Detectivi de ocazie

— Lasă naibii televizorul ăla, că o să prinzi rădăcini! Fă și tu puțină mișcare, du-te și aruncă gunoiul! se auzi vocea stridentă a nevestei, răzbind din bucătărie.

”A naibii muiere” își spuse Costică F. în sinea lui. ”Are o gură mare cât o șură, doar maică-sa o întrece!”
Nu avea chef de scandal; meciul de fotbal stătea să înceapă, berea era pusă la rece… Se încălță, își trase o bluză peste tricoul slinos, iar apoi apucă găleata de gunoi și ieși din apartament. Bâjbâi după întrerupătorul luminii de pe casa scărilor, iar apoi începu să coboare treptele, cu entuziasmul unui condamnat ce se îndreaptă spre eșafod.
Când ajunse la spațiul de depozitare al gunoiului de lângă bloc, căută din priviri un tomberon mai gol. În clipa următoare rămase blocat, ca o jucărie căreia tocmai i se terminaseră bateriile. Să fi stat așa preț de un minut, poate ar mai fi stat mult și bine dacă nu l-ar fi interpelat Gogu, vecinul de la 4, care tocmai trecea prin zonă.
— Hai noroc vecine! Ce faci acolo, numeri gunoaiele?
— Hai salut, Gogule. Vino încoace să vezi trăznaie.
Mânat de curiozitate, vecinul se apropie.
— Ia uită-te lângă tomberonul ăla, vezi sacul ăla negru de plastic? Ia zi, ce iese din el?
Vecinul Gogu înlemni. Din sacul de plastic se zărea un picior de femeie, a cărui pedichiură îngrijită de culoare roz, contrasta cu pielea vânătă .
— Costică, îți arde de șotii? Dacă faci glume cu mine, nu știu ce-ți fac!
— Stai calm, n-am chef de glume. Ai telefonul la tine? Sună la poliție, că e groasă treaba …

În mai puțin de o oră zona era împânzită de mașini cu girofaruri le pornite, polițiști în uniformă și criminaliști îmbrăcați în combinezoane albe, care scotoceau cu grijă printre gunoaie.
Costică și Gogu stăteau la câțiva metri distanță; nu țineau morțiș să asiste la această acțiune, mai ales după ce membrul secționat fusese scos din sac și întins pe un cearceaf alb, chiar în apropierea lor, pentru a fi fotografiat și măsurat. Ar fi plecat imediat de-acolo, dar așa ceva nu era cu putință.
Semnaseră declarațiile scrise, iar acum îl așteptau pe comisarul Leonte, cel care se ocupa de acest caz și urma să le pună câteva întrebări ”la cald”.
— Auzi vecine? Da` comisarii ăștia nu au și ei niște timpi de respectat, ca la SMURD sau la Pompieri? Vin când vor ei? întrebă Gogu, plin de năduf.
— Păi mortul de la groapă nu se mai întoarce… Atunci de ce atâta grabă?
— Păi uite d-aia, că din cauza domnului comisar, noi pierdem meciul. A început deja de vreo jumătate de oră… continuă Gogu.
— Dumneavoastră pierdeți meciul, dar doamna al cărui membru a fost găsit se pare că a pierdut mai mult de atât, nu credeți? se auzi o voce din spatele lor.
Gogu și Costică s-au întors spre cel care intrase în discuție, un tinerel ce nu părea să aibă mai mult de 30 de ani, înalt și suplu, îmbrăcat elegant la costum.
— Comisarul Leonte, se recomandă acesta. Am înțeles că dumneavoastră ați găsit mebrul secționat. Am câteva întrebări, după care puteți pleca.
Discuția nu a durat mult, iar la sfârșit cei doi au primit câte o carte de vizită și au fost rugați să sune dacă își mai amintesc ceva legat de macabra descoperire.
— Gogule, urc să las găleata de gunoi și să iau niște bani la mine. Mergem la cârciuma de la capătul străzii, fac eu cinste. Fără anestezie, la noapte visăm numai demoazele tranșate…
— Adevăr grăiești, Costică! Hai fuga, te aștept aici.

*
* *
Să fi ajuns la al treilea sau al patrulea rând de tărie – cine le mai ținea socoteala? – când Costică a avut revelația:
— Gogule, oare ce a vrut să spună comisarul ăla cu persoanele dispărute din bloc? Adică s-o fi gândit că vreo cucoană din blocul nostru a fost omorâtă?
— Măi omule, lasă-l pe băiețașul ăla să-și facă meseria, nu-ți mai bate capul! Tu chiar vrei să nu mai dormi la noapte?
— Acuma pe bune: dacă e vorba de cineva de la noi din bloc?
— Fii serios! Ăla era picior de ”căprioară” … N-avem noi în bloc așa ceva! Dacă era vorba de vre-un bulan zbârcit de pensionară, sau de vreo o bucată zdravănă de gospodină, mai ziceam. Tu al cui crezi că putea să fie piciorul ăla, după mintea ta?
— Cam ai dreptate cu gospodinele și pensionarele, dar de vecina care stă cu chirie în garsoniera de la etajul 4 ai uitat? Eu n-am mai văzut-o în ultimele zile, spuse Costică.
— Domnișoara Olguța? Băi ești nebun ?!? Nici eu n-am prea văzut-o în ultima vreme, da` nu se poate una ca asta …
Persoana căreia cei doi îi spuneau ”domnișoara Olguța” se mutase în blocul lor de aproape un an. Tânără, cu un corp bine proporționat, știa să se îmbrace astfel încât să sucească privirile bărbaților. Lăsa în urma ei o dâră de parfum scump și multe oftaturi, scoase de masculii pe lângă care trecea.
Însă nu toate persoanele din bloc o cunoșteau după acest nume. Gospodinele o identificau în conversații după apelativul ”curva aia roșcată, care umblă cu italieni”. Probabil aluzie la limuzina cu numere de Italia și la șoferul italiano vero care o însoțea adeseori …
— N-are cum, vecina noastră e femeie deșteaptă, umblă cu bărbați de soi, nu cu nemernici d-ăștia măcelari.
— Uite cum facem: mâine o sunăm la ușă. Dacă răspunde, îi zicem ceva la nimereală, vedem noi ce. Dacă nu răspunde, îl sunăm pe comisar.
— Așa facem vecine. Hai noroc! Să dea naiba, suntem mai tari decât detectivii ăia din filme!
A doua zi și-au pus planul în aplicare; au sunat la ușa vecinei din oră în oră, până seara târziu. Degeaba, nimeni nu le-a răspuns.
— Mai sunăm și dimineața încă o dată, dacă nici atunci nu răspunde, îl anunțăm pe comisar.
Așa au și făcut, au sunat iar comisarul Leonte a sosit în mai puțin de un sfert de oră.
— Vezi mă că poate și ăsta să vină repede, ca la SMURD? spuse în șoaptă Costel.
— Vă mulţumesc că m-aţi sunat. Aţi identificat o vecină pe care nu a mai văzut-o nimeni în ultimele zile?
— Da, domnule comisar. E o domnișoară care stă în chirie. Cu picioare lungi și așa … ca ăla din tomberon.
— Mai iau câteva declarații de la vecini, iar apoi scoatem mandat și intrăm în locuință. Dacă nu vă deranjează, stați cu mine, am nevoie de martori.
— Ne faceți ajutoare de comisar? întrebă Gogu candid.
— Cam așa ceva, răspunse comisarul tinerel schițând un zâmbet. Dar nu primiți insigne…

Declarațiile vecinilor confirmau afirmația celor doi – femeia nu mai fusese văzută intrând sau ieșind din bloc, de zile bune. Argumentul hotărâtor a fost servit de tanti Veta, octogenara care stătea cât era ziulica de lungă pe banca din fața blocului: ”Cine maică? Panarama aia cu fusta de-un lat de palmă? N-am văzut-o de mai bine de o săptămână, mânca-o-ar focurili iadului…Nici măcar o găleată de apă la femeia de serviciu nu e-n stare să dea!”
Odată cu mandatul de percheziție au sosit și oamenii în combinezoane albe de la Criminalistică. Lumea asista curioasă la descinderea în locuință, înghesuindu-se în fața ușii de intrare în garsonieră.
— Nu intră nimeni , cu excepția colegilor noștri și a celor doi martori, spuse comisarul spre un subofițer de poliție care stătea impozant în dreptul ușii.
Costică și Gogu, cei doi martori nominalizați de comisar, au intrat în locuință abordând un aer important, de puteai să juri că nu sunt la prima lor descindere. Aveau să fie dezumflați rapid:
— Nu atingeți nimic, nu puneți întrebări. Fiți atenți la ce facem noi, pentru a putea confirma în procesul verbal.
Locuința vecinei roșcate sclipea de curățenie, nicio haină aruncată aiurea. Bucătăria părea nefolosită de ani buni, nicio farfurie nespălată, niciun pahar folosit. Nici măcar în scurgător, care arăta ca și când nu fusese niciodată folosit.
Acțiunea polițiștilor a durat mai bine de două ore, fără ca vreun indiciu să fie găsit. Au ieșit cu toții din locuință, pe care apoi au sigilat-o cu benzi galbene pe care scria ”Poliția, nu treceți”.
— Dacă mai aflați lucruri noi, vă rog să mă sunați, a spus comisarul celor doi martori, după ce aceștia au semnat procesul verbal.

Tocmai când viața celor din bloc părea să reintre în normal, soneria de la apartamentul lui Costică începu să bâzâie strident de mai multe ori; când acesta deschise ușa îl văzu pe Gogu, alb la față, privind bănuitor în jurul său și vorbind în șoaptă:
— Costică, fi-ți-ar ideile ale dracu` să-ți fie…
— Ce-ai pățit vecine? întrebă Costică, îngrijorat.
— Domnișoara Olguța, e teafără și nevătămată, tocmai s-a întors acasă. A fost plecată în concediu …
— Păi asta e o veste bună, nu?
— Nici vorbă! Am auzit-o urlând, nu prea am înțeles ce spunea, dar era vorba despre ”bețivii ăia care mi-au adus Poliția în casă” și ceva cu rupt de oase, blesteme și alte alea … am încurcat-o măi Costică!
— Asta e, ce să-i faci… viața de ajutor de comisar nu e ușoară !

Nervozitatea vecinei pe care au crezut-o dispărută și tranșată avea să se termine la fel de repede precum a început, în momentul în care un domn polițist tinerel și arătos și-a cerut scuze în numele colegilor săi pentru nefericita descindere și i-a dat asigurări că va fi despăgubită pentru stricăciuni. Ultimele bombăneli ale cucoanei s-au făcut auzite atunci când polițistul i-a spus ceva despre ”cât de benefic este să ai vecini cu un simț civic dezvoltat”.
Însă enigma persista. Al cui era – sau mai bine zis, fusese – acel membru secționat? Trebuia identificată victima, găsit făptașul. Gogu și Costică continuau să se gândească la acest caz, luând în serios atribuțiile aferente funcției de ajutor de comisar, cu care fuseseră – mai în glumă, mai în serios – mandatați. Oricum nu aveau altă ocupație, erau în șomaj tehnic de câteva luni bune.
Și cum nu există impas pe fața pământului care să nu poată fi rezolvat la un pahar de tărie, au mers la cârciuma de la capătul străzii pentru a reflecta asupra situației.
Când aburii alcoolului începură să-i învăluiască, apropriindu-i de starea propice marilor revelații, Costică tresări:
— Hait! Asta ne mai lipsea!
— Ce ai mă? Ce s-a întâmplat?
— Hapsânul de Nelu, vecinul nostru. Dacă ne vede, iar vine la masă și vrea să bea gratis. Că are pensie mică, da’ ce parcă noi suntem patroni sau parlamentari…
Cârciuma era găzduită într-o încăpere de dimensiuni reduse, prin urmare nu aveau cum să scape neobservaţi de privirea iscoditoare ale vecinului, care i-a dibuit iar apoi s-a îndreptat ţintă spre masa lor.
— Noroc băieţi, ce mai faceţi?
— Ei, şi noi la una mică. Da` matale ce mai faci nea Nelule, faci cinste cu un rând? încercă Gogu o abordare directă, reducând la zero șansele de eschivă ale interlocutorului.

În mod neașteptat, manevra a avut succes:
— Dau băieți, dau. Că sunteți vecini buni, dar și pentru că am nevoie de ajutorul vostru.
— În ce privință? întrebă Costică, bănuitor.
— Îi cunoașteți pe băieții de la Poliție care tot se învârt prin zona noastră în ultimele zile? Unul dintre ei mi-a lovit-o pe Blanca, ajutați-mă să dau de el. Nu vreau să-l reclam ca să nu-i fac probleme, poate rezolvăm chestiunea pe direct, așa ca între bărbați.
Toți vecinii știau de Blanca, numele pe care vecinul Nelu îl atribuise mașinii sale – o Dacie 1310 break de culoare albă, care se prezenta în condiții neașteptat de bune pentru un autovehicul fabricat în vremuri demult apuse. Meritul era al posesorului care mereu trebăluia în jurul ei, aplicându-i – cu rezultate spectaculoase – un tratament mecanico–geriatric.
— Cum așa măi nea Nelu? E lovită rău?
— Niște zgârieturi pe aripa dreaptă. Nu e foarte rău, dar trebuie chit, vopsea, adică bani. Iar eu din pensia mea…
— Da` de unde știi matale cine e autorul?
— Păi îl știți pe fiu-meu, Dorel, nu?
Normal că-l știau. Copil cuminte și ascultător; în liceu repara televizoarele vecinilor, fără să le ceară bani. Terminase facultatea de Automatică și se angajase la o firmă străină, pe salariu respectabil. Venea adeseori la părinți și-i mai ajuta cu câte ceva.
— Dorel, cum să nu? Ce mai face?
— E bine, dragul de el. Vorbește cu o fată de treabă, colegă de-a lui, poate jucăm la nunta lor și apucăm să ne vedem nepoții. Îl știți cât de pasionat este cu electronica, nu-i așa? M-a văzut îngrijorat de soarta Blancăi, cu atâția boschetari care mișună prin gunoaie – și mi-a instalat o cameră video. D-aia de filmează non-stop și înregistrează pe computer.
— Și ai matale înregistrarea cu polițistul care lovește mașina? întrebă Costel.
— Am, bineînțeles. M-a învățat Dorel cum să salvez o înregistrare, ca să nu se suprascrie cu alte filmări.
— Nea’ Nelule, hai să facem un târg. Dacă ne arăți și nouă înregistrarea, fac eu cinste cu încă un rând, spuse Costel.
— De acord, vecine. Dar v-o arăt mâine dimineață, baba mea doarme deja la ora asta și nu vreau să o deranjez.
— Așa facem. Hai noroc și casă de piatră pentru flăcău! completă Gogu.

*
* *
Comisarul Leonte privea hârtiile și pozele răsfirate pe biroul său. Nu e un deloc plăcut să lucrezi la un dosar de crimă în care victima era dezmembrată și împrăștiată asemenea unui joc de puzzle conceput de o minte dementă.
Găsiseră un picior și o mână, apoi capul. Astfel au reușit să identifice victima; se numea Ramona S., lucrase ca vânzătoare la un magazin de haine deschis într-unul din mall-urile răsărite ca ciupercile după ploaie.
Discutase cu persoanele din anturajul victimei, cu rudele acesteia, dar cercul de suspecți se lăsa greu conturat.
Mai mult, nu reușea să identifice mobilul crimei. După modus operandi părea să fie o crimă pasională, sau opera unui criminal psihopat. Spera să fie prima variantă, deoarece a doua variantă indica un autor care putea oricând să recidiveze.
Dar despre ce crimă pasională putea fi vorba, când niciuna dintre persoanele cu care discutase nu oferise indicii despre un posibil iubit al victimei? Nu exista niciun indiciu privind existența unei relații stabile în viața Ramonei.
Șirul gândurilor fu întrerupt de bătăi timide în ușă.
— Intră! spunse comisarul Leonte pe un ton ușor imperativ, care probabil a speriat pe cei doi vizitatori, care păreau speriați de bombe.
Comisarul se abținu să nu izbucnească în râs. Gogu și Costică păreau desprinși dintr-un film de comedie, ceva de genul acelora în care juca pe vremuri Louis de Funès. Exact de ei nu avea nevoie acum, dar nu putea să-i expedieze imediat. Când a fost găsită prima parte din trupul Ramonei, acești oameni și-au dat toată silința să fie de ajutor. Meritau o clipă de atenție.
— Ce vânt vă aduce în biroul meu? întrebă comisarul, curios.
— Ne gândeam să vedem ce mai faceți, să vă întrebăm cum mai merge ancheta, poate vă mai putem fi de ajutor cu ceva, începu timid Costel.
— Vă mulțumesc pentru interes, prea multe informații nu pot să vă dau. Avansăm pe drumul către prinderea criminalului, avem identitatea victimei, se strâng dovezi, declarații. O să-l prindem pe nemernic și vom avea grijă să pregătim un dosar solid, care să aducă ani grei de pușcărie.
— Domnule comisar, vrem să vă propunem un târg, dar vă rugăm mai întâi să nu vă supărați pe noi. Suntem oameni simpli, vorba ceea: ”ce-i în gușă, și-n căpușă”, spuse Gogu.
— Ia ziceți, ce târg aveți pentru mine?
— Știți, am lucrat amândoi ani buni în uzină. Eu la strung la prelucrări, Costel în vopsitorie. Acum e greu cu șomajul ăsta, iar de la anul, cine știe? Eu cred că rămânem pe drumuri.
— Așa, și? întrebă nerăbdător comisarul.
— Mai țineți minte gluma aceea, de la descinderea în casa vecinei? Când ne-ați spus că suntem ajutoare de comisar?
Comisarul Leonte schiță un zâmbet:
— Desigur, chiar așa v-am și considerat.
— Domnule comisar, iată care e târgul: dacă vă aducem probe importante, care vor duce la găsirea criminalului, ne ajutați să ne găsim ceva de lucru p-aici pe la dumneavoastră?
Comisarul tăcu pentru o clipă, iar apoi răspunse pe un ton oficial:
— Unu la mână, trebuie să aveți studii în domeniu. Doi la mână, deși organigrama e redusă la minim, nu se fac angajări. Trei la mână, târgul vostru miroase a șantaj.
Cei doi vizitatori priviră speriați unul spre celălalt:
— Vai de mine, dd… dom` comisar! Nici vorbă de șantaj, am încercat și noi marea cu degetul! Auziți, da` nici măcar un post de șofer?
— Mă băieți, noi n-avem suficiente mașini. Șoferi ne trebuie nouă? V-ați uitat prea mult la filmele alea cu Sergiu Nicolaescu. Ia ziceți, ce probe aveți?
Costică scoase un memory stick din buzunar și îl întinse cu o mână tremurândă comisarului.
— E o filmare salvată pe el, un vecin are cameră de supraveghere.
Comisarul a băgat stickul în calculator și a văzut filmarea, care a durat aproximativ zece minute. A constatat cu uimire că fusese înregistrat momentul în care un individ a oprit mașina în dreptul tomberoanelor, a scos din portbagaj sacul ce conținea piciorul victimei, apoi l-a aruncat și a plecat.
Rezoluția filmului oferea suficiente detalii privind numărul de înmatriculare al mașinii precum și fizionomia persoanei de la volan, cel mai probabil însăși criminalul.
În timp ce filmarea rula pe calculator, Gogu și Costică au stat nemișcați pe scaune, ca două statui de ceară.
— Bravo băieți. Cum ați aflat despre această filmare? întrebă comisarul.
— Păi mașina vecinului a fost lovită ușor de unul din colegii dumneavoastră și ne-a rugat să vorbim, să se înțeleagă cu reparația.
— Spuneți-i să stea liniștit. Îi reparăm mașina. Acum o să vă rog să mă scuzați, întrevederea a ajuns la sfârșit. Trebuie să mobilizez lumea, să-l băgăm pe nemernic după gratii.
Cei doi se ridicară de pe scaun și se îndreptară spre ușă.
Comisarul îi opri:
— Am uitat ceva: vă mulțumesc pentru ajutor și vă invit la o cafea, după ce finalizez dosarul. De acord?
— Desigur. Mulțumim!

*
* *

După câteva zile, ziarele vuiau pe tema cazului încheiat. Criminalul fusese prins, iar intriga din spatele crimei putea oricând să devină subiect de telenovelă.
Între victimă și soția criminalului se înfiripase o prietenie dusă mai departe de limita ce unește în mod normal două reprezentante ale sexului frumos. Atât de aprinsă devenise relația lor, încât au împărtășit-o și criminalului, care pe moment a părut încântat de perspectiva unui ménage à trois. Dar în timp, șarpele gelozia s-a cuibărit în sufletul criminalului, care a pus la punct un plan amănunțit ce a inclus un SMS expediat către soția sa de pe telefonul victimei, prin care aceasta anunța plecarea neprevăzută din țară pentru o perioadă de câteva săptămâni.
Comisarul avea să se țină de cuvânt, invitându-i pe Gogu și Costel la o cafenea scumpă, din centrul orașului.
— Salut băieți, ce mai faceți? Bănuiesc că ați aflat din presă detalii despre cazul nostru, începu comisarul discuția.
— Cazul nostru! Ce frumos sună, domnule comisar! spuse Costel, oftând.
— Păi nu-i așa? Nu a fost al nostru? Fără ajutorul vostru ar fi fost foarte greu, poate imposibil să dibuim criminalul.
— Ei, am avut un dram de noroc cu camera video a vecinului. Apropo, vă transmite salutări. A venit colegul dumneavoastră, au discutat despre mașină și se rezolvă din câte am înțeles.
— Toate lucrurile se rezolvă, cu un pic de răbdare, spuse comisarul pe un ton misterios.
— La ce vă referiți? întrebă Gogu, pe un ton bănuitor.
— Dosarul s-a rezolvat, mașina vecinului s-a rezolvat, poate și situația voastră profesională se va rezolva, spuse comisarul, zâmbind.
— Hai, nu ne mai fierbeți atâta! răbufni Costel.
— Ați vrut să fiți ajutoare de comisar, nu s-a putut. Dar dacă v-ar place să fiți detectivi particulari, cred că vă pot fi de ajutor, spuse comisarul scoțând din buzunar o carte de vizită, pe care o înmână celor doi.
— Agenție de detectivi particulari? Păi și ne angajează acolo?
— Dacă pun eu o vorbă bună, iar voi urmați niște cursuri, da. De fapt vorba bună este pusă deja, mai rămâne să faceți cursurile și să vă vedeți de treabă.
— Excelent! Vă mulțumim! au spus Gogu și Costel, aproape într-un glas. Iar când o să fim detectivi cu acte în regulă, o să mai colaborăm cu dumneavoastră și la alte cazuri?
— Mai vedem, oameni buni. Toate la vremea lor.

– S F Â R Ș I T –