Între revelaţie şi frustrare: „Aporisticon“ de Mihail Grămescu

Mihail Grămescu este reprezentantul unui val de scriitori aflat în plină efervescenţă la data la care eu abia începeam să desluşesc farmecul cărţilor. Să scriu despre el mi se pare aproape o impietate, mai ales când vine vorba de traducerea simbolurilor prezente în volumul său de debut. „Aporisticon” a apărut în 1981 în celebra colecţie Fantastic Club a editurii Albatros într-un tiraj care impresionează în ziua de azi şi a stârnit un ecou important în epocă, atrăgând atenţia şi elogiile criticii. Volumul este, aşa cum spune şi subtitlul, un glosar de civilizaţii imaginare. Prezentate sub formă de povestiri sau eseuri – unele SF, altele de sorginte fantastică sau nici măcat atât -, acestea se grupează în jurul unor teme pe care autorul le analizează din perspective diferite.

Una dintre acestea este aceea a limbajului universal care transcende barierele lingvistice, culturale sau istorice. În „Apeironie”, textul XXX XX XXXXX X XXXXXXX XXXXX XXXXXX XX XXXXXXX X XXXXX XXXXXX reprezintă romanul tuturor romanelor. El poate fi tradus oricum, interpretarea sa fiind permisă oricărui domeniu atâta vreme cât se poate asocia un înţeles fiecărui element al ei. „Feeria semantică a îndrăgostitului de stăpâna tainică a melopeelor” încearcă să descifreze căi de comunicare lingvistică între lumile rezultate după prăbuşirea Turnului Babel, iar „Zgripţorul” merge mai departe şi pune întrebarea dacă nu cumva simbolurile folclorice reprezintă modul în care au fost încifrate învăţăturile unei lumi străvechi. Casa Vocilor din „Helicon” este o peşteră legată de o multitudine de tuneluri care permit ascultarea a mii de conversaţii purtate în diferite limbi. Punând întrebările potrivite şi ascultând cu atenţie, iniţiaţii pot afla răspunsuri la problemele lor de viaţă. Deşi nu priveşte problema limbajului, „Paradygmatykopolys” aduce în discuţie tot un arhetip, de data aceasta al oraşului din care se trag toate oraşele posibile în orice timp şi spaţiu. Problema este dezvoltată în „Farmecopedie pentru avansaţi” într-o pledoarie pentru motivele care le-ar permite arhitecţilor să fie consideraţi stăpânii lumii.

Curgerea timpului este o altă temă care-i permite lui Mihail Grămescu reflecţii dintre cele mai diverse, începând cu călătoria temporală realizată cu ajutorul muzicii în „Simfonia viitorului”. „Babilonia (Oraşul de ruine de scări spre nicăieri)” descrie curgerea simultană a timpului spre viitor şi spre trecut. Mult mai criptică, „Deconstrucţia” prezintă prăbuşirea unei case în diferite segmente temporale, iar „Grădina timpului curgând” echivalează o zi cu scurgerea întregii vieţi a unei case şi a proprietarului ei. Dacă dimineaţa se prezintă proaspătă şi înfloritoare, seara este martora decrepitudinii.

Deşi întreaga carte ridică problema perspectivelor şi a percepţiei subiective, unele dintre texte se concentrează în mod vădit asupra acestei teme. „Babilonia (Paliere)” introduce cititorul într-un muzeu-cochilie din al cărui labirint oamenii sunt incapabili să mai scape. Dar palierele între care rătăcesc aceştia nu sunt de fapt decât lumile iluzorii pe care oamenii le construiesc în mintea lor şi din a căror captivitate se pot elibera doar în momentul în care au revelaţia faptului că ele nu există per se. „Echivocare” aduce în discuţie convenţiile sociale: protagonistul reuşeşte să modifice standardul pe care societatea îl conferă conceptului de frumuseţe, modelându-l după aspectul său hidos. Tot convenţiile sociale sunt tratate şi în povestirea care o succede, „Etapa perpetuei amânări”, în care aprecierea fiecăruia este dată de un joc al inteligenţei. Dar – aşa cum are ocazia să constate un aspirant – totul nu este decât o amăgire: între învingător şi învins nu există, de fapt, nicio diferenţă. „Interviul acordat de generalisimul Erberthus Ablo Junche în exclusivitate ziarului nostru” discută o temă similară: cele două tabere care poartă un război perpetuu sunt la fel de importante pentru desfăşurarea acestuia. Seniorii Victoriei sunt eroii care culeg toţi laurii, în timp ce Cavalerii Înfrângerii îşi desfăşoară munca în anonimat, o muncă fără de care războiul nu s-ar mai susţine. Eseul „Eutherpie” tratează esenţa iluzorie a fericirii, iar „Felonia” prezintă o lume întoarsă pe dos în care preoţii reneagă zeii, iar bogaţii se îmbracă în zdrenţe. „Halucinaria” şi „Neotenia” ne ajută să vedem lumea prin ochii unei cârtiţe, respectiv al unei molii, iar ”Condotierii” face o paralelă între societatea umană şi relaţiile dintre două societăţi de insecte. Tot la un personaj-insectă apelează şi planeta inteligentă din „Sferoidul cu sentimente” pentru a modifica realitatea, în timp ce rotiţa ceasului din „Conexiune liberă” dobândeşte conştiinţă de sine şi-şi înţelege locul şi rostul în giganticul mecanism. „Programul” prezintă o viziune solipsistă în care fiecare om reprezintă aspecte ale aceleiaşi persoane unice. În aceeaşi notă dar la o altă scară, corpul expediţionar din „Jurnalul de bord al navei Hyacinth” vrea să demonstreze teoria cosmologică a universului finit, concluzionând că Pământul este o sferă care închide în ea tot universul.

„Formula” prezintă modul în care matematica poate deschide poarta către lumi paralele, lumi a căror intersectare este descrisă în „Heteromorfie”. În acord cu tema prezentată anterior – aceea a percepţiei subiective – lumile paralele din „Ulalumie” ridică întrebarea care dintre ele reprezintă realitatea şi care iluzia, în condiţiile în care ele se oglindesc una pe cealaltă. Pe lângă aceste reflecţii filozofice, tema lumilor paralele îi oferă lui Mihail Grămescu ocazia să reînvie societăţi dispărute sau mituri. Astfel, în „Ceasul florilor”, misteriosul El Dorado devine un loc în care turiştii pot admira un gigantic ceas floral, care arată ora exactă. „Δ” este un text cu rădăcini în fantasticul lui Borges, în care decorul se metamorfozează pe măsură ce protagonistul îşi desfăşoară călătoria iniţiatică. Pornit pe cursul apei care-i străbate satul, acesta se trezeşte pe cursul unui adevărat fluviu care-l poartă către necunoscutul repezentat de mare, un loc de unde nu mai există întoarcere. „Recluziunea lui Ulisse” îi permite lui autorului să repovestească „Odiseea” lui Homer din perspectiva unei entităţi oceanice care aminteşte de romanul „Solaris” al lui Lem.

Cu toate că unele dintre texte nu sunt nici măcar de natură fantastică, volumul aduce la lumină şi teme clasice ale literaturii SF, printre care se numără contactul între civilizaţii. Premisa de la care porneşte autorul în demersul său este eşecul comunicării, datorat (din nou!) diferenţelor prea mari de percepţie şi înţelegere a realităţii. „Ciutele” este un bun exemplu în acest sens: o rasă galactică paşnică ajunsă pe Pământ se adresează ciutelor, nu oamenilor. Aceeaşi eroare de perspectivă este redată şi în „Dumnezeul neputinţei”, în care cercetătorii umani care vizitează periodic o specie străină sunt consideraţi vinovaţi de potopul care devastează lumea acesteia. „Xenofilii” şi „Ogarii” conduc spre literatura de aventuri specifică sfârşitului secolului al XIX-lea şi primei jumătăţi a secolului al XX-lea. Ele descriu explorarea unor pete albe de pe suprafaţa globului, acţiune care scoate la lumină o civilizaţie antediluviană, respectiv un trib de indigeni, paznic al monumentelor străvechi ridicate de o civilizaţie extraterestră.

O altă categorie de povestiri specifice genului descrie viitoruri posibile. În „Cataracta”, omenirea descoperă la capătul universului o gaură neagră care-i infectează pe toţi cei cu care vine în contact. „Fenotipul de ceață și picăturile de nimic” aduce în discuţie teama triburilor americane şi africane în faţa aparatului de fotografiat. De data aceasta, dispozitivul permite înregistrarea tridimensională a unui om, răpindu-i câte o fărâmă din viaţă cu fiecare operaţiune, până la neantizarea amintirii sale. „Maidanele viitorului” este un eseu ironic despre locul pe care ar trebui să-l ocupe maidanele în arhitectura oraşelor viitorului. Trei dintre povestirile volumului descriu un viitor afectat de modificările genetice. În „Marea migraţie”, omenirea a devenit incapabilă de gândire creatoare. Toate cunoştinţele sunt transmise mai departe pe cale genetică către urmaşii care parcurg traseul unei migraţii minuţios pre-programate. Consumul excesiv al fructelor din „Merele negre” determină alterarea culorii pieii oamenilor, iar mutaţia suferită de ciuperca din „Penicillium Gigantea” ameninţă cu ocuparea tuturor arealelor de viaţă într-un scenariu apocaliptic ce aminteşte de „Ziua trifidelor” a lui Wyndham. Povestirea „Vânătorii de capete” trimite la „Sera” lui Aldiss prin prezentarea unui alt viitor în care jungla a invadat întregul Pământ, iar vânătorii de capete se deplasează pe întinse autostrăzi vegetale. Nici viitorul împânzit de roboţi nu este omis, el fiind prezentat din două perspective (aparent) antagonice. „Visul unui cibernetician” descrie încercarea temerară de a construi o maşină capabilă să se autoperfecţioneze la jocul de şah până la atingerea stadiului suprem. „Lemurioţii” conturează un viitor sumbru, în care roboţii au câştigat cursa evolutivă în faţa rasei umane şi au preluat conducerea, fiind decişi să se debaraseze de perdanţi. Antagonismul se dovedeşte astfel a fi doar aparent, deoarece o maşină capabilă să atingă performanţele amintite în prima povestire poate fi uşor asimilată rasei dominante în faţa limitărilor umanităţii.

Pentru cititorul actual, obişnuit cu serii interminabile de romane şi cu universuri de al căror cadru autorul profită pentru a se mişca cu lejeritate de la un roman la altul, demersul lui Mihail Grămescu poate părea parcimonios. Avertizat de subtitlu, el acceptă că volumul de faţă reprezintă doar un glosar, dar se aşteaptă ca multe dintre lumile prezentate în el să fie dezvoltate în lucrări ulterioare, fie ele nuvele sau romane. Gândind astfel, el este sortit deziluziei. Mihail Grămescu nu face asta şi dă impresia că nici nu şi-ar dori aşa ceva. Volumul său de debut arată ca un ogor pe care a aruncat cu generozitate seminţe diverse, prezentând în linii mari microuniversurile ascunse în ele. Creşterea, maturizarea, sapa, stropitul sau culesul nu-l preocupă pe autor. El le lasă în seama imaginaţiei cititorului, permiţând seminţelor să se metamorfozeze în recolte cărora refuză să le stabilească un şablon. Lumile de pe care ridică doar pentru o clipă vălul căpătă valenţe extrem de diverse, în funcţie de înclinaţia celui care le priveşte. Ele pot rămâne simboluri sau pot deveni structuri bine definite de lumi comparabile cu cele regăsite în orice lucrare SF.

Prin urmare, lectura acestui volum îi oferă cititorului, simultan, revelaţie şi frustare. Revelaţia unei imaginaţii deosebit de fecunde, care manevrează cu uşurinţă între faptul banal şi evenimentul extraordinar şi frustrarea celui care-şi doreşte să vadă cum cadrul fotografiat de ochiul interior al autorului se dezvoltă în curgerea de film a unui text de mare întindere.