Jocuri pentru Soledad

Jocul de-a viaţa şi de-a moartea.

Jocul de-a iubirea şi de-a trădarea.

Jocurile sunt fără ambalaj. Piesele suntem noi. Îi spun toate acestea Soledadei, fără nici un fel de introducere.

– Nu dispera, Juan.

– Cineva s-a distrat scriind despre noi, ne-a plăsmuit din câteva cuvinte într-un oraş imposibil, într-o lume sinucigaşă…

– Ca noi doi, de altfel.

Aş vrea să-i spun că nu este aşa. Nu numai că nu suntem reali dar nici n-am fost vreodată.

– Potoleşte-te, nu mai căuta atâta. Pedeapsa pe care am primit-o este mai degrabă o binecuvântare. Pentru că ne iubeam, cândva, pentru că ne chinuim să ne iubim acum. Suntem doar noi doi într-un oraş de cinci milioane şi în care putem face orice ne pofteşte inima. Ca într-un joc. Priveşte-i pe cei din jur… Câţi n-ar dori să fie ca noi?

– Nu ştiu, răspund în timp ce mă gândesc că, probabil, nimeni nu ar dori să fie ca noi.

Poate greşesc, n-ar fi pentru prima dată.

Ne privim. Undeva în stânga mea se zbate o pasăre, este gândul meu de dragoste pentru Soledad. N-am ştiut să-i spun aşa ceva înainte, acum la ce ar mai folosi?

Turnăm şampanie în pahare. O cascadă măruntă gâlgâie din gâtul sticlei şi balonaşe se sparg eliberând. Eliberând ce? Şi unde? Într-o lume ireală? Beţie într-o lume care nu a existat decât sub forma unui mănunchi de scântei în mintea cuiva. A cui?

Este Anul Nou şi ne bucurăm, suntem împreună.

– Nu te mai gândi, lumea la care visezi şi care spui că este cea reală este mai departe decât Dumnezeu. Ce cauţi de fapt?

Nu ştiu ce să-i răspund. Poate nu există răspuns. Să ne gândim la o dorinţă frumoasă pe care să ne-o punem la cumpăna dintre ani. Ciocnim pahare care sună argintiu iar şampania din ele tresare ca o pasăre într-o cuşcă de sticlă. Bem şi ne punem cea mai frumoasă dorinţă din lume (care lume, Dumnezeule?! Cea în care nu existăm? Sau cea în care aşteptăm doar potopul?). Surâd iar Soledad râde.

Încep să-i spun regulile primului joc. Nu-mi dau seama dacă mă ascultă sau nu. Sunt clipe în care distanţe uriaşe ne dizolvă chipurile ca şi cum cineva ar vărsa între noi o călimară cu uitare. Cuvintele mi le simt sărate precum marea.

– Una din reguli este legământul.

– Legământul, repetă ea.

– Ne-am legat prin moarte crezând că astfel vom fi veşnici.

Tâmpenii, îmi spun. Să fim veşnici în ce? În stăruinţă? Ca şi cum aş fi fost gelos pe cineva.

– Gelozia este o regulă a primului joc? mă întreabă.

– Nu, este o componentă a celui de-al doilea.

Ne gândim la ce vom face mai departe. Probabil nimic.

– Hai să ne uităm cum se distrează ceilalţi!

Alergăm pe străzi ţinându-ne de mâini şi râdem în noapte, afară este cald, este fierbintea noapte de Anul Nou. Greu de crezut dar râd, mă simt aproape împăcat. Şi mă gândesc că o pedeapsă infinită este de fapt o binecuvântare. O temniţă este pierdută atunci când prizonierii ei se bucură de ea. Soledad îmi este temniţa şi asta se mai poate numi şi fericire.

Cerul îmi face impresia că rânjeşte. Ca şi cum ar spune că este inutil să ne bucurăm. Atunci tu la ce eşti bun sau cu ce eşti mai bun decât noi? Nu-mi răspunde. Nu poate sau nu vrea, totuna.

– Haide, îi spun Soledadei şi ne refugiem în cameră, închid uşi, ferestre, trag perdele, sting lumini.

Ne căutăm şi ne regăsim în întuneric, ne vedem cu mâinile, suntem fierbinţi, ardem ca într-o viaţă. Sau ca în primul joc.

*

Scriu cu disperare, sunt înconjurat cu o deznădejde de culoarea betonului. Patru pereţi netezi, o fereastră cu gratii printre care, dacă mă înalţ pe vârfuri, pot zări o spânzurătoare. Capătul unui drum.

Nu vreau să mor, este nedrept dar alţii au hotărât astfel. În celulă intră doi gardieni, judele şi un preot.

– Aşa este obiceiul? întreb prosteşte.

– Aşa facem de obicei, răspunde judele ca şi cum s-ar scuza.

Aş vrea să-i spun că nu-i port nici o ranchiună. Strâng foile scrise şi aştept.

– Acuzat Juan Arrende, te-ai făcut vinovat de înaltă trădare şi dezertare. Tribunalul nu a putut invoca nici o circumstanţă în favoarea ta. Drept urmare ai fost condamnat la moarte prin spânzurare.

Judele face o pauză.

– Decizia a fost unanimă.

Oare nu Soledad ar fi fost circumstanţa de care aminteau ei şi pe care nu au fost în stare să o găsească?

– Foile scrise, poţi hotărî cui să fie date, rosteşte cu un glas plat judele.

Aş vrea să râd dar nu pot din pricina disperării. Povara dezertării nici nu o simt, a morţii nici atât. Este vorba despre altceva, infinit mai grav. Eşecul, dispariţia mea din gândurile Soledadei. Şi scriu cu frenezie despre dezertarea mea, fuga spre casă, războiul care sta în fiecare dimineaţă rezemat de zidurile barăcilor, fumând şi aşteptându-mă cu un surâs lustruit. Scriu despre toate acestea şi despre gândurile mele pentru Soledad şi despre oraşul în care ne pierdem, eu, dezertorul Juan Arrende şi dansatoarea Soledad. Îmi imaginez disperarea pe care aş fi avut-o dacă aş fi ajuns acasă şi îmi închipui cuvintele pe care le-aş fi rostit în căutarea otravei pentru Soledad. Şi, dincolo de această otravă creez o lume ca o oază în care să poposim amândoi şi sunt disperat pentru că ştiu, în oraşul cu cinci milioane de suflete nu voi fi decât eu. Soledad nu va afla niciodată de moartea mea. Aş vrea să dezertez din nou în altă lume, în lumea pe care o creez cu furie pe hârtiile albe în timp ce mi se pregăteşte eşafodul. Cum aş putea dezerta din nou? De data asta definitiv? Nu ştiu, şi nici preotul care a rămas în celulă nu ştie. El mă îndrumă care Dumnezeu. Presupun că voi ajunge degrabă acolo. Spânzurătoarea îmi garantează asta.

Escorta aşteaptă răbdătoare în pragul uşii. Nu mai am timp decât să scriu cât de mult… Blând, dar cu fermitate sunt scos din celulă, gardienii au făcut acest lucru de multe ori, ştiu cum să procedeze. Urc treptele eşafodului şi văd pe braţul spânzurătorii doi porumbei albi. Mă chinuie teama că nu o voi mai gândi pe Soledad. Cu părere de rău trec ultima treaptă exact în clipa în care unul dintre porumbei săgetează văzduhul şi ştiu, este Soledad.

Destinul mi se închide în jurul gâtului.

*

Sunt Juan Arrende şi o ţin de mână pe Soledad. Lumea nu ştie despre noi, ne-a uitat. Noi am murit cândva, demult.

Dintr-o dată… Ne întâlnim cu vechi prieteni, ne salută, intră în vorbă cu noi. La început Soledad este uimită apoi râde.

– Juan, zice ea, este sfârşitul!

– Da, este sfâritul, îngaim şi un puhoi de oameni ne desparte, o zăresc pe partea cealaltă a străzii, îmi face semne cu mâna şi-mi spune ceva dar nu o aud, suntem din nou vii? Am căzut în viaţă? Trec maşni care o ascund, nu o mai văd deloc. Prind a rătăci pe străzi şi în mine însumi.

Trec zile. O văd pe Soledad pe terasa din centru, stă la două mese mai încolo de masa la care m+am aşezat eu şi este însoţită de un tip oarecare. Ea îi vorbeşte şi din când în când priveşte spre masa la care mă aflu, priveşte prin mine către un timp uitat. Surâd, suntem vii, am visat o dansatoare pe nume Soledad şi o iubire nesfârşită.

Lângă mine apare un chip cunoscut.

– Salut, Juan! Pot să stau la masa ta?

– Salut… Juan… Eşti invitatul meu.

Sunt eu, în faţa mea.

– Este sfârşitul? întreb ca un nătâng.

– Este începutul, îmi răspunde imaginea mea.

– Şi Soledad? mai întreb.

Celălalt Juan oftează.

– Nici nu ai cunoscut-o. Nu există nimeni cu numele acesta pentru tine… Am venit să-ţi spun, să te avertizez, trebuie să pleci, să te întorci, în curând vei fi declarat dezertor şi destinul tău se va închide sub forma unei funii…

Privesc în lungul bulevardului apoi strâng puternic din pleoape, ochii mă ustură, în aer este multă sare.

– Vă este rău, domnule?

Soledad se află lângă mine.

– Vă uitaţi la masa noastră şi mi s-a părut că murmuraţi ceva, continuă ea. Nu vă simţiţi bine? Fratele meu vă poate ajuta, lucrează la spitalul de peste drum.

Dacă aş atinge-o acum întreg destinul meu se va schimba. Înca nu ştiu cum. Întind mâna şi… renunţ. Degetele mele s-au oprit lângă degetele ei la o fracţiune infimă de spaţiu. În acea distanţă minusculă dintre noi se pot ascunde galaxii întregi.

– Nu, mulţumesc, mi-e bine, doar vorbeam cu o nălucă… dar s-a dus.

Încerc să zâmbesc. Un difuzor se tânguie: “… să nu-mi ceri să te uit, nici nu te-am ştiut vreodată…”

– Îmi pare rău, domnule…

– Nu-i nimic, chiar mă simt bine acum…

Nu mai apuc să-i mulţumesc Soledadei, se întoarce la masa ei. Mai zăbovesc câteva minute, îmi aranjez uniforma apoi plec spre cazarmă, am să aştept un război să treacă peste mine iar apoi voi cunoaşte o dansatoare pe nume Soledad.

Acesta îmi va fi, atunci, jocul.