MOARTEA UNUI OM DE CULTURĂ (fragment)

(Din volumul 3+1, Bogdan Hrib, Editura Tritonic, 2013)

I

în care sunt invitat la o lansare, la care mă duc fără chef pentru că afară e caniculă

 

Cald. Fierbinte. O căldură uscată şi rugoasă, care te face să-ţi doreşti să bagi capul în prima fântână de pe drum. Dar în oraş sunt fântâni puţine… De la parcare până la clădirea bătrână şi obosită sunt doar două sute de metri. Sau mai puţin. Dar pare ca un drum prin deşert. Aerul e sticlos şi lichid…

Acceptasem cu patru sau cinci zile în urmă să particip la lansare. Pusesem şi pe facebook acceptul. Să vadă lumea că îmi susţin colegii editori… Nu mai ţin minte când îl cunoscusem pe Loren Stamatiu. Un personaj pe care nu-l puteam uita. Loren părea un nume neterminat, parcă îi lipsea un z sau un tz… Iar Stamatiu era parcă din Caragiale sau din Eftimiu. Nu mai ţineam minte personajele…

Stamatiu începuse devreme. Poate fusese chiar primul. Auzisem povestea lui de mai multe ori. Şi-o povestea singur cu mare mândrie. O auzisem, desigur, în zilele bune, când participam cu toţii la târgurile locale, prin Iaşi sau prin Sibiu, sau Craiova. Eram mai mulţi, la o masă de seară prelungită, cu fripturi şi mici şi bere, pe atunci încă românească, erau primii ani de după…, ani când foamea de cultură – sau poate doar curiozitatea, cine ştie? – genera vânzări care acum par rupte din romane SF. Erau anii ‘90 şi presa duduia, editurile abia se năşteau şi se vindea cam orice. La fel ca şi blugii din Turcia şi drajeurile Boni-Bon şi sucurile de la dozatoarele Tec… Dar poate că încurc eu anii.

Era prin ’91 sau ’92 când începuse el. Luase nişte clasici şi îi retipărise. Câştigase destul. Nu avea copyright pentru ei, dar nici nu primea banii la timp de la librării. Dar se descurca. Nu ştiu unde se împotmolise, de prin ’97 sau ’98 nu mai auzisem nimic de el… Atunci picase toată piaţa. Era vremea inflaţiei editurilor de apartament şi a multelor și generoaselor finanţări de la stat. Cărţi care au înfundat rafturile şi au rămas acolo pline de praf şi necitite ani de zile. Erau 10.000 sau chiar 12.000 de edituri… Cine le mai ştia numărul? Se desfiinţase regula cu brevetul sau, cum naiba îi zicea, aprobarea şi dispăruse şi obligativitatea consilierului literar. Democraţie curată. Şi totală.

Stamatiu reapăruse după 2000. Nu prea tare. Din când în când câte un titlu de care auzeam. Ne mai vedeam pe ici, pe colo. Un salut, o cafea sau un suc. O bere din întâmplare. Şi cam atât.

Şi deodată mă sunase. Nu ştiu de unde avea numărul meu de mobil. Şi nu ştiu de ce i-am răspuns. De obicei nu o fac, dacă nu cunosc numărul. Cum nu dau prea multe cărţi de vizită se presupune că cei care mă sună îmi sunt cunoscuţi şi îi am în agendă. Dar am răspuns. O eroare…

M-a invitat la lansarea volumului lui Nicuşor Tătărescu.

Ăsta era tipul care apăruse cu mine în emisiune la talk-show-ul unde mă acuzaseră de uciderea generalului. Fiica-sa organizase emisiunea. Voia rating. Tătărescu fusese şi el pe acolo. Nu ţin minte să fi spus prea multe. Un tip destul de şters, fără multe aere şi greţuri ca majoritatea de pe sticlă. Nu ştiu cât de capabil sau cât de inteligent. Îl mai văzusem de câteva ori, pe diferite canale, dar cum eu nu prea mă uit la teve şi chiar deloc la talk-show-uri, îl auzisem rostind doar o propoziţie sau vreo frază scurtă. Nimic senzaţional. Nimic genial. Mediocritate de televiziune…

Volumul nu era ficţiune, ci un colaj de eseuri, conferinţe, articole de analiză, tot felul de chestii, cele mai multe publicate prin presă. Un volum de publicistică. Încă unul pe piaţă. Cui i-or folosi? Probabil vreo obligație. Sau o lucrare finațată de autor. Deși m-aș mira. Sau poate vreun sponsor. Nu contează.

Acceptasem.

Acum asta contează…

Sala oglinzilor nu e nici plină, nici goală. Personaje triste, cu fețe preocupate, lansatori de profesie sau de circumstanță, jurnaliști plictisiți, scriitori, profesori, tineret studențesc. Lume amestecată. Pișcotarii lipseau. Probabil ora nu e convenabilă. Sau căldura de afară.

Mă așez undeva în spate cu dorința de a nu fi văzut. Să cel puțin nu chiar de toți. Îi fac un semn cu mâna lui Loren, aflat deja la masa cu pluș albastru, îmbătrânit, alături de Nicușor Tătărăscu. Editorul era elegant, dar sobru. Autorul era sclipitor. La propriu. Costumul lucios și cravata foarte colorată. Orbitor. Cu atât mai mult pentru o zi de vară foarte fierbinte.

Transpirația îmi curge pe spinare în timp ce zâmbesc amabil și tâmp către o mulțime de persoane pe care nu doream să le întâlnesc deși în subconștientul meu știam că le voi vedea. Salut cu amabilitate, pup mâini și obraji, dau vreo trei cărți de vizită…

Loren se năpustește în fața mea și mă trage în primul rând.

– Nici nu discut, maestre. În față, te rog…

Accept cu timiditate jucată și cu nervozitate ascunsă. Primul rând e destul de periculos, expus, nu poți pleca mai devreme, nu poți tuși și nu poți să-ți sufli nasul. Nu te poți uita la ceas cu plictis și nu poți răspunde la sms-uri pe telefon. În fine, dacă tot am venit, mă sacrific.

Se adună lumea, se umple sala. Au venit și doi critici, obișnuiți ai locului și oameni de casă ai lui Stamatiu, nici mari, nici mici, nici buni, nici răi… Și ostilitățile încep. Introducere. Prezentarea primului invitat. O lungă pledoarie pentru genialitatea volumului. Inutilă. Formală. Îmi ascund un căscat…

Al doilea invitat. Altă poveste… Aceleași cuvinte, alte exprimări. Acum chiar casc în pumni și regret amarnic decizia de a ieși din casă. Transpirația coboară în cascadă și simt că mă enervez. Inutil. Absolut inutil. E prea târziu. Va trebui să stau până la sfârșit. Cel puțin încă o jumătate de oră. Apoi acasă și direct în duș.

Ochii îmi zboară pe pereți. Nu aud nimic din vorbele rostite. Privesc oglinzile cu argintul pierdut, scorojite, bătrâne, ornamentele de ghips aurit, plesnite pe muchii, lămpile strâmbe, becurile lipsă, plușurile uzate, aerul trist al culturii care se scufundă în banalul și penibilul presei, în nesimțirea talk-show-urilor de televiziune, în tembelismul invitaților geniali care se pricep la orice, de la politică la cutremure, de la fotbal la agricultură… Și ce dacă lucrurile sunt așa? Acasă sub duș, voi uita. Voi suna la Londra, voi vorbi cu Sofia. O voi răpi pe Lulu la o , în parc. Cultura… Să se descurce cine poate. Și cum poate… Sunt un editor de carte care nu mai speră în minuni…

-… Și acum îl invit pe autor, la urmă, dar nu cel din urmă… E momentul să ne povestiți cum anume s-a închegat acest volum, care au fost motivele care v-au determinat să strângeți între coperte aceste articole…

Mi-e greață. Nici el nu crede ce spune. Stamatiu joacă un rol. Joacă bine într-o piesă proastă. Volumul a fost finanțat. Și-a luat un ban, s-a prostituat… asta-i viața…

Nicușor Tătărescu se ridică în picioare, tot numai un zâmbet… Urmează aplauze. Asistența aplaudă. Autorul zâmbește larg. Rânjește și deschide gura pentru primul cuvânt.

Iar Stamatiu face o mișcare bruscă. În timp ce mâna lui stângă îl arată pe Tătărescu, cea dreaptă se duce în spate, la centură. Rânjește și el, cu un rânjet uriaș, ochii îi joacă pe față, sticlesc năucitor, iar mâna dreaptă reapare de sub haină cu un uriaș revolver gri pe care îl ridică spre capul autorului…

Se aude un singur bubuit năprasnic și stropii de sânge se împrăștie în sală în timp ce o oglindă măreață se sparge și cade cu un scrâșnet aproape metalic…

Câteva clipe totul îngheață, apoi trupul lui Tătărescu se frânge și cade pe masa cu pluș uzat, țipetele inundă sala, isterice și înspăimântate, mulțimea răstoarnă scaunele și năvălește afară, trosnind ușile duble. Loren, calm, lasă pistolul pe masă. Recunosc un masiv Colt 45. Rămâne în picioare nemișcat în timp ce sângele se scurge pe masă, pe jos, se prelinge pe pereți, ochii îi sunt deschiși și goi, privește undeva spre peretele din fund…

În sală suntem doar noi doi, el în picioare, eu pe scaun, cadavrul cu craniul spulberat, scaune răsturnate și câteva cărți pătate de sânge. Atât…

Apoi, după o vreme, se aud sirenele.

 

 

II

în care sunt trezit prea devreme din somn de o persoană pe care nu-mi doream să o mai aud.

 

Veșnica problemă a vieții mele – soneriile de telefon. Întotdeauna sună când te aștepți mai puțin, când nu poți răspunde, când nu ai chef sau când dormi. Ei bine, eu dormeam. Transpirat și cu soarele în ochi mă uit după aparatul pus cât mai departe pe noptieră – ca să nu mă ajungă undele provocatoare de cancer, cum zice lumea – îl apuc și încerc să citesc ecranul. Număr necunoscut. Zâmbesc tâmp și nesuferit.

– Da!

– Bună dimineața, Stelică.

– Neața.

– Nu mă recunoști?

Voce groasă, autoritară. Nu o recunosc. Nici nu mă chinui.

– O să mă îmbogățesc, zice vocea.

– Cu siguranță. Așadar?

– Achiței.

– Iar?

– Iar. Asta e.

– Îl preferam pe Tony.

– Știu, dar e tot departe. Și nimeni altcineva n-a vrut să te sune. În general și cu atât mai mult la ora asta.

– Mă bucur. Ce vreți, domnule comisar șef?

– O favoare.

– Sună bine. Parcă încep să fie mai atent… Așadar?

– Loren Stamatiu.

– Nu e deja la balamuc?

– Nu. Și nici nu o să fie.

– Cum adică? Nu e nebun?

– Se pare că nu. La prima vedere. Și la a doua. Or să-i mai facă tot felul de testări. Dar aparent e perfect sănătos.

– Și nebunia de ieri?

– Crimă cu premeditare.

– Mă faci să râd.

– N-ai decât. A recunoscut că a planificat totul. E pe hârtie.

– E nebun.

Achiței tace.

– Știi…

Acum are o voce serioasă și gravă:

– Știi, a acționat ca un nebun, dar e foarte logic. A fost coerent și logic în declarație. A fost un gest premeditat.

– Să fim serioși, comisare, nu am mai auzit să se fi întâmplat așa ceva nicăieri în lume. Un editor își împușcă autorul la lansarea cărții. Nu are niciun pic de logică. Ce naiba, doar nu sunt tâmpit! Pentru ce a mai făcut cartea? Nu putea să-l împuște înainte?… Să fim serioși…

– Suntem foarte serioși, Munteanule. Din acest motiv te-am sunat. Pentru că nu înțelegem motivele. Mobilul…

– Și?

– Și vrem să stai tu de vorbă cu el.

– Să stau de vorbă? Cum adică? Ca un interogatoriu, ca o șuetă la bere, cum?

– Nu știu cum. Ca între editori de carte. Ca să înțelegem și noi…

– Comisare, nu știu ce ar trebui să fac. Stamatiu nu-mi e prieten. E un tip ciudat… Un luptător, dar nu pot să am un dialog cu el… Nu cred că pot. Adică…

– O favoare, o favoare… Ai lucrat cu noi. Înțelegi ce vrei, ar trebui să înțelegi și gestul lui Stamatiu… Ce l-a determinat să facă asta? Să premediteze…

– Nu știu dacă…

– Nu te lăsa curtat ca o fată mare, hai las-o baltă, avem nevoie de ajutorul tău, poți… îl poți salva pe omul ăla…

– Salva? Cum să-l salvez?

– Gata, vorbim cam mult. Repet, îți cer o favoare. E vorba de breasla ta. Gândește-te. Mâine te așteptăm la sediu, pe Victoriei. Sau nu. La revedere.

Și închide. Rămân cu ochii privind în gol. Retrăiesc clipele de ieri și pocnetul pistolului.

Nu știu dacă mâine voi merge la poliție. De ce aș face-o? Pentru Stamatiu? Pentru breaslă? Pentru cultura română?

Rahat. Prostii. Nu știu ce voi face mâine. Deocamdată mă duc să fac un duș.

 

 

III

în care încerc să fiu băiat bun şi pentru unii şi pentru ceilalţi, dar tot fără chef.

 

– Oameni buni, n-ați găsit altă maimuță de serviciu?

Suntem cinci în micul birou. Nu avusesem niciodată ocazia să vizitez subteranele sediului de pe Calea Victoriei. Nu mă simțeam prea confortabil. Coborâsem pe scările ciobite, apoi pe un culoar îngust, tapetat cu vechi fișete metalice vopsite în acea culoare antijeg, acel gri lovitură-de- ciocan, cu țevi de apă și căldură lipite de tavan, pereții de o incertă culoare gri și traversele din material uzat întinse peste mozaic, probabil ca și fișetele, o moștenire a precedentului regim.

Achiței e în civil, costum fără cravată. Transpirat. Aerul condiționat nu face față. Apoi un medic psihiatru elegant și trei ofițeri în uniformă, doi inspectori și un subcomisar. O gașcă destul de importantă. Îmi vine să râd. Situația este stupidă și, dacă n-ar fi vorba de o crimă oribilă și nejustificată, cred că aș râde deja în hohote. În continuare nu înțeleg ce caut aici.

– Domnule Munteanu, am avut deja o convorbire cu Stamatiu. O lungă convorbire, precizează doctorul. A încercat să-mi prezinte motivele pentru care a ajuns la acest gest extrem. Deși părea extrem de coerent, sincer, nu am înțeles mare lucru. Obsesia diacriticelor, corectura pe print, termenele nerespectate… Aparent se afla în mijlocul unui delir, deși frazele erau logice în succesiunea lor. Nu cunosc toate aceste noțiuni…

– E limba română, domnule. Cu diacritice sau nu, e limba română.

– Nu sunt de specialitate. Nu înțeleg limbajul editorilor. Sunt termeni specifici.

– Specifici?! pufnesc exasperat. Stăm aici de o jumătate de oră și nu am înțeles decât că vreți să îi iau un interogatoriu lui Loren Stamatiu. Ca să aflu ce? Mobilul? Chiar nu vă dați seama că tipul e stresat și a înnebunit?!

– Stelian, te rog să ai o discuție cu el. Cum crezi tu, cu întrebările tale, fără nicio presiune din partea noastră.

Achiței pare foarte foarte obosit.

– Nu are rost să o lungim. Stai de vorbă cu el. Azi, mâine… Cât consideri necesar. Avem timp și vrem să înțelegem. Suntem pe toate canalele, Stelică. Toate talk-show-urile posibile și imposibile sunt cu ochii pe noi. La intrarea în sediu și pe toată strada colcăie de camere. Și-au găsit subiect. Pe căldura asta, e mană cerească. E o rugăminte. Am vorbit deja despre asta. Motivația… asta ne trebuie o explicație a motivației.

Clatin din cap în sens afirmativ și, fără să vreau, gândul mă duce la acel verb englezesc pe care traducătorii se chinuie să-l traducă fără să se repete de prea multe ori: to nod. Pe anglo-americani nu-i deranjează să-l tot folosească…

– Vă conducem acum la domnul Stamatiu.

Capitulez dând încă o dată din cap. Un inspector îmi întinde un dosar mapă:

– Aveți acolo un civi luat de pe net și alte articole despre el. Tot de pe net. Ce-am putut găsi despre activitatea sa, precizează doar un pic încurcat unul dintre inspectori. Au luat de pe net un civi… Minunat. Nu zic nimic.

– Aveți și un set de întrebări?

– Pentru prima întâlnire poate că nu este oportun.

– Voi știți.

Îl stârng mâna comisarului șef și ies însoțit.

Pe culoarele lungi încep să-mi adun gândurile. Încerc. Un editor și-a ucis cu sânge rece autorul exact la prima lansare a cărții sale. Fără să vreau mă gândesc la Stieg Larsson. Un copy-killer cum zic americanii? Nicidecum. Deși unele voci au susținut că Larsson ar fi fost ucis, nu au existat dovezi. Asta n-ar fi o problemă… Olof Palme a fost executat și tot un mister a rămas. Sau JFK… Comparațiile sunt aberante. Mă gândesc și la incidentul din gară. Altă nebunie fără sens. Stamatiu s-a inspirat din toate astea? Sau e doar nebun? Sau l-a înnebunit piața de carte… Nu știu nimic despre familia lui, dacă o avea vreuna, copii… nevastă, părinți…

– Aici.

Ușa se deschide și intrăm într-o cameră asemănătoare cu precedenta. Mult mai simplă. Modelul din filme. O masă și două scaune. Fără spătare. Un fel de taburete. Totul din lemn. Nu par fixate în pardoseală, dar blatul mesei e destul de gros. Loren Stamatiu privește în gol spre peretele opus și nu are cătușe.

Inspectorul iese și aud sunetul metalic al unui zăvor. Secvență de film, ca toată viața mea de până acum. Suntem singuri.

Mă așez pe taburet în fața lui, las dosarul și îmi pun coatele pe masă. Tac. Aștept reacția lui.

O vreme tace și el, apoi mișcă ușor capul spre mine, mă privește în ochi și zâmbește:

– Bună ziua, Stelică. Mă bucur să te văd.

– Și eu.

– Nu cred. Dacă te-au adus aici bănuiesc că te-au șantajat cu ceva. Vreun control fiscal, vreo datorie la stat, ceva impozite neplătite. Nu poți să mă convingi că ești de-al lor și ai venit aici de bună voie.

– Ba da, am venit de bună voie. Mai exact m-au convins cu argumente.

Surâde sinistru.

– Desigur, argumente. Argumente solide, puternice… Adică șantaj!

– Nu. De fapt am crezut că tu ai cerut să vin aici!

– Eu?! Ce nevoie aș fi avut de tine? Eu mi-am terminat treaba…

– Loren, nu înțeleg. Nu am înțeles care a fost sensul, rostul… De ce?

– De ce? Simplu, înțelegi foarte bine. Pentru că nu am mai suportat. Pentru că s-a umplut paharul. După douăzeci și ceva de ani, nu am mai suportat. Cineva trebuia să le dea o lecție. Poate se vor schimba.

– O lecție?! Cui?

– Ăstora! Autorilor!

– Împușcând un autor în cap la propria lansare?! Absurd!

– Nu, corect… Eficient! Cu impact.

– Amice, ești nebun!

Râde aproape în hohote. Se forțează. Nu e chiar râsul lui.

– Asta ar fi cel mai simplu. Cel mai comod. Un nebun. Un caz izolat. Așa ar scăpa cu toții basma curată.

Îl privesc fix. Nimeni n-a mai folosit această expresie prin preajma mea de ani buni. Auzi, basma curată. Poate că surâd la colțul gurii, pentru că Stamatiu pare să se relaxeze puțin, își întinde picioarele sub masă, duce o mâna la păr, ca și când ar vrea să-l aranjeze.

– Ok, Munteanu, întreabă.

– Nu am întrebări pregătite. Poate mâine.

– Așadar nu scap repede.

– Se pare că nu.

– Ce ai în dosar?

– Mi-au dat câteva date despre tine.

– De unde?

– De pe net. Un civi de pe net și alte articole. Nu l-am deschis.

– N-ar fi trebuit?

– N-am avut când. Abia l-am primit.

– Aha. Deci m-au luat de pe net. Un civi… Cu majuscule și puncte? Sau nu…

O clipă nu pricep ce vrea să spună. Civi sau C.V. E clar: un editor nebun…

Îmi citește gândurile pentru că mă privește fix în ochi. Surâde și el. Ochii lui sunt reci și duri. Nu sunt albaștri, ci căprui. Nu văd nebunia în adâncul lor. De fapt nu văd nimic.

– E târziu, Stelică. Mi-e foame. O să mă ducă la masă acum. Hai să continuăm mâine. Se pare că avem timp. De acord?

– De acord, confirm observând că s-a ferit să folosească expresia scurtă OK. Ne vedem mâine.

Mă ridic. Nu ne strângem mâinile. Sunetul metalic al zăvorului și ies pe ușă. Apoi oftez adânc.