În capcana simbolului: „Phreeria“ de Mihail Grămescu

La un deceniu de la debutul său editorial, Mihail Grămescu a publicat şi primul său roman: „Phreeria”. Deşi manuscrisul data încă din anii ’80, autorul n-a găsit un loc liber în planurile editoriale ale vremii, fiind nevoit să aştepte perioada post-decembristă. Atunci, la cererea lui Alexandru Mironov, a trimis romanul nou-înfiinţatei edituri Porto-Franco din Galaţi. Volumul a fost foarte bine primit de critică, iar cele câteva zeci de mii de exemplare ale primului tiraj s-au epuizat rapid.

Scenariul post-apocaliptic prezintă o omenire devastată de un război nuclear planetar care a produs o schismă în rândul populaţiei. O parte a ei populează Orașele, folosind o tehnologie care se dezvoltă după legi fizice neconvenționale într-o societate stratificată pe verticală. La baza acestei societăţi se află femeile, care trăiesc într-o stare de servitute. Urmează muncitorii din fabricile de armament, funcționarii care se ocupă cu tacticile de război şi Condorii. Menirea acestor luptători ciborgi aflaţi în vârful ierarhiei o reprezintă cucerirea galaxiei într-un război desfășurat după regulile Jocului cu Mărgele de Sticlă orchestrat de o inteligență superioară, care ocupă funcția de Mare Maestru.

Restul omenirii trăieşte în Phreerie, întinderea sălbăticită guvernată de legile dure de supraviețuire ale naturii. Populaţia de acolo, revenită la un statut primitiv și denumită ghemados, s-a adaptat la noile condiții rezultate în urma războiului atomic. Viaţa ei se învârte în jurul unei plante cu proprietăți atât psihotrope, cât și de augmentare a forței fizice și a rezistenței organismului, numită quiho. Printre multiplele ei întrebuinţări se numără modificarea compoziției fizice a pietrelor pentru a permite modelarea acestora, sau  protejarea organismului de răni.

Acţiunea romanului îl urmăreşte pe Oxus, un ghemadou din Orașe care este decis să pună capăt războiului etern. Pentru aceasta, renunță la statutul său și se alătură ghemadoșilor, cu ajutorul cărora pătrunde în colonia fabricilor de armament neconvențional, FARC. În timp ce ghemadoșii pornesc un război împotriva luptătorilor Orașelor, Oxus reușește să devină Condor, ceea ce-i permite să-l înfrunte pe Marele Maestru. În urma acestei confruntări el speră să acceadă la poziţia din care să poată instaura pacea.

Mihail Grămescu nu se limitează să spună povestea în mod direct, urmărind firul narativ. În literatura de ficţiune est-europeană, îmbrăcarea mesajului într-o simbolistică opacă pentru cenzura de partid era, de multe ori, o necesitate. Este renumit cazul fraţilor Strugaţki, adevăraţi maeştri ai simbolurilor în spatele cărora se ascundeau capodopere. Mihail Grămescu n-a fost nici el străin de acest fenomen. Rămâne un fapt discutabil dacă el s-a datorat încercării de a masca un anumit mesaj, sau pur şi simplu dorinţei sale de a-şi poetiza proza, deoarece – deşi a apărut după căderea comunismului – romanul a fost scris pe vremea când cenzura funcţiona din plin.

Un lucru este cert: autorul a apelat la simboluri şi în volumele sale anterioare. În „Aporisticon”, simbolul era concentrat în seminţele unor idei lansate pe ogorul minţii cititorului, căruia îi cerea să le dezvolte. „Moara de apă” i-a permis autorului, prin textele sale mai întinse, să se joace cu simbolurile şi să le dea profunzimea necesară transmiterii mesajului. Romanul i-a oferit însă câmpul necesar unei adevărate desfăşurări de forţe, de esenţializare a simbolurilor, pe care le-a extins şi la nivelul tehnologiilor. Romanul lui Mihail Grămescu este unul SF, dar autorul inventează propria ştiinţă, bazată pe concepte fizice inexistente în realitate. Condiţiile tipografice ale vremii au zădărnicit întrucâtva demersul experimentului simbolistic. Autorul a fost nevoit să rectifice câteva experienţe stilistice, iar altele au fost alterate în procesul de tipărire. Reeditarea din 2010 de la Eagle Publishing House i-a permis, în sfârşit, publicarea romanului în versiunea pe care şi-o imaginase în manuscris.

Spre deosebire de povestiri, unde necesitatea de a se concetra pe un spaţiu restrâns dădea un farmec aparte folosirii simbolurilor, la nivel de roman este posibil ca autorul să fi căzut într-o capcană. În societatea românească post-decembristă au pătruns pe piaţă romanele SF anglo-saxone, în care accentul este pus pe acţiune şi pe idei. Simbolurile sunt folosite parcimonios şi au mai mult o valoare moralizatoare. Astfel, cu trecerea anilor, „Phreeria” riscă să devină tot mai opacă pentru cititorii crescuţi cu SF-ul anglo-saxon. Incapabili să pătrundă dincolo de cochilia simbolului (sau capabili, dar lipsiţi de dorinţa de a face acest lucru), aceştia se pot îndepărta de o operă care le rămâne obscură. Descifrarea ei va rămâne apanajul unor iniţiaţi, aşa cum hieroglifele antice îşi deschid tainele doar în faţa celor (puţini!) care s-au străduit îndeajuns. Aceştia vor savura cartea, dornici să se delecteze cu lectura din spatele lecturii, cu firele nesfârşite ale pânzei de păianjen care pornesc de la un cuvânt şi fac adevărate volute semantice şi ideologice.

„Phreeria” pare sortită să devină o comoară îngropată, aparţinând unei alte lumi, într-o evoluţie care se desfăşoară pe alte coordonate decât cele ale literaturii SF consumate la ora actuală. Dar, cine ştie? Poate că tocmai asta şi-a dorit şi autorul: să nu fie accesibil oricui, oricând, ci să devină premiul celor care se vor fi străduit îndeajuns.