Lună albă, lună stacojie (1/2)

de Teodora Matei şi Lucian-Dragoş Bogdan

 

* Demisia

 

– Ce-ai făcut?!

– Ce-ai auzit: mi-am dat demisia!

Așeză sticla aburită de bere pe suportul pătrat de carton. Citea atent ingredientele, volumul de alcool, data expirării… Îi era greu să-și privească în ochi prietenul. N-ar fi vrut ca plecarea lui să pară un gest de slăbiciune, de lașitate. Se gândise mult în ultima săptămână la pasul pe care urma să-l facă. În definitiv, erau viața și deciziile lui. Rosti apăsat:

– Și o să plec!

– Unde, mă? Ți-ai găsit alt job? De ce nu zici așa?

– Nu, cred ca nu mai am nevoie de job. Cel puțin pentru o perioadă. Am un super-proiect!

Ridică sticla; lăsă lichidul rece, amărui-înțepător să-i alunece pe gât. Zâmbi.

– Frate, o să plec, am primit o moștenire!

– Ești nebun! De unde, mă? Și… cum? Așa, ca-n filme?

Poate că așa fusese, ca-n filme.

– Mi s-a acrit, Dane, nu mai puteam să stau la firma aia. Știi că nu mai aveam lucrări de luni intregi, că ne plăteau de marți în joi și mai apoi… Plecam de acasă cu dureri de cap, mă întorceam cu altele mai mari. Am căutat, dar n-am găsit alt job. Sau n-am fost prea insistent… nu știu ce să zic. În ziua de azi toți sunt IT-iști… Instalează o placă video, updatează un progrămel și… gata, sunt mari maeștri. Cel mai grav e că se vând foarte ieftin.

Alin oftă și goli sticla. O ridică deasupra capului. Făcu un semn barmanului pentru încă un rând.

– Mai bine zi că n-ai suportat să stai singur în casa aia, de când a plecat…

Dorina îl părăsise după o relație de 3 ani. Seara, la cină, l-a anunțat de planurile ei. A ascultat-o fără să încerce s-o întoarcă din drum. Avea bagajele făcute. A dormit singură în sufragerie. Dimineața a plecat înainte ca el să se trezească; i-a lăsat pe masa din bucătărie cheile și un bilet prin care îi mulțumea “pentru tot”. O lună mai târziu, Dorina se măritase cu un coleg de birou. Alin aflase întâmplător, de la domnișoara de onoare. Îngăimase “Să fie fericiți” cu atâta blazare de parcă nu el fusese cel părăsit și, probabil, înșelat. Nu lăsase să i se citească pe față sau în cuvinte durerea care-l paralizase, nedumerirea ce-l ținuse treaz noapte de noapte.

– Zi cu moștenirea, că m-ai făcut curios! De ce n-ai spus nimic pân-acum?

– N-am zis că… n-am știut ce să zic. Am primit o scrisoare acum două săptămâni. M-am gândit și mi s-a părut un moment potrivit să încep altceva. Poate că toate mi se întâmplau ca să văd că nu ăsta mi-e locul, înțelegi, nu asta trebuia să fac în viață… Scrisoarea e de la un preot din Ardeal. Însoțită de un fel de testament semnat de fratele bunicului meu. Îți dai seama c-am fost șocat. Am văzut omul ăla o singură dată în viață, s-a întâmplat ca ultima lui călătorie din sat să fi fost la majoratul meu. Bunicul l-a adus la noi acasă. Erau niște povești în familie despre el, dar vagi… Acum, pe scurt: mi-a lăsat o casă și niște teren într-un sat din Ardeal. Lunești, în Apuseni.  Moșul avea niște povești pe care n-am putut să le uit. Atunci mi se păreau SF-uri, dar să dea naiba dacă nu m-au pus pe gânduri!

– Măi Aline, vrei să spui că pleci de-aici, din civilizație și te duci la mama naibii, fără sa știi unde, să te caci în fundu’ curții? Să te deszăpezească armata și, dacă nu, să hibernezi ca ursu’ până vine primăvara? Băi, spune-mi că glumești!

Alin ridică sticla plină, aburită, apoi o ciocni de cea a prietenului său, făcându-i cu ochiul, complice.

– Nu glumesc! Exact asta fac! Nu mă va ține nimeni acolo cu forța, dacă nu mă descurc sau nu-mi place… mă întorc. Numai că acum, pentru mine, asta mi se pare o alegere bună. Am nevoie de liniște, am nevoie de aer. De oameni care nu mă știu, care nu-mi vor cere și nu-mi vor datora explicații. Am auzit de un concurs pentru scenarii de jocuri video. Am niște idei… beton! Aici mă tot chinui să încropesc ceva și nu reușesc. Plus că poveștile moșului nu-mi dau pace de la un timp. Trebuie să merg acolo, să trăiesc printre oamenii ăia, să cercetez ce e adevăr, ce e legendă. Îți dai seama că pot veni cu niște personaje sau niște idei absolut originale?! Cică acolo, o dată pe an, luna e stacojie. În nopțile alea se întâmplă niște lucruri. Am încercat să caut articole, mărturii despre fenomene, dar n-am găsit nimic. Eu, unul, m-am decis! Plec!

– Deci ești de-a dreptul nebun! Ăia nu te plătesc o dată, de două ori și tu îți dai demisia ca să pleci la mama naibii! La vânătoare de vrăjitoare… Măi Aline… Nu știu ce să zic, dar…

– Păi nu mai zice nimic! Nu ești tu prietenul meu? Crezi că mai puteam spune asta cuiva fără să mă bage în cămașa de forță?

– Auzi, dar mă mai suni și pe mine, nu? Sau renunți la tot ce înseamnă civilizație?

– Te-oi suna, de unde să știu? Numai că o să fie cam greu, m-am uitat pe net și am văzut că satul ăla are doar vreo douăzeci de case, destul de răsfirate. Nici nu e electrificat. La ce să încarc bateria telefonului?

– Băi, deci  nu pot să cred! Mai avem sate de-astea? Acum?!

– Se pare că da.

Dan goli dintr-o înghițitură jumătate din conținutul sticlei. Nu știa să-și ia rămas bun. Alin avea să-i lipsească, așa visător, idealist, absolvent de Informatică și nenumărate cursuri de programare. Prea timid sau prea mândru ca să oprească alături femeia iubită… Avea să-i lipsească.

 

* Plecarea

Înghesuise în rucsac câteva perechi de pantaloni, tricouri, un trening și o jachetă de lână. O gentuță cu săpun, prosoape, deodorant, pastă de dinți alături de aparatul de ras. Rânduite atent, câteva caiete studențești. Alesese din cele cu coperți necartonate, ca să nu fie grele și să poată lua mai multe. Un penar plin de pixuri, creioane mecanice plus câteva cutii de mine. I se părea provocatoare idea de a scrie cu pixul sau creionul pe hârtie, după ani întregi în care folosise numai tastatura și un display.

Scrisoarea de la popă împreună cu testamentul. O hartă de care capsase un bilețel cu indicații referitoare la drum. Ultima stație de tren era Alba Iulia. De acolo se putea ajunge în sat cu o mocăniță ce făcea o cursă pe zi pentru turiști, apoi cu o căruță, dacă avea norocul să întâlnească vreuna.

Nu fusese o hotărâre pripită. Analizase avantajele și dezavantajele plecării. Le scrisese pe hârtie, fiecare pe câte o coloană. Când primele le întrecuseră pe cele din urmă își încropise în minte formularea demisiei și rugămintea pe care s-o adreseze mamei cu privire la apartament pe perioada cât avea să fie plecat.

Nu mai mersese cu trenul din adolescență. Păstrase din vremea copilăriei niște amintiri deloc plăcute cu canapele de vinilin crestat de tăieturi, în trenuri înghețate. Se delectase cu o călătorie cu “Săgeata albastră” până la Predeal și înapoi însă, în general, preferase confortul propriului autoturism. Îl vânduse după plecarea Dorinei. Făcuse naveta până la firmă cu bicicleta; nu se mai gândise la drumuri lungi prin țară. Până atunci, la marea plecare.

Alesese un tren de noapte; luase bilet la cușetă; era singurul ocupant al celor patru paturi și spera să rămână așa. Încercase să adoarmă, însă nu reușise. Avea niște pastile, dar nu voia să apeleze încă la ele. Le păstrase intacte de la plecarea Dorinei. Preferase să treacă lucid, treaz peste nopțile albe, pline de întrebări. Gândurile i se învălmășeau, își făcea griji pentru adaptarea la noua lui viață. Se liniștea singur. Ardelenii sunt oameni de treabă, cu atât mai mult cei de la țară. Nu avea cum să devină unul de-al lor, doar spera să se adapteze. Se vedea stând pe o prispă de lemn, admirând soarele care apunea peste dealul de vizavi. Scriind frenetic pe unul din caiete, pe o masă de lemn. Mușcând dintr-un măr mare, abia cules.

Mă trezesc transpirat. Liniște. Un râcâit pe lemnul ușii. Dorina țipând de undeva de-afară: “Alin, întoarce-te! Întoarce-te!” Picături de noapte și nebunie scurgându-se pe pereți. O rază de lumină stacojie pe fereastră. Nu mai sunt în tren. Nu-mi amintesc cum am ajuns aici. Singur în patul cu saltea de paie. Gol. Nu sunt transpirat. Sânge călduț îmbibă cearșaful brodat. Icnesc scurt. Sar pe dușumeaua de lemn. Mă arunc disperat spre ușă. În urma mea, tălpile semnaseră roșu. Printre scândurile depărtate de vreme pătrunde apa. Neagră, bolborosind, acoperind urmele de sânge, curățându-le.

Trag de clanța ușii ce se încăpățânează să rămână blocată. Apa îmi depășește gleznele. O simt schimbându-și consistența, degete reci mă prind de picioare, imobilizându-mă. Mi se urcă pe gambe, pe pulpe, într-o mângâiere vâscoasă. Nu reușesc să strig, sunt singur și disperat în casa inundată. Din agitația apei se ridică șoapte. Intonează cântece vechi, bisericești. O voce subțire aproape de ureche. “Vino la mine… la mine…” Reușesc să ies în curte. Grădina se scaldă sub razele lunii pline, stacojie, mult mai mare decât o văzusem vreodată. Mă las în genunchi acoperindu-mi fața. Degete reci îmi desprind palmele. Mă tem să deschid ochii.

O pânză subțire acoperindu-mi spatele ud. Fata îngenuncheată alături de mine îmi intinde un măr. “Ia-l… îți va fi mai bine…” Dau să mușc din mărul mare, înfierbântat de soare, dar mă trezesc gata să înfig dinții într-o inimă călduță, încă pulsând. Firicele de sânge mi se scurg pe încheietura mâinii și o arunc îngrozit.

Ciudați mai sunt pomii din livada alăturată. Merii copseseră inimi ce vibrau, din sălcii atârnau bucăți de intestine, perii se umpluseră de plămâni rozalii. Toate crude, vii. Pare că sângele din grădină se reflectă în suprafața acelei luni, dându-i culoarea neobișnuită. Dincolo de gard, oameni cu pielea uscată pe oasele ascuțite mă strigă, agitându-și mâinile. Zeci de ochi fosforescenţi mă fixează nerăbdători. Fata încearcă să mă ridice din iarbă. E frumoasă. Rece. Udă.

Alin deschise ochii. Raze portocalii de răsărit mângâiau fereastra vagonului. Trenul trecea cu viteză prin haltele mici legănându-se, trosnind sacadat când  sărea peste macaze. Se frecă la ochi. Era în trenul de Alba Iulia. Avusese un coșmar. Era transpirat. Se pipăi îngrijorat și își privi palmele. Doar sudoarea rece. Se dezbrăcă agitat apoi își schimbă tricoul cu unul uscat. Își șterse apăsat cu prosopul fața și părul năclăit. Nu-și putea îndepărta din minte ultimele frânturi de vis. Se uită pe fereastră. În copilărie se ferea să se uite dimineața pe geam, de teamă că ar putea uita visul. Atunci visa frumos. Acum își dorea să uite.

Dimineață rece într-un oraș străin. Întârziase în sala de așteptare cu ochii pe ceas. Ar fi băut o cafea. Mare, fierbinte. Ar fi fumat o țigară. Se lăsase de fumat cu cinci ani în urmă și nu mai simțise niciodată nevoia unui fum. Se zgribulise în scaunul tare, de plastic. Încercase să închidă ochii. Cele câteva ore de somn agitat și coșmarul dinspre dimineață îl năuciseră.

Pe la zece intrase în prima cafenea care-i apăruse în cale. Personalul abia deschisese. Ceruse o cafea mare, fără zahăr, fără lapte și un pachet de țigări: ieftine, înecăcioase. Singurele pe care le găsise acolo. Fumase câteva cu sete și lăsase un bacșiș mai mult decât generos, alături de pachetul de țigări început. Acesta rămăsese martor mut al slăbiciunii de moment. Nu se simțea mai bine, era amețit. Îi venea să vomite; pe drumul spre linia de la care pleca mocănița, o gheară ascuțită și rece îi strângea gâtul.

Urcase în vagonul acoperit, cu băncuțe de lemn, fără ferestre. Se distanțase de grupul de turiști gălăgioși ce ocupaseră băncile din față. Privise circumspect ecartamentul îngust și locomotiva veche, cu abur. Studiase roțile mai mari, din spate, despre care mecanicul îi spusese că ajutau la frânare, când coborau pante abrupte. Copiii strigaseră încântați când trenulețul se pusese în mișcare cu o smucitură.

Alin rezemă capul de metalul rece al barelor ce susțineau acoperișul. Tăiară în două micul oraș, apoi urcară printr-o zonă deluroasă, cu sate înșirate de-a lungul drumului. Curând, dealurile lăsară locul zonelor mai sălbatice, de munte. Treceau prin mijlocul unei păduri. Inspira aer curat, rece, cu miros de rășină. Gheara din gât se descleșta ușor. Privea tulpinile groase ale copacilor atât de apropiate încât credea că le-ar fi putut atinge dacă ar fi întins mâna. Intra în altă lume, total diferită de cea în care trăise. Trecură peste un pod îngust; dacă se uita în jos vedea un curs de apă repede, cristalină, alunecând peste bolovani colțuroși. Își aminti apa din vis. “Apa în vis înseamnă griji. Cu siguranță visul mi-a fost dat de agitația plecării, a schimbării…”

Trei ore și jumătate. Atât făcuse mocănița din oraș până în Albeni, unde-și încheia traseul. Alin coborî din vagon și mai întrebă o dată mecanicul despre Lunești. Acesta întinse mâna către dealul din stânga. Îi spuse că, pe jos, ar fi ajuns până seara, dar o căruță l-ar fi dus în vreo două ore. Mulțumi. Distanțele și reperele orare erau cu totul altele. Pe deal, câteva gospodării răsfirate. “Oamenii ăia și-or spune vecini?”

 

*Albeni

Merse în centru; știa că satul Lunești ținea de primăria din Albeni. Voia să anunțe că intra în posesia moștenirii. Primăria își avea sediul într-o casă asemenea tuturor celorlalte de pe stradă. Numai firma albastră de deasupra ușii îi dădea o importanță deosebită. Intră într-o sală cu sobă înaltă, de teracotă bej. Pe alocuri, plăcile deteriorate fuseseră înlocuite cu altele maronii. Soba arăta ca un puzzle prost îmbinat. Pe toate cele trei laturi era câte o ușă, fără vreo inscripționare. Ciocăni întâmplător la cea din dreapta și o deschise. Pe pervaz, o femeie la vreo 50 de ani, grăsuță, îmbrăcată în trening, schimba pământul din niște ghivece cu flori, fredonând o melodie.

– Sărut mâna, mă iertați că deranjez…

Femeia se întoarse speriată.

– Iooi… bată-te norocu’ ce m-ai speriat!

– Mă scuzați…

– Apăi nu-i nimica, numa’ credeam că mi-s singură.

– Aș vrea să vorbesc cu cineva de-aici, cu domnul primar…

– Spune-mi mie, de n-oi fi de ajutor… l-om chema și pe primar.

– Eu am o scrisoare de la preotul din Lunești și un testament prin care mi-a fost lăsată o casă. Cred că trebuie să anunț într-un fel că merg acolo, să discutăm despre acte, să intru în posesia moștenirii, adică… sincer nu știu cum se face…

– Casă din Lunești, zici? Da’ a cui? Doară n-ăi fi nepotu’ lu’ domn’ învățător…

– Nu chiar, bunicul meu a fost fratele dumnealui.

– Da’ știam că n-o avut bietu’ familie… copii nici atâta… n-o fo’ să fie, una i-o fo’ dragă și aia s-o dus…

– A murit?

– D-apăi nu știi?! C-o fo’ demult, când era domnu’ ficior… Nici nu-i zicea așa Luneștiului pe vremea aia… Da’ cine mai știe… să-l chem pe domn’ primar…

Alin ar fi vrut să afle mai multe, habar n-avea de poveștile acelea, de viața celui ce-i lăsase moștenirea. Femeia începu să strige pe cineva pe fereastra deschisă. Din grădină se apropie un barbat solid, îmbrăcat în haine de lucru, cu o vestă groasă tricotată peste pulovărul de bumbac zdrențuit în coate. Intră în primărie prin una din ușile ce dădeau în sala de așteptare. Îi întinse lui Alin o mână puternică, cu degete pline de bătături și încă umedă. Se spălase în grabă ca să-și întâmpine oaspetele.

– Ziua bună! Cu ce vă putem ajuta?

– Am o scrisoare de la preotul din Lunești și un testament pentru o casă. Mă gândeam că sunt ceva formalități de făcut…

– Casă din Luneşti… A lu’ domn’ învățător?

– Da, sunt nepotul dumnealui, adică… un fel de nepot.

Alin scoase precipitat scrisorile din rucsac. Primarul le răsfoi atent după ce-şi puse ochelarii căutaţi într-unul din sertarele mesei ce ţinea loc de birou.

– Alin Popescu, din Ploieşti… Vreţi s-o vindeţi, nu? O să fie cam greu.

– Aaa… nu, nu acum… Mă gândeam să mă mut aici. O perioadă cel puțin.

– Aici?!

– Da. Numai că nu știam cum e cu actele, cu… Merg acolo așa, pur și simplu, adică…

– No, puteți mere, că părintele știe ce face. Iar domnu’ învățător… I-am fost elev aci, în sat. La câțiva ani după aia i-o căzut dragă o fată din Lunești și s-o dus acolo, după ea. Copii nu prea erau, dar… o făcut de tăte. Păcat de el, că…

Primarul şi femeia se priviră pentru o secundă. Bărbatul adăugă rapid:

– Apăi ştii dumneata, că de-ai stat numa’ la oraş… o să-ţi vie cam greu, aici nu-i ca la asfalt.

– Ştiu. N-am mai stat la ţară, dar nu sunt nici pretenţios. Sper să mă descurc. Dacă nu… încerc s-o vând. Sau o fac casă de vacanţă.

– No, dacă eşti hotărât, poţi mere… da’ cu ce, păcatele mele, că nu ştii un’ s-ajungi… Ioană, ia du-te de vezi, badea Gheorghe o fi plecată cu căruţa?

Femeia ieşi cam nehotărâtă pe uşă, privind în urmă. Alin întinse primarului un plic.

– Am făcut mai multe copii după scrisoare, vă las una…

– No bine, că oricum la noi, la poştă, copiatoru’ cela-i mai mult stricat…

Se priveau stânjeniţi, neîndrăznind să înceapă o discuţie. Ioana îi salvă când intră pe uşă anunţând:

– Aveţi noroc, domnu’, badea Gheorghe mai are de stat vreo juma’ de oră, că n-o fo’ curent la moară peste noapte şi nu-i făină de-ajuns. I-am zâs să treacă p-aci să vă ia.

Primarul întinse mâna spre tânăr şi-l pofti pe uşa ce dădea în grădină.

– No, haideţi c-avem timp de-o pălincă şi de-un strop de vorbă!

Tânărul îl urmă spre căsuţa din spatele grădinii. Se aşezară amândoi pe câte o canapea, de o parte şi de alta a unei mese late, din lemn lăcuit. Primarul trase între ei o farfurie smălţuită plină cu păhărele mici de ceramică. Făcu un semn din cap spre musafir.

– Hai să ciocnim! Avem timp şi să-mbucăm ceva.

Alin ciocni, apropie păhărelul de gură, îşi umezi buzele şi lăsă câteva picături să-i alunece pe gât. Ardeau ca naiba.

– Astea-s energizantele mele, dragă domnule! Acu’ toamna-i de lucru pân’ grădină, la primărie nu-i mare scofală de făcut şi-mi las de dimineaţa farfuria asta pregătită pe masă. Mai umblu pân’ brazde ori pân’ livadă, mai trag un păhărel… Îi tare, nu-i aşa?

– Este, eu nu prea…

– Apăi ţ-am zâs că nu-i ca la oraș, la voi… Aici îi de muncă, îi de mărs peste dealuri… N-ai cum s-o faci fără energizant… Da’ las’ c-avem timp să te şi omenesc o ţâră. Răcituri, că nevastă-mea e-nvăţătoare aci-n sat şi-i dusă la şcoală, să zugrăvească, să mai repare câte ceva… Mi-o lăsat nişte brânză, slană, ceapă şi jumări.

Tânărul nu realizase că îi era foame. Ultima oară mâncase cu o zi în urmă, înaintea plecării. Mai întâi fuseseră emoţiile drumului, apoi gheara din gât dată de visul din tren. Primarul aduse un fund de lemn plin cu brânză, felii de ceapă, şuncă în fâşii groase şi jumări. Reveni cu o pâine rotundă într-un şervet alb, apretat; rupse bucăţi mari invitându-și oaspetele la masă.

– Hai s-avem poftă şi bine-aţi vinit la noi! Să fie-ntr-un ceas bun!

Era cel mai bun prânz din ultima perioadă. Alin se sătură repede şi mulţumi.

– Doamne-ajută! Să ne fie de bine! Şi… cu ce te ocupi dumneata? Adică lucri undeva, ori…

Lăsase finalul deschis. I se păruse puţin ciudată decizia orăşeanului de a se izola acolo. Se ascundea de ceva sau de cineva? Luneştiul fusese părăsit de mulți dintre cei tineri, unii dintre bătrâni se retrăseseră spre oraşe, la copii, se temea că în câţiva ani n-avea să mai fie pe hartă. Aşa cum se întâmplase, din altă cauză, cu zeci de ani în urmă. Dar nu era el omul care să-i spună orăşeanului o legendă. Cu atât mai mult cu cât nimeni nu ştia ce se întâmplase, era doar un raport al autorităţilor despre o alunecare de teren în urma ploilor. Atât.

– Am lucrat, dar mi-am dat demisia. Am făcut facultatea de Informatică, am un masterat şi un doctorat început în programare. Am lucrat la o firmă de IT. Adică de calculatoare.

– Ie? Oare nă-i ști să repari copiatoru’?

– Îmi pare rău, la asta nu mă pricep. Eu sunt cu programe, cu…

– Aha.

Primarul părea oarecum dezamăgit. Alin reînnodă firul poveștii.

– Oricât ar părea de curios, nu prea mai aveam de lucru. Poate că n-au ştiut să atragă contractele… nu ştiu. Mi-am căutat şi pe la alte firme, dar condiţiile erau cam aceleaşi. Şi eu, ştiţi, eu mai scriu…

– Eşti scriitor dumneata? Ai cărţi?

– Nu, n-am cărţi… Vreau să scriu un scenariu pentru… În fine, pentru ceva de calculatoare,  jocuri, chestii de-astea… De-aia m-am hotărât să vin aici. Poate liniştea şi aerul mă ajută să creez ceva de Doamne-ajută.

Zâmbi. Primarul șopti gânditor:

– Mda, liniştea…

 

*Luneşti

Coşul căruţei era căptuşit cu tablă galvanizată. Sacii de făină ori mălai, baxurile de ulei și pungile de zahăr erau acoperite cu o prelată strâns legată de coş, de jur împrejur. Alin stătea pe capră, alături de badea Gheorghe. I se spusese că aveau să oprească în mai multe sate, să lase câte ceva și să ia, la schimb, produse de la localnici. Bătrânul făcea drumul acela o dată pe lună. Se plângea că-i sunt caii obosiţi; niciun tânăr nu se încumetase să-i ia locul. Luneştiul era ultimul sat în care trebuia să ajungă, acolo căruțașul îşi adăpa caii, îi lăsa o oră la odihnă şi făcea drumul înapoi.

Merseseră pe uliţe prăfuite, printre case modeste, văruite proaspăt în alb sau părăsite şi dărăpănate, prin vadul secat al unui pârâu sau pe cărări abrupte prin pădure. Acolo, Alin avusese senzaţia că trebuia să se aplece, să nu se lovească de ramurile groase ale copacilor ce străjuiau cărarea. Razele soarelui de după-amiază se strecurau printre coroanele încă verzi ale fagilor şi stejarilor. Era o atmosferă nefirească, de parcă intrau într-un tunel al timpului. Erau secunde întregi de liniște curată: niciun foșnet, niciun fâlfâit de aripi.

La intrarea în Luneşti pădurea se rărea, brazii se ridicau dincolo de ultimele case de pe coastă.

Nu vorbiseră prea mult. Bătrânul bombănea mai mult pentru el, printre vălătucii de fum ai ţigărilor cărora le rupea filtrul, văitându-şi soarta. Alin era convins că s-ar fi plânsmai mult dacă n-ar mai fi făcut drumurile acelea. Că n-ar fi ştiut ce să facă în timpul rămas liber. Opri în faţa unei case mai răsărite.

– No, dragă domnule, aţi cam ajuns! Casa lu’ domn’ învăţător e aia de pe coastă, într-un sfert de oră sunteţi acolo. Amu… io vă doresc şedere plăcută şi de n-oţi mai pute… peste-o lună sunt înapoi, vă pot întoarce-n Albeni.

– Mulţumesc frumos, bade Gheorghe!

Scoase portofelul şi încercă să-i dea bătrânului nişte bani, măcar de un pachet de ţigări. Acesta refuză vehement.

– Iooi… da-păi nu pot lua nimic de la dumneata, că mi-ai ţânut de urât… Şedere plăcută! Domnu’ să teaibă-n paza Lui!

Salută politicos oamenii care se strânseseră în jurul căruței, apoi porni pe cărarea pietruită. Casa arătată de bătrân era ultima de pe coastă. Trecu de o gospodărie împrejmuită cu gard de lemn, proaspăt vopsit. Casa fusese şi ea văruită de curând, strălucea în soarele roşiatic. Se învecina cu o bisericuţă scundă, de lemn înnegrit. Cel mai probabil casa era a preotului. Bătu la poartă. I se părea normal să-și anunțe sosirea. Un bărbat cu un sac de făină în spate îi aruncă din mers:

– Popa-i dus din sat, la o pomană peste deal, numa’ mâne o vini…

Alin trecu de biserică şi privi surprins gardul înalt de plasă metalică, terminat cu sârmă ghimpată. Dincolo de el, o livadă de meri. Fructe mari, încinse de soare, aşteptau răbdătoare culesul. Zâmbi. “Cam așa ceva visam să mănânc pe prispă, în timp ce scriu…” Ca într-o străfulgerare zări în minte mărul din vis, transformat în inimă. Sau inima luând forma fructului. Se scutură ca de un fior. De după unul din pomi strigă la el o bătrână cocoşată, sprijinită în baston:

– Vezi-ţi de drum, no, bată-te!

Probabil se oprise în loc, admirând livada. Stăpâna se temea c-ar fi avut gânduri necurate. “Ar fi fost bun unul, da’ dacă-i cu supărare… păstrează-le pe toate, mamaie!”

Ajuns la casa indicată, împinse poarta din scânduri și intră în curtea plină de verdeață. Buruienile invadaseră tufele plantate demult în straturi regulate. Era o masă verde din care răsăreau ici-colo flori timide, sufocate de cârceii invadatorilor. Studie casa de lemn, lăsată ușor pe-o parte. Ușa era descuiată. Îl izbi un miros de vechi, de aer închis, de stătut. Miji ochii. Văzu soba cu plită, care servea atât la încălzit cât și la gătit, o masă acoperită cu ziare și un pat cu saltea de paie. Lăsă ușa deschisă. Încercă să deschidă ferestrele, dar rămase cu ivărul în mână. Renunță; aruncă rucsacul pe prispă și merse înapoi, în curte. Avea o senzație de nou, de început. Peste Lunești se lăsa seara.

 

*Preotul

Îl trezi cântatul cocoşilor. Se culcase îmbrăcat pe patul acoperit cu o pătură de o curăţenie îndoielnică, după ce se muncise să-şi găsească locul prin casă la lumina lanternei. Razele dimineţii care intrau pe ochiul de geam murdar dezvăluiau o cameră sărăcăcioasă, cu piese de mobilier lucrate grosolan care acopereau strictul necesar: un pat, o masă, două scaune şi un dulap.

Peste tencuiala de var atârnau pânze de păianjen. Gângănii grăbite urcau pe pereţi spre adăpostul crăpăturilor. O improvizaţie de sobă se chircea lângă uşa prea scundă care scârţâi din balamale când se deschise spre cealaltă cameră a casei. Nici aceasta nu era mai bogată, doar că unul dintre scaune era înlocuit de un cufăr lung de lemn, vopsit în verde turbat. Peste mirosul de vechi din casă se suprapunea mirosul acru al transpiraţiei şi Alin îşi scoase tricoul în timp ce părăsea locuinţa înghesuită, aplecându-se ca să poată trece pe sub pragurile joase.

Primul drum îl făcu în fundul curţii, unde tufele frumos mirositoare de mâna Maicii Domnului lăsau să se întrevadă construcţia din lemn a toaletei. Experienţa nu se dovedi atât de tragicăpe cât încercase s-o prezinte Dan. Păli în comparaţie cu cea care urma: casa nu dispunea de baie. Singura modalitate de spălare o constituia folosirea apei din fântâna de la colţul prispei. Contactul cu apa rece, tăioasă, îi smulse un geamăt şi-l sili să se fricţioneze energic pe faţă, pe braţe şi pe piept. În condiţiile acelea bărbieritul părea un ideal îndepărtat. Lăsă pe mai târziu rezolvarea sa.

În timp ce seştergea încercă să sefamiliarizeze cu liniştea nepământeană a locurilor. Nu era o linişte totală – se auzeau păsări, animale, chiar glasuri de oameni – dar lipsea vuietul specific al oraşului, al maşinăriilor de orice fel care bârâie din zori până târziu în noapte, al muzicii revărsate cu gust şi fără gust din maşini ori localuri.

–  Zâua bună! auzi o voce spartă.

Alin se răsuci în direcţia ei; o văzu pe bătrâna care-l luase la rost în seara precedentă şi care acum stătea sprijinită de gardul şubred care separacurţile. După faţa zbârcită, după trupul stafidit putea spune că e foarte bătrână, dar nu ştia dacă prinsese doar cele două războaie mondiale sau avusese ocazia să-l cunoască şi pe Avram Iancu. Sau poate că, în copilăria ei, Horea o fi ţinut-o pe genunchi cântându-i o doină, îl bântuiră pe Alin gânduri răutăcioase. Dădu din cap şi mormăi un „’neaţa” neutru.

–   Eşti de-a lu’ Streinu?

Alin seîncruntă. Cu cine-l putea confunda bătrâna? Decises-o corecteze pe un ton politicos:

–  Sunt rudă cu domnul Marcel Popescu.

Era destul de ciudat să converseze din vârful dealului cu bătrâna aflată în vale ca şi cum ar fi vorbit de pe un balcon de bloc pe altul. Deşi distanţa era destul de mare, în liniştea locului nu trebuia să strige pentru a se face auzit.

–   Ie, ie! zise ea entuziast.

Abia atunci îşi dau seama că, într-un sat izolat ca acesta, un om venit de pe alte meleaguri ar fi fost supranumit „Străinul”. Descoperirea îl amuză şi-i aduse un zâmbet pe faţă, ceea ce o îndemnă pe bătrână să continue.

–   Vrei nişte lapte? Că acu’ am muls vaca.

Observăla ea aceeaşi tendinţă specifică zonei de a înlocui grupurile „te-ti” cu „che-chi”, iar „de-di” cu „ghe-ghi”. Oferta culinară era tentantă şi, câteva minute mai târziu, primi peste gard o ulcică plină ochi cu lapte călduţ acoperit de spumă, cărora i se adaugă „o ţâr’ de pită” şi „o ţâr’ de slană”. La cât de lihnit era, pâinea coaptă în cuptor, alături de slănina ţinută la afumat în podul casei se dovediră atât de îmbietoare, încât nu le putu refuza.

Coborî panta dealului şi se opri lângă gard, unde înfulecă în mare grabă. Bătrânica îl lasă să mănânce;plecă poticnit la ale ei, sprijinită într-o bâtă noduroasă. Puţin mai târziu o auzi boscorodindu-şi animelele din bătătură – raţe, găini şi porci – după câte-şi dădu seama, apoi vorbind cu un băietan căruia îi încredinţă caprele. Până la urmă, nu părea chiar o zgripţuroaică.

–  Mulţumesc pentru tot, a fost foarte bun! spuse Alin când termină de mâncat, apoi se decise să-i ceară ajutorul: Cu cine aş putea vorbi aici despre casă şi acte?

Bătrâna îşi aranjă baticul şi-i arată cu mâna spre biserica înnegrită.

–   No, meri la popa Achim, că el le ştie!

–   Dar s-a întors?

–   Ie, ie, l-am văzt cân’ o vint!

Ieşi pe uliţa prăfuită şi plecă spre biserică, la câteva zeci de metri în spatele băietanului care-şi mâna caprele cu vorbe fără înţeles. Ajuns în faţa gardului de lemn privi la casa parohială din curte, dar nu zări pe nimeni.

–   Îl caţi pe popa?

Era băietanul cu caprele, care tândălea pe drum. Ca şi ceilalţi săteni, îl tranforma pe „e” în „ă” în cuvinte ca „pe”, „de” sau „pentru”. Alin răspunse afirmativ, dar ezită să dea curs îndemnului de a intra în curte. Prin urmare, băietanul îşi dădu capul puţin pe spate şi strigă din toţi rărunchii:

–   Părinte Achime! Părinte Achime!

Geamul mic dinspre uliţă se desfăcu în două. În deschizătură apăru un chip între două vârste, acoperit de o barbă şi o mustaţă îngrijite.

–   Ce-i, mă, Neculai?

–   Vă cată unu’ de-a lu’ Streinu!

Se părea că tot satul ştia al cui era. Chipul preotului dispăru din cadrul ferestrei deschise. Băietanul se scobi vârtos în nas şi-şi şuieră caprele, mânându-le mai departe. Preotul ieşi din casă şi deschise poarta, apoi strânse călduros mâna oaspetelui.

–  Bine-ai venit la noi, îl salută.

Încerca să pronunţe curat cuvintele, fără accentele locale, semn că era şcolit. Îl pofti în curte şi seaşezară amândoi la o masă din lemn negeluit umbrită de un prun. Din casă se ivi o femeie zdravănă, pe al cărei trup se vedeau din plin sarcinile purtate; chipul colţuros nu părea a se potrivi cu aspectul plăcut al preotului. Femeia aducea o sticlă cu vin roze şi două pahare micuţe. În urma ei se iţiră în pragul uşii trei mutrişoare de copii, holbându-se mirate la musafir. Părintele turnă vinul în pahare şi ciocni.

Aroma era ciudată, dar Alin luă o înghiţitură bună înainte să-şi dea seama că lichidul roz din pahare nu era vin, ci o rudă a băuturii degustate la primarul din Albeni. Gustul dulceag fu estompat rapid de un foc care-i pârjoli gura şi-i tăie răsuflarea. Ochii îi ieşiră din orbite.Seînecă, incapabil de a mai înghiţi sau inspira prin gâtul strangulat. Tuşi şi horcăi disperat, în timp ce părintele îl bătea viguros peste spate. Îşi reveni cu greu, înlăcrimat.

–   Am crezut că-i vin, încercă el să se scuze cu glas dogit.

Părintele râse înţelegător.

–   Seamănă, seamănă! Doar că pe aici nu se fac struguri. Dacă vrei, am câteva sticle luate mai demult de la oraş, din vale.

Alin mai tuşi de câteva ori pentru a-şi drege vocea, negând vehement cu ajutorul mâinii stângi.

–   Asta-i ţuică de coarne, îl lămuri preotul.

–   Coarne?

–   Fructe de corn. Văzând că nu înţelegea despre ce e vorba, părintele continuă: E un fruct roşu şi acrişor care creşte pe-aici.

Probabil că, dacă ar fi văzut cum arată, Alin şi-ar fi dat seama despre ce vorbea. Aşa, nu-şi mai bătu capul cu asta şi trecu la ceea ce-l durea: casa.

–  Pe aici casele n-au acte, îl dezumflă preotul de la început.

–  Dar unchiul meu trebuie să fi luat casa de la cineva, îi atrase atenţia Alin.

–  Oamenii le-au ridicat în zilele mai din urmă, după ce le-au pierdut pe… Atunci, după…

Preotul se încurca, de parcă nu ştia ce să spună şi ce nu.

–   Nu eram preot paroh aici pe vremea aceea, schimbă el vorba. Ştiu de la cei din sat că domnu’ Popescu s-a aciuat într-o casă părăsită pe care a pus-o pe picioare.

–  Şi dacă moştenitorii de drept ar fi venit s-o revendice?

–  Pe-aci nu mai era niciunul.

–  Nici unchiul meu n-avea moştenitori aici, remarcă Alin.

–  Nu, dar m-a rugat să te înştiinţez dacă moare. Vroia să-ţi lase casa.

Sprâncenele lui Alin se arcuiră a mirare. Îşi amintea că povestise destul de mult cu el în zilele acelea în care fusese oaspetele alor săi, dar doar frânturi din acele discuţii îi mai rămăseseră oarecum vii în memorie. Probabil că-i împuiase capul cu aberaţii adolescentine şi proiecte despre ce avea să facă după majorat. Pe vremea aceea cocheta cu literatura horror, sperând să devină un scriitor renumit în domeniu. Scrisese doar patru pagini şi jumătate dintr-un presupus roman, apoi se dedicase total informaticii.

–   A insistat să te anunţ, îl aduse preotul în prezent.

Ridică din umeri, nedumerit în continuare, dar îi mulţumi în gând rubedeniei pentru gestul extravagant.

–  Să înţeleg că vânzarea casei iese din discuţie…

–  Cui?

Întrebarea care ţinea loc de răspuns lămuri problema. Ce să vinzi dacă nu poţi demonstra că eşti proprietar şi de ce ar cumpăra cineva când ar putea lua pe gratis o casă părăsită? Utima speculaţie fu întărită de spusele preotului.

–   Lumea nu mai vine pe aici. Dimpotrivă, pleacă.

–   Mi-a spus ceva şi domnul primar.

–   Voi ajunge să predic la brazi şi-n piatră seacă, zâmbi amar părintele Achim.

Preoteasa tocmai se apropia de ei cu un un castron plin cu brânză şi un tuci cu mămăligă. Auzind cuvintele soţului, bombăni:

–  Trebuie să grijeşti sufletele pe care Domnul ţi le-a dat în pază! C-o fi unul, c-or fi mai multe…

Pe chipul preotului trecu fugar o umbră, dar nu păru a fi una de supărare. Mai curând evoca un suflet neînţeles.

–  Aşa-i, Rafilo…

Femeia trânti castronul şi tuciul pe masă, apoi porni înapoi spre casă. Reveni cu două ştergare, două boluri şi tacâmuri.

–   Numa’ că mă gândesc uneori şi la copiii mei, că se sălbăticesc în pustia asta! completă el cu voce joasă.

Nu era o replică aspră, ci o concluzie încărcată de durere. Preoteasa dispăru în spatele uşilor şi glasul ei se auzi din casă, dând ordine copiilor.

–  Au rămas câteva neamuri mai numeroase şi unii bătrâni care nu vor să plece din locurile în care au trăit.

Alin nu ştia unde ar fi putut trăi neamurile acelea numeroase în două duzini de case, dar apoi îşi aminti că văzuse un reportaj despre viaţa în zonele rurale sărace în care familiile împărţeau aceeaşi locuinţă. Preotul îşi împreună mâinile; spuse un „Tatăl Nostru”, apoi puse în boluri brânză şi mămăligă. Aceasta din urmă nu avea consistenţa celei cu care era obişnuit Alin – în loc să stea tare la un loc, era moale şi curgea. Unul dintre copii – o fătucă în jur de zece ani – veni în fugă şi aşeză pe masă un ulcior cu smântână, apoi o zbughi înapoi, nu înainte de a-i arunca musafirului o privire atentă.

–   Hai s-avem poftă!

Deşi mâncase bine de dimineaţă, Alin se ruşină să refuze şi se ospătă din nou. Cel puţin în privinţa asta se părea că nu trebuia să-şi facă griji.

 

*Mărul

Din păcate, ipoteza sa se dovedi falsă. A doua zi bătu la pas întreaga aşezare – numărând douăzeci şi trei de case locuite, plus încă două agăţate pe câte o culme mai izolată. Precum bănuise, familiile locuiau sub acelaşi acoperiş, dar nu era curios să vadă cum se înghesuiau toţi în casele acelea mai mici decât orice standarde cu care se obişnuise. Probabil că, în nopţile reci de iarnă, înghesuiala şi spaţiul mic care trebuia încălzit îşi dovedeau utilitatea, dar el era învăţat cu alt gen de confort.

Toţi roboteau prin gospodării şi în jurul lor – care la vite, care la păsări, care la fân sau tot soiul de treburi – fie ei prunci cu mucii în gură sau bătrâni cocârjaţi. Populaţia satului era, într-adevăr, îmbătrânită, dar numărul copiilor şi adolescenţilor depăşea aşteptările sale. Luând în calcul casele lăsate în paragină, Alin estimă că satul avusese o populaţie cel puţin dublă în zilele sale de glorie.

Problema era că, oricât se învârti pe uliţele sinuoase, prăfuite şi înclinate ale satului, nu dădu peste niciun magazin de unde să-şi procure de-ale gurii. Ruşinat, se duse la preot pentru a-şi spune necazul.

–   N-avem magazin în sat, îl lămuri acesta.

–   Şi lumea de unde-şi ia cele trebuincioase?

–   Ce-avem nevoie pe-aci ni le facem noi. Pentru restul trimitem cu badea Gheorghe câte-o căruţă de lemne la Albeni; luăm la schimb făină, mălai, zahăr, ulei – ce-are fiecare de trebuinţă. Toamna, când ne trebuiesc mai multe, mai mergem şi eu cu încă cineva în căruţe cu boi.

Cheia către civilizaţie stătea la bătrânul căruțaș. Alin se gândi să-l însărcineze cu câteva comisioane la viitoarea sa sosire. Presupuse că banii săi se vor dovedi la fel de buni ca lemnele localnicilor.

–   Am înţeles. Când mai vine badea Gheorghe?

–   Peste-o lună.

Cam atât despre speranţele puse în contrabanda lui badea Gheroghe. „În ce m-ai băgat, unchiule, băga-te-aş eu unde ştiu mai bine?”, murmură Alin în sinea sa. Cu glas tare spuse însă altceva:

–  Şi cum aş putea ajunge la Albeni până atunci?

–  Cu calul meu, se oferi preotul.

Aventurile ecvestre nu făceau parte dintre pasiunile lui Alin. Încercase odată, la mare, s-o impresioneze pe Dorina şi-l duruse fundul o zi întreagă – iar aceea fusese o plimbare de plăcere, la pas, timp de un sfert de oră. În niciun caz nu se vedea în rol de Mărgelatu, gonind pe cărări de munte, dând buzna călare pe străzile Albeniului şi priponindu-şi armăsarul în faţa magazinului, într-o parodie anacronică de film western.

Preotul interpretă corect tăcerea lui, dar oferta care urmă îl lăsă mut de uimire:

–   Eşti binevenit la noi în fiecare zi, la prânz. Înainte ca Alin să refuze o propunere atât de exagerată, preotul continuă: Voi vorbi cu ceilalţi şi-i voi ruga să te ajute fiecare cu câte ceva.

–   Nu se poate! protestă în sfârşit Alin. Unchiul din ce trăia?

–   Ca toţi cei din sat, dar, cum era învăţător, de cele mai multe ori se întâmpla să fie oaspete la unul sau la altul şi să rămână la masă.

Ideea de a se înghesui în bordeiele acelea suprapopulate nu-i surâdea lui Alin nici cât partida de călărie. Cumpăni o vreme problema, apoi îşi dădu seama că lucrurile se reduceau la un curs simplu al evenimentelor: avea să stea acolo două-trei săptămâni, cât să-şi adune materialul pentru scenariul jocului, apoi să plece fără a scoate vreun ban din moştenire şi să spere că va da lovitura la concurs. Iar dacă eşua – ei bine, un IT-st găsea oricând ceva de lucru, chiar dacă pe bani de rahat. Sau putea să se retragă aici, în rahat, fără să aibă nevoie de bani.

–   Nu vreau să trăiesc din pomană, se justifică el. Şi aşa viaţa de aici e grea, nu e cazul să fiu o povară în plus.

Preotul râse binevoitor.

–  Unde mănâncă şase guri, are loc şi a şaptea. În locuri aspre ca ăsta nu se poate trăi sihastru, ci doar dacă oamenii se-ajută între ei. Îl bătu prieteneşte pe umăr: Dar dacă ţi-aş da ceva de lucru, ar fi bine? Uite, de când ne-a părăsit domnu’ învăţător, am rămas eu să mă ocup de educaţia copiilor. Mă gândeam că m-ai putea ajuta.

Porpunerea preotului îl ului.

–  Eu? N-am predat în viaţa mea!

–  Nu contează. Ai văzut mai mult din lume decât vor vedea vreodată cei de-aici şi ştii mult mai multe lucruri decât vor şti ei vreodată. Oricum, şcoala nu e ca-n alte părţi.

–  Cum adică?

–  Doar iarna se pot aduna copiii câteva ore legate, când lumea nu mai are atâta de lucru. În restul anului facem câteva ore duminica, după slujbă, iar domnul învăţător mai mergea seara pe la vreo familie şi lucra cu unu-doi copii care se puteau desprinde de treburile gospodăreşti. Mă gândeam că ai putea veni duminica.

–  Şi despre ce să le vorbesc? Ce vârste au?

–  Despre orice.

Răspunsul preotului îl încurcă, dar nu avea altă alternativă ca să nu se considere un asistat. Iar când se trezi la poartă cu ofrande ca un zeu păgân – produse de carne, apicole şi lactate în cea mai mare parte – îşi dădu seama că, în ciuda izolării, în localitatea aceea exista mai multă unitate decât în mijlocul civilizaţiei.

Nu ştia dacă şi câinele care se ivi pe la ceasul apusului era tot o ofrandă a cuiva din sat, dar animalul păru a-l îndrăgi – se tolăni la baza treptelor care duceau pe prispă ca unul de-al casei. Era o corcitură îmbătrânită şi ceacâră, care şchiopăta uşor de piciorul drept din spate când se scărpina vârtos de pureci.

Alin îl acceptă alături de el pe când stătea pe prispă şi se zgribulea în aerul răcoros al înserării, profitând de ultimele raze de lumină de afară pentru a creiona ideea jocului. Dorea să-şi conserve pe cât putea bateriile lanternei. Uitase să-i ceară părintelui Achim petrol pentru lampa afumată pe care o găsise agăţată lângă uşă sub un cojoc miţos. I se părea ciudat să noteze pe caiet – parcă nici nu mai ştia să ţină pixul în mână, iar scrisul său frumos din şcoală se deformase şi devenise greu lizibil. Până când munţii acoperiră aproape complet orice sursă de lumină reuşi să decidă doar genul căruia avea să-i aparţină jocul.

–   Va fi un quest, concluzionă el.

Mâzgăli repede ideea pe caiet. Primul pas fusese făcut. Restul trebuia să mai aştepte o noapte. Spera că un vis de intensitatea celui avut pe tren să-i alimenteze imaginaţia, dar somnul trecu fără nimic notabil. A doua zi plecă în explorare prin pădurea din împrejurimi, bazându-se pe elementele naturii sălbatice pentru inspiraţie, dar peregrinarea acompaniată de placidul Ochilă – cum se gândi să-şi alinte câinele – se pierdu în savurarea delicioaselor fructe de pădure care umpleau din abundenţă meleagurile. Când reveni în sat era tot pătat şi lipicios. Alături de obrazul neras de trei zile şi de toaleta precară făcută la repezeală cu apa rece a fântânii, acest lucru îl făcea să semene cu un scormonitor prin gunoaie de genul celor pe care-i ocolea de la distanţă când locuia la oraş.

Trecu pe la biserică şi-i lăsă vorbă popii că nu avea să vină la prânz – nu avu curajul să dea ochii cu el aşa cum arăta, ci-l tocmi pe unul din copiii cei mici care fugărea gâştele pe uliţă – apoi merse acasă şi se primeni. Făcu un foc, îşi încălzi apă apoi se bărbieri. Încercă să se îmbăieze într-un ciubăr care lăsa apă pe la îmbinări, dar rezistă întreg până termină. Culoarea apei rămase în urma sa îl îngrozi. Se gândi ce-ar fi spus despre asta Dorina cea pedantă, care stătea până târziu ca să spele pe jos în toată casa şi-l ţinea într-un palat de cristal.

Când termină, se pomeni cu o invitaţie din partea babei din vecini. Invitaţia nu se dovedi total dezinteresată – cotoroanţa avea nevoie de nişte afumătură din pod. Se temea să nu-şi frângă oasele, aşa că-l momi cu merele care-i trăseseră cu ochiul de când venise în sat. Întreprinderea se dovedi mai dificilă decât se aştepta. Când ceru informaţii despre modul în care se ajunge în pod, Alin află că „din târnaţ”. După ce scrută întreaga curte încercând să-şi dea seama care obiect de acolo i-ar sugera un nume atât de barbar, renunţă şi-i ceru babei să-l îndrume.

Spre surprinderea lui, numele care amintea de un obiect de cult gotic se dovedi a fi banala prispă. Găsirea căii de acces spre pod fu al doilea test, iar Alin o trecu abia după ce descoperi că o porţiune din streaşină se rabata, iar evenimentul îi aduse în cap o scară şubredă de lemn. A treia probă necesită abilităţi de contorsionist printr-un pod conceput pentru persoane mai mici de statură, cu căpriori răsăriţi în cele mai incomode locuri, cu praf ori pânze de păianjen care făcură uitată baia recentă şi cu afumături cu miros înnebunitor atârnate pe grinzi.

Ieşirea la aerul curat din curte semănă cu intrarea în grădina raiului, iar Alin merse să se înfrupte din mărul păcatului originar în timp ce baba îşi ducea în casă bunătăţile scoborâte din pod. Parfumul mărului îi amintea de cămara bunicii, iar gustul dulceag de pipa din care bunicul obişnuia să tragă seara, înainte de culcare. În timp ce mesteca închise ochii, lăsându-se purtat de amintiri, ignorând duhoarea de afumătură care emana din corpul şi hainele sale.

–   Ce-ai făcut, te-ai prăpădit! auzi jelania unui glas răguşit.

O femeie hâdă, cu hainele murdare în neorânduială, se holba la el peste plasa de sârmă.

–   Mărul ăla-i inima blestemată a lu’ bărbat-su’, pocitu’, ăl de se credea marele şi tarele din sat! Ptiu! Ptiu! Ptiu! Să piară Necuratu’!

Pe Alin mai că-l pufni râsul, dar nebuna nu păru deranjată.

–   Şi coana preoteasa o muşcat din el, am văzut-o io! Şi-uite cum l-o băgat pe Necuratu’-n casa popii! Ptiu! Ptiu! Ptiu!

Bătrâna tocmai ieşea din casă şi, auzind-o pe nebună, începu şi ea a boscorodi:

–   Pleacă de aici, bolândo! Du-te pe pustii!

–   Ai să dai samă, Mărie, că l-ai primit pe Necuratu’ şi-i ademeneşti şi pe alţii!

Alin se uita ca la circ. Nebuna propovăduia Apocalipsa de dincolo de gard, baba se apropia de ea şontâcăind, apostrofând-o cu cuvinte din ce în ce mai necuviincioase. Colac peste pupăză, Ochilă se trezi că vrea şi el un rol în toată drama aia de televiziune ieftină – se repezi mârâind la gard. Cadrul i se păru extrem de exotic lui Alin şi, împins de o plăcere perversă, îl urmări cu atenţie în timp ce savura tacticos mărul.

 

*Şcoala

Luna albă atârnă grasă pe cerul care-şi picură noaptea pe umerii mei, pătându-mă cu sângele altei lumi. Mă feresc. Mă-mpiedic şi cad. Popa, îngenunchiat, îşi mişcăbuzele cu fervoare în rugăciuni inaudibile. Lângă el, baba din vecini se transformă într-o pocitanie care duhneşte a putreziciune şi aruncă mere-nsângerate în trupul îngenunchiat. Ţărâna mi se lipeşte de spate. Mustește de apă. Mă absoarbe ca o mlaştină, apa urcă inexorabil spre coşul pieptului şi spre nas. Mă zbat, urlând din toţi rărunchii, dar scufundarea nu poate fi oprită.

Deasupra mea se iveşte chipul nebunei care, cu spume la gură, incantează fără oprire “Lună mireasă, lună de sânje… Lună mireasă, lună de sânje…”. Iar luna de pe cer se schimbă după cum spune ea, din alb imaculat în stacojiul sângelui care pătează hainele, haine care se îmbibă cu pământul, se fac una cu el. Sânge de lună, sânge de mere inimoase. Nămolul îmi acoperă gura. “Lună mireasă, lună de sânje…” boscorodeşte nebuna şi-mi apasă capul mai adânc sub clisă.

Alin se trezi lac de sudoare, încurcat în pătura care i se încolăcise pe după braţe şi-i presa gura. Se dezmetici cu greu şi se eliberă de ea. Se aşeză în capul oaselor pe marginea patului, respirând greoi. Stătuse până noaptea târziu la lumina lunii albe, imaginându-şi începutul jocului. Jucătorul putea alege dintre trei tipuri de personaje – războinicul, vrăjitorul sau sfântul – intrând într-una dintre cele trei locuinţe pe care le găsea în satul de plecare al aventurii.

Casa de lemn a pădurarului îi oferea ca mijloc de transport un car cu boi, arme sub forma topoarelor şi mâncare obişnuită; îi mai oferea abilitatea de a descoperi vestigii îngropate ale unor războinici decedaţi demult. Coliba vrăjitoarei permitea transformări miraculoase sau descoperirea de vrăji puternice, iar animalele sacrificate deveneau o sursă de putere. În fine, biserica preotului aducea cu ea cele mai puţine beneficii vizibile, dar cărţile şi talismanele sfinte făceau eroul mult mai puţin vulnerabil în faţa pericolelor. Oboseala îl doborâse înainte să inventeze măcar unul dintre acele pericole, iar în dimineaţa aceea nu avea timp să se ocupe de joc.

Era duminică şi, aşa cum îi promisese preotului, avea să-l ajute la şcoală. Se aranjă şi merse la biserică laolaltă cu întreg satul. Oamenii se îmbrăcaseră cu ce aveau mai frumos, dar igiena lor era la fel de precară ca întotdeauna. Alin se mai obişnuise cu ea; nu-i mai întorcea stomacul pe dos. Realiză că, în locul acela, evenimentului slujbei i se dădea o importanţă sufletească mult mai mare decât văzuse la oraş. Smerenia, credinţa, păreau mai reale. Avu astfel ocazia să-i vadă laolaltă pe toţi localnicii – oameni simpli, dintre care mulţi ar fi fost pradă sigură la oraş. Dar, dacă le lipsea aerul descurcăreţ, şmecheresc, îl aveau în schimb pe cel al stabilităţii, al omului care-şi cunoaşte rostul său pe lume, pe care nimic nu-l poate doborî.

Slujba se termină mult prea repede după gustul lui Alin, care simţea un gol tot mai mare în stomac la gândul apropiatei sale intrări în scenă. Mai vorbise la prezentări şi convenţii, dar în faţa unui public cunoscător, niciodată din postura de profesor. Dar poate că asta era cea mai bună metodă de abordare. Când preotul îl conduse în faţa copiilor adunaţi într-un şopron transformat în sală de clasă şi le văzu chipurile curioase, dar care le oglindeau limitările, Alin aproape se blocă.

Nu-i dădeau impresia că ar fi proşti – cel puţin, cea mai mare parte dintre ei – dar deschiderea lor era îngustă, marcată delocul izolat în care trăiau şi de câteva concepte exotice aflate de la popă sau de la defunctul învăţător. În plus, vârstele lor variau de la cei cu caş la gură până la adolescenţii care-şi aruncau ocheade. Preotul îl prezentă şi se aşeză lângă uşă, îndemnându-l încrezător să vorbească.

Alin începu timid cu câteva cuvinte despre el. Remarcă surprins o altă deosebire faţă de oraş: liniştea cu care era ascultat. Frunţile încruntate îi arătară cât efort depuneau minţile acelea neantrenate ca să înţeleagă conceptele pe care le prezenta. Începu să vorbească despre meseria lui, iar liniştea netulburată îi dădu încredere şi-l făcu să devină tot mai dezinvolt.

Copiii îi sorbeau efectiv cuvintele despre maşini, televizoare, telefoane mobile şi calculatoare. Un adolescent ridică două degete şi-l informă foarte mândru că el ştia cum arată un bec, pentru că “îl văzuse o dată, când uitase badea Gheorghe unul în căruţă”. Alin evită să menţioneze internetul, neştiind cum să abordeze acest subiect astfel încât să le poată da o idee ce înseamnă. Una peste alta, experienţa i se păru un succes, iar preotul păru foarte mulţumit de cum merseseră lucrurile.

Entuziasmul şi mulţumirea de sine a lui Alin scăzură brusc puţin mai târziu. Se îndrepta spre un mic ocol de la marginea satului, unde aflase că se ţinea o serbare. Trecând pe lângă curţile în care oamenii stăteau la poveşti – respectând sfânta zi de duminică – văzu copii ţinând pietre la urechi şi povestind unii cu alţii, mândri că descoperiseră cum se folosesc telefoanele mobile. Câţiva mâzgăleau cu cărbune cutii de lemn, susţinând că acum aveau televizor. Unul dintre ei era chiar convins că va reuşi să-şi construiască un calculator din bucăţile de lemn răspândite prin curte. Alin se îndepărtă de el având în gură un gust amar.

Serbarea diferea radical de ceea ce se înţelegea la oraş printr-un chef. Alin se aşteptase de la început să fie mai apropiată de o ieşire la grătar, dar nici comparaţia asta nu rămase în picioare. Era pur şi simplu o întâlnire a tinerilor care spuneau anecdote, apoi dansau pe sunetele melodioase – dar lipsite de orice canoane muzicale – pe care un ţigan le scotea dintr-o vioară cu lemnul învechit. Un altul îl acompania cu un fluier de os, un al treilea ţiuia de zor – dar neaşteptat de plăcut – dintr-o frunză, iar un al patrulea ţinea un ritm aproximativ bătând cu palmele într-o piele de capră întinsă pe un cadru de lemn.

Într-o parte, sprijiniţi de îngrăditura din pari, o pereche de tineri discuta cu glasuri joase. El îi culese o floare, iar ea o acceptă îmbujorată. Şi-o prinse în păr. Mâna ei stângă mângâia coada lungă, împletită, în timp ce dreapta se odihnea pe unul dintre pari. Ca din întâmplare, palma lui se aşeză peste a ei, dând naştere unor noi bujori în obraji. Nu era frumos să se holbeze la ei. Îşi mută privirea înapoi la desfăşurarea serbării.

Nu exista mâncare; întreaga manifestare n-avea niciun pic de “ştaif”, dar tinerii păreau că se distrează de minune. Ocupaţi în toate zilele de dimineaţa până seara, fără a avea momente de răgaz, profitau la maxim de ziua aceea, spre deosebire de omologii lor de la oraş plictisiţi de prea mult timp liber pe care nu mai ştiau cu ce să şi-l umple. Nu exista nimic provocator, nimic nou de experimentat, niciun pic de adrenalină – doar muzică, joc şi voie bună.

Alin îşi dădu seama că n-ar fi fost în stare să-şi trăiască viaţa într-un loc ca acela, dar putea să-şi împrospăteze seva din rădăcinile acelea sănătoase, simple, naturale.

–   E putred pe dinăuntru! îl sperie nebuna, care se apropiase neauzită până la doi paşi în spatele lui.

Ştia că n-are rost să te cerţi cu un nebun, mai ales după ce asistase la disputa din urmă cu două zile, dar n-o putea lăsa să pângărească un lucru ca acela.

–   Nu-i putred, e natural.

–   Îl are pe Necuratu’! Ptiu! Ptiu! Ptiu! Nu-i fiară de rând. E el! Ştiu io, că l-am sâmţât!

Nu vorbea despre serbare.

–   Ochilă? îşi dădu Alin cu presupusul.

Ce putea avea nebuna cu bietul animal?

–   Nu te-nfrăţi cu el! I-o pus popa corpu-n ţărână, da’ sufletu-i blestemat şi umblă hai-hui în trup de fiară!

–   Al cui corp? Al cui suflet?

Femeia ridică speriată privirile spre cer, ca şi cum ar fi auzit ceva. Chipul i se schimonosi. Maxilarele se mişcară spasmodic, de parcă ar fi fost în pragul unei crize de epilepsie.

–   Vine luna! Vine luna! O aud!

Îşi suflecă poalele când o luă la fugă pe uliţă. Alin îşi făcu o cruce şi reveni cu privirea la serbare.

 

*Lacul

Nopțile din Lunești erau din ce în ce mai reci. În primele săptămâni, Alin adormea de cum punea capul pe pernă. Aerul tare îi dădea o stare de amețeală, îl obosea. După ce se obișnuise, somnul venea tot mai greu. Nu mai întârzia pe prispă mult după ce se întuneca. Peisajul nu i se mai părea idilic. Se învățasecu apusurile peste dealul de vizavi, cu verdele brazilor ițindu-se printre insulele de verde murdar, apoi ruginiu și maro-cenușiu ale foioaselor. Avansa greu cu scenariul. Imaginase niște personaje, niste rutine, crease comori, puteri, apoi intriga nu i se mai păruse la fel de credibilă. Trântise caietul pe masa din casă. Îi mai arunca un ochi cam o dată pe zi.

Găsise niște manuale de pe care probabil bătrânul predase copiilor din sat. Erau vechi, unele foi abia se mai țineau, coperțile fuseseră atent învelite în coală violet care în timp se albise și se rosese. În dreptul fiecărei lecții, bătrânul învățător făcuse anumite notații. Era un fel de adaptare a materiei pentru elevii din sat. Din loc în loc, foi îngălbenite cu scris atent de mână completau informațiile din manuale. Începuse să ia în serios meseria de dascăl, transcria sârguincios lecțiile din manual, adaptate conform notațiilor bătrânului. Mai adăuga, de la el, informații noi. Mergea în paralel cu limba română, matematica, istoria și geografia.

Când ajunsese la lecția despre ape stătătoare își amintise o întâmplare dintr-o duminică, atunci când era atât de cald încât Alin le spusese copiilor că într-o zi ca aceea ar fi dat o fugă până la mare, să stea întins la soare și apoi să se scalde în apa călduță. Îl întrebaseră ce e aia o mare, cum se scaldă oamenii acolo. Când comparase marea cu un lac mare ale cărui maluri nu se vedeau, câțiva micuți se retrăseseră și îl priviseră cu ochi mari; tânărul pe care îl zărise la petrecere oferind flori iubitei rămăsese dincolo de gard, cu coatele sprijinite de scândurile ciobite. Îl privise pe Alin și îi făcuse un semn din cap, pe care acesta l-a interpretat ca pe un “nu”.

Mutase ușor discuția spre calculatoare ori  filme la televizor, iar copiii se destinseseră. Mai târziu întrebase tânărul, care se recomandase Vasilică, ce se întâmplase, de ce avuseseră copiii reacția aceea. Obținuse un răspuns evaziv. Erau niște legende la care bătrânii satului nu renunțau, referitoare la lacul de peste deal. Copiii erau învățați să stea departe de întinderea de apă, să nu iasă din case după lăsarea serii. Vasilică privise stingher în praful uliței și adăugase că așa era mai bine, poate ăi bătrâni știau ei ceva. Pe obraji îi răsăreau frații bujorilor de pe fața fetei.

– Dar tu ce crezi? Sunt doar legende? întrebase Alin.

– Apăi… nu știu ce să zâc, da’-i mai bine să-i ascultăm.

Încercase să afle mai multe despre el, despre familia lui, despre ce avea de gând să facă pe viitor.

– Io, domn’ profesor, aș cam vre s-o iau pe Ană și să merem în Albeni de n-oi pute mai departe, da’ ai mei… Îs bătrâni, că m-or fost făcută târzâu și mi-s sângur în bătătură. Da’ io așe visez, să mă așez la casa me cu Ana, să apăsăm și noi sara pe un buton și s-avem lumină în casă. De-om face un prunc să-l dăm la școală așe cum se face, de luni până vineri, nu l-aș țânea acasă la vacă și la porc.

Alin ridicase privirea din caietul pe care aproape îl umpluse. Amintirea discuției cu Vasilică îi trezise în minte ideea de a vedea lacul. Se mai gândise de câteva ori, însă renunțase. Nimeni din sat nu-i dăduse indicații precise. Toți spuneau că-i peste deal, apoi făceau repede semnul crucii. Ca baba de care se speriase le petrecere.

Intră în casă să-și ia un pulovăr, după-amiaza se răcorise. Și lanterna, poate avea nevoie. Aruncă o privire spre caietul cu scenariul. O pulbere roșiatică, fină, se așternuse pe copertă. O îndepărtă cu mâna. Praful fin rămăsese lipit de degete. Se scutură bătând din palme. Ridică din umeri. Probabil trecuseră câteva zile de când nu lucrase la scenariu.

– Maică, n-auzi?!

Întoarse capul. Vecina lui, bătrâna Maria se sprijinise de gard și îl striga. Era roșie la față, ca după o alergare sau, la vârsta ei, după doi pași de mers alert.

– Da!

Oscilase între “mamaie”, “tușă” sau “nană”, cum auzise că spuneau tinerii femeilor mai bătrâne. Nu se hotărâse ce apelativ să aleagă, așa că răspunsese sec. Făcu doi pași înapoi, să discute cu femeia.

– Da-ncotro atâta de târzâu? Un’ te duci?

– Mă dezmorțesc, atâta tot. Am scris și mi-au înțepenit oasele. Mă duc la o plimbare.

– Ia de coalea fodouă mere, să ai pe drum, că cine știe…

Inițial se gândi să refuze, numai că fructele ce abia încăpeau fiecare în câte-un pumn al femeii străluceau roșiatic în flacăra apusului. Le acceptă și, după ce porni pe cărarea prăfuită de sub brazi, înfipse dinții într-unul din ele. Scuipă prima mușcătură. Îi rămăsese praf roșiatic pe degetele cu care apucase mărul și dăduse fructului un gust amar-înțepător. Se șterse pe mâini cu o batistă, apoi lustrui merele de pieptul cămășii. Îl termină pe primul după ce se asigură că era curat.

Cărarea urca din ce în ce mai abrupt. În unele locuri crengile brazilor aproape atârnau de pământ, trebuia să se lase pe vine ca să treacă pe sub ele. Nu părea să mai fi trecut cineva de curând pe acolo. Se gândi că apucase pe un drum greșit. În definitiv, dacă urma cărarea pe drumul de întoarcere, avea să ajungă înapoi în sat. Putea porni spre lac și a doua zi, nu era grabă.

Brazii se răriseră, drumul sinuos îl dusese pe coama dealului. Meritase să facă drumeţia. Se simțea ca pe acoperișul lumii. Poate că era pe acoperișul noii lui lumi. Căută o stâncă, un bolovan, un trunchi de copac pe care să se așeze. Câțiva metri de jur-imprejurul lui nu era decât grohotiș mărunt. Coama dealului părea arsă, presărată cu pulbere fină, cărămizie. Ca un deșert înconjurat de oaze. Alese să se așeze sub unul din brazii de care trecuse. Mușchiul era moale și umed. Se întinse pe pulovărul gros și, cu mâinile împreunate sub cap, privi crengile printre care raze zgârcite de lumină i se plimbau pe față.

E noapte. Atât de multă liniște. Apăsătoare. Neagră. Printre crengile bradului văd luna. Ori soare de noapte, atâta-i de roșu. Îmi zâmbeste. Mie. Bărbatului. Îmi cântă. Nu e luna, e fata. Mă ridic s-o primesc în așternutul meu de mușchi. Palmele mi se afundă în perna îmbibată ca un burete. Nu le pot ridica. Ea mă cheamă. Vreau s-o rog să mă aștepte. Din spate, degetele nebunei s-au încleștat pe gâtul meu și strâng… și strâng… Ochilă i se aruncă în spate, dar sare ca ars, din labe îi iese fum gros. Baba strigă la mine, la noi, se scutură de animalul întărâtat. Câinele nu se lasă, văd lupta lor cu coada ochiului, în timp ce mă sufoc ușor. Fata cântă și lasă să-i alunece de pe umeri veșmântul alb. Are pielea translucidă, în lumina nefirească vinișoare albastre pulsează. Frumos timp pentru a muri.

Câinele se aruncă disperat la grumazul bătrânei și trage afară, cu colții, artera carotidă. Mâinile acesteia se desprind de pe gâtul meu. Respir lacom, cu gura deschisă. Câinele sfâșie corpul al cărui cap atârnă de o bucată de piele. Mușchiul de sub mine plutește pe suprafața unei mlaștini. Mă ridic. Fata zâmbeste și întinde brațele. Are picioare lungi, suple, sâni micuți, rotunzi, păr de argint… Printre buzele întredeschise iese un cântec fără cuvinte, de dor, de chemare. Mă ia de mână. E rece. E  udă.

Coborâm o pantă. Mă uit în urmă. Prin praful roșu, un singur rând de pași. Ai mei. Strâng mâna ce mă ține, să văd dacă-i reală. Mă strânge, la rândul ei. Se întoarce spre mine. Se lipește udă, goală, de pieptul meu și îmi trage capul în jos. Mă sărută. Explodez. Eu. Satul. Pădurea. Se ridică fum gros. Mă înec. Cântecul fetei se transformă în strigăt de victorie. N-o mai văd de fum, de praf. Mâini multe, reci și ude mi se plimbă pe spate, mă împing. Calc în apă, pe apă, prin apă. Respir bule de lichid. Văd clar fata translucidă, îi văd  însoțitorii. Bărbați, femei, la fel de supli, la fel de frumoși. Mă înconjoară repetând același cântec. Sunt acasă.

Alin se trezi și sări speriat în picioare. Ochilă probabil îl urmase. Îl veghea de la câțiva metri. Dormise mai bine de o oră. Se însera. Se mustră în gând pentru slăbiciune. Obosise urcând și se abandonase patului de mușchi. Pentru prima oară de când ajunsese acolo, privi de partea cealaltă a dealului. Suprafața lacului avea străluciri de oglindă. Nicio pală de vânt nu-i strica luciul perfect în care toate se reflectau aidoma, ca într-o bucată de gheață. Malurile răscoapte și sterpe îl încadrau într-un cerc perfect rotund.

O rază argintie strica armonia apelor liniștite. Apoi, ca aruncată de-o mână jucaușă, luna se văzu aproape de malul opus. Alin dădu capul pe spate. Luna era sus. Reveni la reflexia din lac. Luna era și jos. Rotundă, albă. Pe cer, un nor subțire trecu prin fața ei. Umbra norului dădea nuanțe rozalii apelor ce începuseră să tremure.

Era cazul să plece, văzuse lacul, văzuse luna care era argintie ca în oricare noapte. Nu era sigur că mai distinge cărarea prin pădure, dar se baza pe câine. Începu să-l strige. Se uită atent spre bradul sub care dormise, sperând că-l aștepta acolo. Un lătrat sparse liniștea. Alin întoarse capul spre locul de unde se auzise. Jos, pe malul lacului, Ochilă alerga vesel, dând din coadă. Alin continuă să strige, să-l îndemne să urce. Câinele alerga în jurul cozii și, din timp în timp, se oprea și își chema stăpânul.

– Ochilă, hai să mergem, e târziu!

Câinele își continua joaca, lătrând. Luna ajunsese aproape în mijlocul lacului. O încadra apa ca o ramă concentrică de sticlă. Alin decise să coboare spre câine, să-l apuce de ceafă, să-l facă într-un fel să-l ducă spre casă. Piciorul stâng îi alunecă. Bărbatul căzu rostogolindu-se, lovindu-se cu capul de pietrișul mărunt al malului. Își pierdu cunoștința. Câinele se apropie și începu să-l lingă pe față. Din buzunar, un măr roșu alunecă în apă, sfârâind.

Mă prind în hora lor. Ne învârtim nebunește. Repede, mai repede, mai… Degetele încep să ni se sudeze și ne contopim. Sunt acasă. Fata mi s-a lipit de umăr și se topește în mine. Eu mă topesc în dansatorii translucizi. Sunt apă stacojie ce-și cere dreptul la viață. Sunt sânge. Mă înfrupt cu suflete și cresc. Creștem împreună și vânăm satul. Îi conduc în luptă. Simt mirosul victoriei.

 

*Taine

– Domn’ profesor! Domn’ profesor!

Vasilică scutura umărul lui Alin. Acesta deschise ochii grei de febră. Vedea prin ceață figura speriată a tânărului. Sus era podina de lemn a casei bătrânului. Nu știa ce se întâmplase, cum ajunsese în pat. Ce căuta băiatul acela acolo. Și vecina Maria înfiptă în tocul ușii. Îl dureau toate oasele, dar cel mai mult îl deranja piciorul stâng a cărui gleznă îi ardea și arunca săgeți dureroase. Un miros greu se ridica din cârpa de o curățenie îndoielnică, îmbibată cu o substanță cleioasă, care îi imobiliza articulația zdrobită.

Săteanul se întoarse spre bătrână:

– Gata nană, s-o trezât! Amu meri în treaba dumitale!

Femeia se supuse bombănind. Își îndeplinise misiunea. Când o chemase Vasilică, dăduse fuga în magazia ei cu plante uscate și borcane cu seuri de animale. Făcuse o pomadă groasă, ca de fractură, cu care unsese piciorul beteag, apoi îl legase strâns într-o broboadă veche.

– Mi-e sete!

Vasilică apropie de buzele arse o cană metalică plină cu apă rece din ciubăr. Febra mâncase trupul tânărului, barba crescuse deasă și aspră în cele patru zile cât zăcuse inconștient, iar ochii îi alunecaseră în fundul capului.

– No, dacă vi-i foame, tre’ să merg pân’ acas’, să v-aduc ceva de-mbucat…

– Nu mi-e foame, dar… nu știu ce-i cu mine, cum am ajuns aici… Am plecat după câinele ăla…

Vru să mai spună ceva dar se opri. Câinele stătea sub masă, cu capul sprijinit pe labele din față, întinse. Veghease tot timpul și îl privea cu ochi umezi.

– Pe mine m-o trimis părintele să vă zâc de badea Gheorghe. O fo’ pân’ sat cu căruța și… dac-aveați nevoie de ceva ori ați fi vrut să mereți în Albeni…

– Cum adică a fost? A venit mai devreme, sau…? De ce nu m-ai trezit?

– El o vint la timp, numa’ dumneata nu erai p-acasă și nană Mărie mi-o fo’ zâs că ești dus de fo două zâle. Am plecat pe deal pe unde mi-o zâs baba c-ai fost apucat și… am ajuns, Doamne feri, la lac. Am zâs din prima c-oi fi murit, numa’ că te-am scuturat și ai început să bombăni, cu spume la gură, de ferbințală. Cânele juca de jur-imprejur și te trăgea de pantaloni, de cămașă, da’ digeaba. Atunci te-am săltat în spate și te-am adus aci. Am fost strigat-o pe nană Mărie ș-o mesticat baba niște ierburi de-alea și grăsimi de urs ori mistreț…

– Vasilică, de câte zile sunt… așa?

– No, daca-i să mă iau după babă, de fo trei, patru…

Trei sau patru zile de inconștiență și febră date de o fractură. Trebuia să facă ceva, să ajungă într-un spital, la un doctor adevărat, să facă o radiografie.

– Vasilică, trebuie neapărat să vorbesc cu părintele. Să ajung într-un fel la spital, undeva. Poți merge acum să-l chemi, că eu nu mă pot ridica…

– Păi aș putea, nu zâc, da-i cam târzâu și-amu se-ntunecă. Zâc, dacă tot ați stat patru zâle, mai stați o noapte ș-apoi mâne dimineață viu cu popa. Mai lăsați leacu’ babii acolo, că n-are ce face rău. Numa’ că trebe să zâc ceva, îi musai.

– Bine, zi!

– Io, domn’ profesor, n-am zâs la nime’ unde-oți fost, că altfel… Am zâs doar că v-am găsât în pădure. Lacu’ cela-i blestemat și m-am jurat să nu-i calc în preajmă, da’… amu no, n-aveam ce face, că v-am găsât și…Numa’ nană Mărie ce știe, da’ nu mi-i de ea, că biata nu-i ca alelalte babe. Ea tot mai așteaptă să i se-ntoarcă bărbatul, da’ de une, Doamne feri, că doară-i mort și-ngropat. N-ar mai vorbi nime din sat cu ea, da’ face leacurile celea, mai descântă, mai ajută la câte-o naștere grea… Nimeni n-ar vrea-o, da’ toți or avut nevoie de ea.

– Tu zici să nu spun c-am fost la lac? Dar ce treabă am eu cu legendele voastre?

– No, or mai fostă înaintea dumitale și alții p-aicea și tot în râs le-or luat. Până le-am găsât oasele albe-n câte-o gradină, de-o făcut bietu’ popa zeci de sfeștanii. Io așa zâc că-i mai bine, dumneata zici c-ai căzut în pădure, io că te-am fost găsât și… Doamne-ajută!

Tânărul ieși în pragul ușii și privi cerul pe furiș. Luna nu se ridicase încă. Glasul îi tremura când îndrăzni să propună:

– Domn’ profesor, eu m-aș duce, că s-apropie… Răsare luna…

– Du-te, mă, cu luna voastră cu tot! Mă găsești aici! Închide ușa după tine să nu mă mănânce vârcolacii!

Ochilă mârâi scurt, iar Vasilică se supuse îngrozit. Singur în casa întunecată, Alin își obișnui ochii cu bezna. Încercă să se întoarcă pe o parte, dar coastele îl dureau și simți o legătură strânsă care încercase să le imobilizeze. Se răsuci doar cât să poată privi carpeta mâncată de molii de pe perete, să nu mai vadă fereastra năclăită prin care pătrundea lumina rozalie.

Printre scândurile podelei urcă pulbere cărămizie. Câinele se tăvălește prin ea și sare pe pieptul meu. Colții se retrag, urechile la fel, iar blana dispare. Un bărbat vânjos îmi apasă coastele cu pumnii grei. Patul meu plutește. Nu-i praf, nu-i apă. E sânge fierbinte din care ies aburi. Închid ochii, iar prin pleoapele străvezii văd cum sunt aruncat pe umărul bărbatului și scos în curte. Luna cântă. Oamenii de la gard s-au prins de mâini. Se leagănă. Rânjesc cu colți ascuțiți în hainele lor de piele cu franjuri. Nu-s haine, sunt pieile lor, sfâșiate. Carcase de oase albe din care se revarsă intestine. Mă trântește pe pământul uscat și pleacă spre bătrâna ce-i întinde un măr. “Ia-l, ai nevoie de el.” Mușcă lacom din mărul fierbinte.

Mărul e inimă, pielea lui devine transparentă. Când îndeasă în gură ultima bucată îi văd în piept o inimă stacojie pulsând. Ia bătrâna în brațe și-o dezmiardă ca pe-o fecioară. Și cântă. Luna îmi cântă. Sunt zdrobit, nu mă pot ridica. Văd inimile crescând în meri; mă afund în pământ. Mâna rece a fetei goale mă trage după ea. Urlu de durere și-apoi plutesc, e-atât de bine… Frații mei au trecut prin gard și mă îmbrățișează. “Vino cu noi, la noi…” Sunt cu ei, sunt ei, pătrund prin fiecare trup. Am în gură gust de iască, de ceară arsă și păcat. “Domn’ profesor, domn’ profesor…” Lasă-mă, părinte, iartă-mă părinte…

Sunt în fruntea tuturor, purtat pe sus de frumoasa mea. În pragul bisericii, femeia grasă ne așteaptă cu mâinile în șold. “Aduceți-l aici, aduceți-l aici…” Mânios mai privește, rânjește, dar nu spre mine. Părintele e târât de ceilalți printre băncile scunde de lemn. Femeia atinge cu fruntea bârnele tavanului. Burta îi atârnă peste frunțile noastre. Părintele e răstignit pe jos și bolborosește rugăciuni. Petice negre de anteriu zboară prin aer. Are degetele încleștate pe crucea de lemn. Frumoasa mea i le rupe, unul câte unul. “Domn’ profesor, domn’ profesor…” Lasă-mă, părinte, iartă-mă părinte… Satul e-al nostru.

 

 

Va urma