Frica * Scrisoare de la o necunoscută – Stefan Zweig

Titluri originale: Angst. Brief einer Unbekannten

Biblioteca Polirom, Colecţia Esenţial

ISBN 978-973-46-2198-9

An de apariţie: 2016

Prima mea întâlnire cu scriitura lui Stefan Zweig a fost prilejuită de faptul că obişnuiam să fac schimb de  cărţi citite cu o bună prietenă, care de vreo zece ani nu mai este printre noi. Îmi amintesc că Laura mi-a recomandat atunci volumul Suflete zbuciumate, apărut în colecţia Romanul de dragoste, la editura Eminescu, în traducerea lui Horia Matei.

Povestirea Frica mi-a amintit întrucâtva de prima întâlnire cu opera lui Zweig. Irene Wagner, personajul principal, este o femeie din lumea bună vieneză, căsătorită de 8 ani cu un avocat şi mamă a doi copii. Deşi are o relaţie bună cu soţul ei, Irene se aventurează într-o relaţie amoroasă cu Eduard, un tânăr pianist, întâlnirile în secret cu acesta fiind urmate de adevărate atacuri de panică. Acuzată la scurt timp de o şantajistă că i-ar fi furat amantul, femeia cedează presiunilor acesteia şi începe să îi dea sume tot mai mari de bani. Situaţia se complică treptat, interesant fiind nu doar modul în care se derulează faptele, ci mai ales descrierea frământărilor şi a psihicului personajelor, îndeosebi ale Irenei.

Autorul găseşte resurse remarcabile de a releva imperfecţiunile şi frustrările personajelor, de a le pătrunde în suflet şi de a le face o analiză psihologică atentă, nepărtinitoare, plină de înţelegere şi afecţiune.

Scrisoare de la o necunoscută ocupă a doua parte a acestui volum. Domnul R., un cunoscut romancier vienez, primeşte în preajma zilei sale de naştere o scrisoare amplă, de vreo douăzeci şi patru de pagini, care nu are precizate date privind expeditoarea. Spun acestea fiindcă plicul conţine povestea de viaţă a unei femei care l-a iubit pe scriitorul destinatar, cu care a petrecut cândva trei nopţi, rămânând chiar gravidă cu el. Evenimentele s-au precipitat atunci, femeia şi-a pierdut locul de muncă, a dat naştere copilului într-un spital pentru oameni săraci şi s-a jurat că îşi va creşte fiul în cele mai bune condiţii cu putinţă. De aceea, a ales să iasă cu bărbaţi bogaţi, cu posibilităţi materiale deosebite, dar le-a refuzat cererile în căsătorie ale celor interesaţi, pentru că ea a continuat să-l iubească pe bărbatul care nici nu-şi mai aminteşte de ea.

Ceea ce adaugă dramatism conţinutului scrisorii este faptul că femeia a scris-o la o zi după ce fiul ei a murit, la rândul ei cuprinsă de febră şi bolnavă, semn că scrisoarea aceea avea să fie ultimul ei dar pentru el înainte de a muri.

Veţi spune probabil că în ultima vreme mă tot repet, propunându-vă adesea cronici de carte în care apare ca numitor comun stilul epistolar, dar citind povestirea aceasta veţi găsi încă o dovadă privind ceea ce este şi ce poate fi o scrisoare, ca semn al iubirii de oameni şi ca mărturie a sufletelor noastre aşternute pe hârtie.

Ori, într-o vreme în care comunicăm mult şi prost, merită să ne gândim că poate ar fi cazul să scriem, măcar o dată pe an, o scrisoare care să însemne cu adevărat ceva pentru destinatar şi care să ne amintească nouă, ca expeditori, că am rămas oameni.

Florentina Anton-Popa