Erau și țânțari ca să fim onești, din aceia insistenți și flămânzi, dar nu mă deranjau. Doar priveam cum pisica se întindea leneș dezmierdată de mâna murdară și slabă a Izei, cum blana lucioasă tremura de plăcere, cum mustățile lungi și sensibile zbârnâiau ca atinse de un arcuș și mă simțeam mulțumit și împlinit. Două ființe pe care le iubeam.

Iar după ce nici avioanele nu au mai avut cum să se ridice în aer întreaga lume a devenit o poieniță în care doar noi trei mai găseam ceva de făcut sau mai bine zis, în care doar noi trei ne mai aflam. Destul de plictisitor, nu–i așa? Iza slăbise extrem de mult, știam că își dorea să slăbească, dar ce e mult e prea mult și am încercat de mai multe ori să–i spun să mănânce, dar mâța era de fiecare dată în brațele ei zâmbind mișelește și zicând cu glasul ei micuț și drăgălaș:

— Tata.

O da, fie cum cum vrei tu, îmi feream privirea și mă duceam să lucrez mai departe. Erau zile lungi în care parcurgeam mii de kilometri cu sute de țarcuri în care îngrămădiți milioane de oameni urlau la vederea bolovanului. Era ciudat cum pisica reușea să–i liniștească de fiecare dată. Pe Iza o venerau, pe mine nu cred că m–a văzut cineva, trebuia să stau în fotoliul de comandă, ce e sigur e sigur, toți aveau nevoie de mine, eram indispensabil. Doar foamea mă indispunea uneori. Slăbisem și eu, nu știu cât trecuse de la saltul lacului, să fi fost trei zile, sau trei sute de zile, nu știu, aveam încă în gură gustul micilor luați de–a gata de la Selgros și a timișorenei băute pe nerăsuflate cu doar un minut sau două înainte de apariția pisicii. A naibii făptură, cum merge ea agale la Iza în brațe, oftând și lingându–se pe îndelete.

Apoi, într–o dimineață, am ieșit pe trapă afară, simțeam așa, ca o sfârșeală, ca și cum totul se terminase. Vedeam aievea lungul drum spre casă, cuibul de pisoiași înfometați prinvindu–mă din două perechi de ochi, mieunând a jale și a foame. M–am apropiat de Iza și am mângâiat–o pe păr a milă văzând cum pisica îi lăsase lungi șanțuri însângerate pe piept, pe burtă, pe umeri. Am pus mâna și pe blana ei, iar mâța, a dracu mâță, a tresărit înfoindu–se, răsucindu–se și începând a toarce. Ceva ca un văl negru și urât a urcat atunci din mine, o foame groaznică și tăcută îmi asurzea urechile făcându–mă să mă clatin. Iza a deschis ochii speriată, mâța la fel, dar pentru ea a fost prea târziu. Încrederea o prostise. I–am prins capul ca și cum aș fi deșurubat un borcan și i–am așezat cei patru ochi la ceafă. Scurt. După care i–am vârât o țepușă din fund până în gură, am pus în capăt două iuțele și a fost primul grătar după mii de zile sau de ani de foamete.

***

Acum, după cum v–am spus adineaori, stăm și privim cerul senin printre crengile copacilor. Iza, după ce s–a cuibărit și mai bine, sforăie ușor pe nas, o Doamne cât de plăcut este sunetul. Eu nu pot să închid ochii, de undeva din minte urcă până la cer urletele zadarnice ale puilor de mâță rămași fără casă și fără mamă. Am zâmbit mulțumit, creatura chiar a fost gustoasă, oare bolovanul ne poate duce și la restul?