Despărțirea de SF

Până la urmă ideile iau urma oamenilor. Dispar, se duc pe drumul colbuit si nu le mai petrce nimeni cu gândul. Ideile dispar. Ca și oamenii. Doar cărțile rămân în urmă-le, să le pomenească. Pe idei. Căci oamenii sunt mai puțin importanți. Oamenii trăiesc mult mai puțin decât ideile.

De la o vreme oamenii purtători ai ideii de SF au început sa plece. Să călătorească în imaginar, dincolo de stele și de cuvinte, dincolo de amintiri și păreri de rău, dincolo de fericire și tristețe. Și astfel simt cum despărțirea de idee, despărțirea de SF devine un fapt cronologic, marcat de dispariții mature sau premature, de lipsa celor care făceau SF-ul să trăiască și să aibă voce.

Dacă dispare Hobana, dispare claritatea sefeului românesc. Puțină ceață mistică nu strică. Și pare că totul poate continua. Dar dispare Ursuleanu, care a pornit pe urmele lui Rogoz. Dispar Anania și Bărbulescu și întreaga senzație de instabilitate se propagă nebănuit de repede, universul devenind doar o coajă subțire pe care se sprijină realitatea.

Lumina umple acest gol mărginit de o coajă monoatomică dincolo de care se cască un gol și mai înfricoșător. Fantasticul încearcă să umple spațiul lăsat liber dar nu reușește. Libelungii dispar și ei, măcelăriți, în lipsa celui care le-a dat naștere scriind, scriind, scriind, până la ultima suflare. Grămescu ne-a lăsat cu un univers sterp și prea puțin timp la dispoziție pentru a-l reumple.

Dar ce ne facem fără vocea sefeului? Odată cu dispariția lui Ghidoveanu sefeul a rămas fără glas. Și din păcate nimeni nu poate contrazice acest fapt. Fără idee, fără imaginație, fără voce, SF-ul se desparte de noi, tăcut. Epoca marilor, epoca locomotivelor a trecut. Motoarele imense cu aburi au tăcut. Șuierul violent care bulucea mulțimile în vagoane nu se mai aude peste țară. Palidele reproduceri digitale nu ne fac decât și mai mult rău, forțându-ne rememorări inexacte, lipsindu-ne de noile emisiuni ce nu mai pot fi create.

Odată cu ei, sefeul s-a despărțit de noi. Au rămas cărțile. Altfel le citeai știindu-i alături. Sefeul a tăcut. Ce poate să ne mai spună sefeul?

Drum bun, Ștefane.