Istorii repovestite, neh! (adică 2)

A fost o vreme tulbure ca vinul cel mârșav de prin dealurile oltenești, gros ca sângele și vestit pentru durerile grele de cap pe care le-aducea degrabă. A fost deci pe când forma măre se lupta cu morfa, care doar părea mai mică, dar greu le osebeai mai ales că se-mbucau una cu cealaltă. Și de plodeau ceva, făceau măre, ceva nemaipomenit, poate doar de Brâncuși izvodit din piatră. Un fel de Poarta sărutului, sau Masa tăcerii.

Iar dintre morfă și formă cu greu puteai dovedi ce fuse mai întâi, atât de bine semănau de le puneai în oglindă. Atât doar că una era albă ca laptele și cealaltă cumplit de neagră precum hăul neantului dinaintea facerii…

– Ioane!

Negura se risipi și cuvântul se-ntrupă.

– No ce-i, femeie?

– Ioane!

– Doar șezi ghinișor femeie, scriu!

– Ioane, vină dară! Cumplit, cum poate să mă doară!

– Atât, femeie, iacă viu!

Ioan își făcu simțită apariția. O pălitură dată ușii, care scârțâi teribil, gata să-și ia zborul. Dintr-un ochi prinse tot – blajin, cumsecade, uituc într-un mod felin, își văzuse soața așezată într-o parte, învârtindu-și cosița în degete.

– No, spune-odată!

– Ia’, mă doare-n cot! Dacă nu iei premiu, nu iei ni’ca. Și-atât!

Ioan își plesni palma cumplită-n frunte și se-ntoarse-n loc pe dată. Închise ușa cu grijă, se trânti la masa de scris în doi pași, se uită pe jumătatea de pagină care aștepta un sens de la cealaltă jumătate, evident nescrisă. Din păcate, partea a doua era la fel de plină de idei ca prima.

De-odată, ploaia de scântei iscată de palma anterioară își făcu apariția, strecurând și un gând ucigaș. Se uită în stânga, se uită în dreapta. Își reveni. Sala de clasă dispăru la fel de repede precum se înființase. „Gata cu examenele!” părea Ioan a-și zice în șoaptă, de teamă să nu evoce iar vremurile cu chinuri si obligații.

– Apoi nu-i examen, e doar un concurs! exclamă el cu voce tare.

– Ioane!

– Atât, Ioană! Doar atât, scriu acumuși!

Răsfoi el netul, dar nu prea mult, pentru că ideea era gata. O poveste cu concurs în ea, numai bună de concurs, toată acolo, numai bună de cules, așa cum numai el știa! Și zi-le, Jeane!

„Autorul? Ce contează… Titlul vechi? Istorii repovestite? Neh! Doară scriu, și-atâta. Ce mai tura-vura. Aista nu știe-a scrie, dacă nici titlul nu știe-a pune.”

Se-apucă de citi mai jos, din text.

„Ce spune ăsta cu «închise ochii o clipă»? Neh.  E treaz de-a binelea, că-i dimineață. Deci «-Bună dimineața, Soare!» Nu, nu-i bine, Soare. Las că intru pe nordicnames.de și îl umplu de spume pe Ițic.”

„Ce litere, clipit, spălat pe ochi? Trezirea! Aha, trezirea dintr-un vis porcos cu blonda aia din Lady in red, sugând saxofonul într-un ritm infernal, de se umflă paiele în doza de cola. Așe, dar nu fac abuz și subliniez că e din vis. Aștia din juriu or fi niște băbăciuni pudibonde și nu mai iau premiul, în puii mei!”

Telefonul izbucni într-o cadență imperială, pe tema din Star Wars XX.

– Ce pul…

Ioan se opri. Se uită în spate, spre ușa închisă. Glasvandul cu pătrate mici de sticlă nu prea izola fonic.

– Aah, cipul!

„Cipul locuinței îl trezise. Îi povestea de dragoste și sex, într-un mod suav, cu vocea sintetica a lui Siri, după ce asimilase toată biblioteca de muzică și o mutase în Cloud. Stai, că îl fac prea deștept.”

„«Termenul limită expira în cinci minute şi marca o etapă importantă în cariera lui de copiraiter. Îşi înghiţi cu greu nerăbdarea şi se apucă de revăzut.» Aah, ăsta e gata de concurs. Eu nu. Neh! Îl fac profesionist. Gata de orice. Plagiator profesionist. «Primea fragmente din opere, pe care le recunoștea imediat, dar ce vrei, banii sunt rari, și doar avea de înlocuit numele de personaje cu persoane; muntele cu marea, orașul cu satul, femeia cu bărbatul… Pisica cu cățelul, da… Dusul cu întorsul, baia cu bucătăria… Soțul cu amantul…» Mamă, eu chiar spun aici cum plagiez! Oare-i bine?”

Ioan începu iar să viseze la grase nimfomane și trabuce „Monika” fumate pe sub birou.

„«Alarma centrală era insistentă. De fapt aşa o programase.» – ce șmecher e ăsta. Cică el programează. Neh! La mine nu! Cipul ăla are deja programul său. De femeie… Plăcută, languroasă, blondă, cu pepeni pe piept și șolduri late, de suedeză. Rune! Să-mi scrie bilețele în rune! Să-mi susure la urechi cântecele de amor.”

Tânărul candidat la concursul literar se închipuia deja scriitor profesionist, plătit din greu pentru a plagia. Își dăduse scaunul pe spate, în echilibru pe două picioare, cu mâinile încrucișate sub ceafă, legănându-se ușor.

– Ioane! se auzi strident de dincolo.

Cu un zgomot infernal, scaunul se prăbuși laolaltă cu ocupantul, pornind de la mișcarea reflexă dar inoportună a adoratului soț. El se ridică încet în genunchi, apoi se propti pe picioare. Șocul căderii, simultan cu revenirea bruscă la realitate, îi aduseseră un nod de greață în stomac. Chiar cu cele câteva volume pe care le scosese cu chiu cu vai, nu era scriitor. Mai mult, avea neapărata nevoie de banii pe care-i putea primi ca premiu. Nu putea risca cu o poveste originală, de-a lui, fără sare și piper, fără idei, fără… Cum îî spusese odată un critic mai modest, care se coborâse până la textele lui – fără sânge-n vână.

– Mai lasă-mă femeie, scriu doar!

Începu iar să citeasca din sursă. „«Bine. Mai avea încă două ca să evalueze ultimele detalii. Titlul. Dacă nu era cel mai potrivit. Cavernele Dunei. Avea rezonanţă.» Aha, ăsta scrie despre plagiat. Și eu scriu despre plagiat. Ce, subiectul e popular, îmi place, toată lumea scrie și vorbește despre plagiat. Am nevoie de bani și de clienți, ce puii mei. Ăia când plagiază la greu în închisori, le zice cineva ceva? Lasă, lasă… O să protestez, în gând.”

Apoi ajunse la altă aberație, considera Ioan:

«„De la: Bârnă şi Nobila <fara-raspuns@barnanobila.ro>

Către: Isaac K. Herbert

… Reutilizarea personajelor (identificarea şi utilizarea personajelor principale din sursele studiate): 7/10. Am apreciat perfecta opţiune pentru R. Daneel Olivaw şi Lady Jessica. Totuşi cei doi sunt evident incompatibili. Drept urmare povestea lor de dragoste …”»

– Ăsta vrea să-mi imaginez acțiunea din Dune în care R. Daneel Olivaw, ptiu… prințul Paul și Lady Jessica, ptiu… doar atât – Jessica, fac sex? Evident, scabros. Trebuie să moară amândoi, înainte de asta. Și mai trebuie sa citesc și gramatica asta execrabilă. Îi fac un bine că-i rescriu povestirea! N-are niciun merit pentru ideea asta! Nu o merită! Oricum, e a mea acum!

Ioan ridicase vocea fără să-și dea seama.

– Da drăguțul meu, ai dreptate. Mă duci la munte dacă câștigăm, așa-i?

Ioan își puse mâinile în cap. Visa să-și ia un ceas cu altimetru, dar planul dispăru brusc în tocătorul de vise. Greața și sila îl potopiră cumplit, însoțite de durerea de cap. Se duse în bucătărie, unde ceasul mare de perete făcea un zgomot infernal la fiecare secundă controlată de impulsul unui cuarț ieftin.

Se apucă reflex să mănânce din gulașul proaspăt, poate puțin rece, gândind la continuarea povestirii. Privi telefonul și-i veni o nouă idee.

„Apăsă pe lobul urechii. Cipul bucătăriei se activă, afișând figura morcovită a apelantului.

– Ce mănânci?

– Ce te interesează?

– La ce lucrezi?

– Ești tâmpit? La Alibaba și cei patruzeci de nepoți. Nu mi-ai dat-o tu chiar ieri?

– Iți dau un Nobel?

– Vine cu bani?

– Nu bă, te bagi la o lucrare de Nobel?

– Băi, costă. E riscant.

– Cât vrei?

A desenat o sumă în aer. Cipul o interpretă și îi mai puse un zero. Apoi cipul râse sardonic în sine-și.

– Ești prost? Ce caută zeroul ăla în față?

– Vreau să scriu texte noi…”

Doar ce-și imagină „texte noi”, pe Ioan îl apucă un impuls de vomă, nestăvilit și viguros ca o directă în plex. Îi căzuseră ochii pe unul din ultimele pasaje ale sursei: «întrucât nu vă putem include între concurenţii desemnaţi să participe la etapa următoare, textul suferind de o doză prea mare de originalitate.»

Concursul la care voia să participe, chiar asta cerea. Texte noi, pline de originalitate.

* * *

– Was ist das?

Singurul german din juriul literar privea lucrarea intitulată simplu „Doară scriu, și-atâta”.

– E superb, e bun, zise Ghienea, președintele juriului, gândind la câte laude îi adusese autorul.

Ținea ochii întredeschiși, puțin visător, sorbind din coniacul de casă. Nici nu citise textul care sărea din toate normele literare. Dar era bun. Simțea buchetul floral și soarele aspru de toamnă, din anul recoltei.

– Gum ze zice, mein Herr. Das ist ein Kopizd. Aber du, kein Bosch la dine, zum Beispiel. Das ist nul.

– Lasă, lasă, eu îi dau premiul! Suspină președintele, furnicat plăcut pe vertebre, de jos, în sus.

Ceilalți tăcură. De bun, era bun, ce altceva putea fi? Ridicară toți paharele.

*

Eugen Lenghel © 2016

Reproducerile neautorizate vor fi pedepsite

N.A. Orice asemănare a acestei ficțiuni cu realitatea, cu persoane sau fapte reale este absolut întâmplătoare și neintenționată. O parte din citatele incluse în text sunt necesare pentru exemplificare, fiind preluate din Istorii reutilizate, 2011-2015, de Eugen Lenghel. Restul sunt imaginate.