Neil Gaiman: De ce viitorul nostru depinde de biblioteci, lectură și visatul cu ochii deschiși

Neil Gaiman a susținut conferința anuală a The Reading Agency, cu privire la viitorul lecturii și al bibliotecilor.
O conferință prin care se explică de ce folosirea imaginației și sprijinirea altora în a-și folosi propria imaginație este obligația tuturor cetățenilor. (theguardian.com, 15 octombrie 2013)
Traducere de Liana Tomescu

Avem obligația de a ne folosi imaginația…

Este important ca oamenii să spună de partea cui sunt și de ce, precum și dacă sunt părtinitori sau nu. O declarație oficială a membrilor, dacă vreți. Prin urmare, o să vă vorbesc despre lectură. O să vă povestesc de ce sunt importante bibliotecile. O să vă sugerez că cititul de cărți de ficțiune, cititul de plăcere, este unul din cele mai importante lucruri pe care le poate face cineva. O să pledez cu pasiune pentru ca oamenii să înțeleagă ce sunt bibliotecile și bibliotecarii și să susțină păstrarea acestora.

Este adevărat că sunt evident și enorm de părtinitor: sunt scriitor, adesea autor de cărți de ficțiune. Scriu pentru copii și adulți. De aproape 30 de ani îmi câștig traiul din cuvinte, adică din ce îmi imaginez pentru ca apoi să aștern pe hârtie. Este în interesul meu, evident, ca oamenii să citească, ca oamenii să citească ficțiune, ca bibliotecile și bibliotecarii să existe și să ajute la cultivarea plăcerii de a citi și la menținerea unor locuri unde să se poată citi.

Deci sunt părtinitor ca scriitor. Dar sunt mult, mult mai părtinitor ca cititor. Și sunt chiar și mai părtinitor ca cetățean britanic.

Iată-mă aici, prin urmare, susținând această prelegere în seara aceasta, sub auspiciile The Reading Agency, organizația de caritate cu misiunea de a oferi șanse egale oamenilor prin sprijinirea lor în a deveni cititori încrezători și plini de entuziasm. O agenție ce susține programe prin care oamenii învață să citească, precum și biblioteci, ce încurajează pe față și fără interese ascunse lectura în general. Pentru că, zic ei, când citim, totul se schimbă.

Despre această schimbare și actul lecturii vă voi vorbi în seara aceasta. Doresc să vă vorbesc despre ce face cititul. La ce este bun.

Am fost odată în New York și am participat la o conferință despre construirea unei închisori particulare – o industrie cu o creștere uriașă în America. Industria închisorilor trebuie să-și planifice dezvoltarea ulterioară – de câte celule vor avea nevoie? Câți prizonieri urmează să fie în 15 ani? Și au descoperit că pot să calculeze asta destul de ușor, folosind un algoritm care se bazează pe procentul de copii cu vârste între 10-11 ani care nu știu să citească. Care cu siguranță nu pot citi de plăcere.

Corelarea nu se poate face sută la sută: nu putem afirma că o societate cultivată nu are criminalitate. Dar există totuși o serie de corelații.

Iar eu consider că unele din acestea, cele mai simple, au la origine ceva foarte simplu. Oamenii cultivați citesc ficțiune.

Ficțiunea are două calități. În primul rând, este o poartă de intrare spre actul lecturii. Furnizează dorința de a afla ce urmează, de a da pagina, necesitatea de a nu te opri, chiar dacă ți-e greu, pentru că cineva are necazuri și trebuie să știi cum se va termina… aceasta este adevărata motivație. Și te obligă să înveți cuvinte noi, să gândești gânduri noi, să nu te oprești. Să descoperi că cititul în sine este o plăcere. Odată ce ai înțeles asta, ești pregătit să citești totul. Iar cititul este cheia. S-a discutat, pe scurt, acum câțiva ani, despre idea că trăim într-o lume post-literată, în care capacitatea de a înțelege cuvântul scris este cumva redundantă, dar zilelea acelea au apus demult: cuvintele sunt acum mai importante ca niciodată, navigam într-o lume a cuvintelor, și pe măsură ce lumea alunecă spre Internet, noi trebuie să o urmăm, să comunicăm și să înțelegem ce citim. Oamenii care nu se pot înțelege nu pot face schimburi de idei, nu pot comunica iar programele de traducere nu sunt atât de performante.

Cel mai simplu mod prin care ne putem asigura că vom crește copii cultivați este să-i învățam să citească și să le arătăm că cititul este o activitate plăcută. Asta presupune, simplu, să găsim cărți care să le facă plăcere, să le deschidem drumul către asemenea cărți și să-i lăsăm să le citească.

Nu cred că există vreo carte care să nu fie bună pentru copii. Din când în când se întâmplă ca unele persoane să arate cu degetul spre un anumit tip de cărți pentru copii, un gen sau, poate, un autor anume, și să le declare cărți nepotrivite, pe care copiii nu ar trebui să le citească. Am văzut acest lucru de mai multe ori; Enid Blyton a fost declarată nepotrivită pentru copii, precum RL Stine și alții. Despre comicsurile s-a spus că încurajează analfabetismul.

Este o prostie. Este snobism și nerozie. Nu există autori nepotriviți pentru copii care să le placă acestora, pe care să vrea să-i citească și pe care să-i caute, pentru că fiecare copil este diferit. Ei pot găsi acele povești de care au nevoie și se simt atrași de anumite povești. Pentru ei, o idee răsuflată, demodată, nu este răsuflată și demodată. Este prima dată când acest copil o întâlnește. Nu descurajați copiii de la citit pentru că vi se pare că nu citesc ce trebuie. Cărțile care nu-ți plac ție pot fi un drum către alte cărți pe care e posibil să le agreați. Și nu toată lumea are aceleași gusturi ca tine.

Adulți bine intenționați pot distruge, cu ușurință, plăcerea de a citi a unui copil: nu-i lăsați să citească ce le place sau dați-le cărți plictisitoare dar valoroase, echivalentul literaturii victoriene îmbunătățite. Vă veți alege cu o generație convinsă că cititul este demodat, ba chiar mai rău, neplăcut.

E nevoie să-i lăsăm pe copiii noștri să urce pe scara lecturii: orice vor citi cu plăcere îi va împinge în sus pe scară, treaptă cu treaptă, spre știința de carte. (De asemenea, să nu faceți ce am făcut eu când fetița de mea de 11 ani era pasionată de RL Stine, adică să mergeți să-i aduceți Carrie de Stephen King, spunându-i că dacă îi plac astfel de cărți, cu siguranță o s-o iubească pe aceasta! Holy nu a citit decât povestiri cuminți cu coloniști și preerii pentru tot restul anilor ei de adolescentă și încă se uită urât la mine când aude numele lui Stephen King.)

Al doilea lucru pe care îl face lectura este să dezvolte empatia. Când urmărești un film sau te uiți la televizor, privești ce se întâmplă altora. Literatura este construită din 26 de litere și câteva semne de punctuație și tu, doar tu, folosindu-ți imaginația, creezi o lume populată cu oameni și vezi prin ochii lor. Simți lucruri, vizitezi locuri și lumi pe care altfel nu le-ai cunoaște. Descoperi că toți ceilalți sunt un alt eu. Ești altcineva și, când te vei întoarce în propria-ți lume, vei fi cumva diferit.

Empatia este un instrument cu care oamenii se pot aduna în grupuri, care ne ajută să funcționăm nu doar ca o serie de indivizi obsedați de sine.

De asemenea, în timp ce citești vei descoperi ceva de o importanță vitală pentru drumul pe care îl vei urma în viață: lumea nu trebuie să fie așa cum e. Lumea poate fi diferită.

În 2007 eram în China, la prima convenție de literatură SF și Fantasy din istoria chineză aprobată de partid. La un moment dar am luat de o parte un oficial chinez și l-am întrebat De ce? SF-ul nu a fost aprobat atâta vreme. Ce s-a schimbat?

E simplu, mi-a răspuns el. Chinezii erau geniali la producerea de lucruri pentru care alții le aduceau planurile de execuție. Dar nu făceau inovații și invenții. Nu-și foloseau imaginația. Așa că au trimis o delegație în SUA, la Apple, la Microsoft, la Google și au pus întrebări despre oamenii de acolo, care inventau viitorul. Au aflat că toți acei oameni citiseră SF când au fost copii.

Ficțiunea îți poate arăta o altă lume. Te poate duce unde nu ai fost niciodată. După ce ai vizitat alte lumi, precum cei care au mâncat fructe vrăjite, nu mai poți fi mulțumit cu lumea în care ai crescut.
Să fii nemulțumit este un lucru bun: nemulțumiții își pot modifica și perfecționa lumile, le pot face mai bune, diferite.

Și dacă tot vorbim despre acest subiect, mi-ar plăcea să spun câte ceva despre escapism. Aud termenul fluturat peste tot de parcă ar fi ceva rău. Ca și cum ficțiunea escapistă ar fi un drog opiaceu folosit de cei confuzi, nesăbuiți și induși în eroare, în timp ce singura ficțiune meritorie pentru adulți și copii este ficțiunea mimetică, care oglindește cea mai urâtă parte a lumii în care se află cititorul.

Dacă ai fi prins în capcană într-o situație imposibilă, într-un loc dezagreabil, cu oameni care îți doresc răul, și cineva ți-ar oferi posibilitatea să evadezi temporar, de ce să nu accepți invitația? O literatură escapistă face exact asta: este un tip de ficțiune care deschide o ușă, îți arată lumina soarelui de afară, îți dă ocazia să mergi într-un loc unde tu controlezi totul, unde ești înconjurat de oameni cu care vrei să-ți petreci timpul, (cărțile te duc în locuri adevărate, să nu credeți altfel); mai mult, pe durata evadării, cărțile te pot ajuta cu informații care sunt valabile și în lumea ta reală, pentru necazurile tale reale, îți dau arme, îți dau armură: lucruri reale pe care să le iei cu tine în temnița ta.

După cum ne amintea JRR Tolkien, singurii care tună și fulgeră împotriva evadării sunt temnicerii.

O altă modalitate prin care putem distruge plăcerea unui copil de a citi este, desigur, să ne asigurăm că nu au niciun fel de carte în jurul lor. Și să nu le oferim niciun loc unde să poată citi aceste cărți. Eu am avut noroc. În copilărie am avut o excelentă bibliotecă de cartier. Am avut acel gen de părinți care puteau fi convinși să mă lase la bibliotecă în drumul lor spre serviciu, în zilele mele de vacanță. Am avut parte de acel gen de bibliotecari pe care nu-i deranja un băiețel care venea singur la bibliotecă, în fiecare dimineață, căutând în catalogul cu titluri, pescuind cărți cu fantome sau magie sau rachete, cărți cu vampiri sau detectivi, vrăjitoare sau miracole. Când am terminat cărțile de copii, am trecut la cele de adulți.

Erau bibliotecari buni. Le plăceau cărțile și le plăcea ca acestea să fie citite. M-au învățat cum să comand cărți de la alte biblioteci, pe baza împrumuturilor între biblioteci. Nu erau snobi în ce privește cărțile pe care le citeam. Aveam impresia că le plăcea băiețelul acela cu ochii mari, înnebunit după citit, și discutau cu mine despre cărțile pe care le citeam, chiar îmi găseau alte cărți din aceeași serie, mă ajutau. Mă tratau ca pe un cititor – nici mai mult nici mai puțin – ceea ce însemna că mă tratau cu respect. Nu eram obișnuit să fiu tratat cu respect la opt ani.

Dar bibliotecile înseamnă libertate. Libertatea de a citi, libertatea ideilor, libertatea comunicării. Ele înseamnă educație (care nu este un proces ce ia sfârșit când terminăm școala sau universitatea), distracție, spații sigure, acces la informație.

Mă tem că acum, în secolul 21, oamenii înțeleg greșit bibliotecile și scopul acestora. Dacă pentru tine biblioteca este doar un șir de rafturi cu cărți, s-ar putea să ți se pară demodată și învechită, în această lume în care majoritatea, dacă nu toate cărțile tipărite există și în format digital. Dar asta ar însemna că nu înțelegi deloc sensul adevărat al unei biblioteci.

Eu cred că acesta are legătură cu natura informației. Informația are valoare, iar informația corectă are o valoare enormă. Toată istoria omenirii am trăit vremuri în care informația a fost puțină și era important să obținem informațiile de care aveam nevoie, de mare valoare: când să ne plantăm recoltele, unde să găsim anumite lucruri, hărți, istorii și povești – erau mereu bune la cină, cu prietenii. Informațiile erau valoroase și cei care le dețineau sau care le puteau obține, puteau să ceară să fie plătiți în schimbul lor.

În ultimii ani, am trecut de la o economie în care informația era rară, la una sufocată de informație. Potrivit lui Eric Schmidt, de la Google, astăzi rasa umană creează în două zile toată informația creată de la începutul civilizației până în 2003, adică cinci exobyți, pentru aceia dintre voi care țin scorul. Devine o provocare nu să găsești o plantă rară care crește în deșert, ci să găsești o plantă specifică undeva în junglă. Vom avea nevoie de ajutor să navigăm printre aceste informații ca să găsim amănuntul care ne interesează.

Bibliotecile sunt locuri unde oamenii merg pentru informații. Cărțile sunt doar vârful icebergului: sunt de găsit acolo și bibliotecile le pot furniza legal și gratuit. Tot mai mulți copii împrumută cărți de bibliotecă – cărți de toate felurile: tipărite, în format digital sau audio. Dar bibliotecile mai sunt și locuri unde oamenii care poate nu au computere, conexiuni de internet, acasă, pot intra online fără să plătească nimic: extrem de important când informațiile despre slujbe, modalitățile de a candida pentru o slujbă sau pentru beneficii există din ce în ce mai mult exclusiv online. Bibliotecarii îi pot ajuta pe aceștia să navigheze online.
Nu cred că toate cărțile ar trebui sau vor migra spre digital: după cum observa Douglas Adams, cu peste 20 de ani înainte de apariția Kindle, o carte tipărită este precum un rechin. Rechinii sunt vechi: au existat rechini în oceane înainte de dinozauri. Și motivul pentru care rechinii încă nu au dispărut este faptul că sunt mai pricepuți la a fi rechini decât orice altceva. Cărțile tipărite sunt dure, greu de distrus, rezistente la apă, operate solar, plăcute la atingere: se pricep să fie cărți și mereu vor avea un loc al lor. Aparțin bibliotecilor, așa cum bibliotecile au devenit deja locuri unde poți avea acces la ebook-uri, audio-book-uri, DVD-uri și pagini web.

O bibliotecă este un depozit de informații și oferă tuturor cetățenilor același acces. Chiar și la informații de sănătate. Și informații de sănătate mentală. Este un loc comunitar. Este un loc sigur, o oază salvatoare. Este un loc unde stau bibliotecarii. Cum vor arăta bibliotecile viitorului, nu putem decât să ne imaginăm acum.

Știința de carte este mai importantă ca niciodată, în această lume a SMS-urilor și emailurilor, a informației scrisă. Trebuie să știm să citim și scriem, avem nevoie de cetățeni universali care să poată citi confortabil, să înțeleagă ce citesc, să priceapă nuanțele și să se facă înțeleși.

Bibliotecile sunt, cu adevărat, porți către viitor. Astfel, este trist să observăm cum, peste tot în lume, autoritățile locale prin orce ocazie să închidă biblioteci pentru a face economie, fără să-și dea seama că fură de la viitor ca să plătească pentru ziua de azi. Închid porțile care ar trebui să fie deschise.

Potrivit unui studiu recent realizat de Organizația de Cooperare și Dezvoltare Economică, Marea Britanie este singura țară unde vârstnicii se situează la un nivel de expert în știința de carte (lectură și matematică), superior celui care îi caracterizează pe cei tineri, după ce s-a ținut cont de alți factori, precum sexul, formația socio-economică și tipul ocupației.
Sau, dacă punem altfel problema, copiii și nepoții noștri știu mai puțină carte decât noi. Sunt mai puțin capabili să navigheze în lumea aceasta, să o înțeleagă pentru a-și rezolva problemele. Pot fi mult mai ușor mințiți și înșelați, vor fi mai puțin capabili să schimbe lumea în care se regăsesc, le va fi mai greu să-și găsească o slujbă. Toate acestea. Și, ca națiune, Anglia va rămâne în urma celorlalte națiuni pentru că îi va lipsi forța de muncă educată.

Cărțile sunt modul în care comunicăm cu morții. Felul în care învățăm lecții de la cei care nu mai sunt printre noi, umanitatea s-a dezvoltat, a progresat, a transformat cunoașterea în ceva aflat în continuă creștere graduală, mai degrabă decât ceva care trebuie învățat iar și iar. Se spun povești mai vechi decât majoritatea statelor, povești care au existat mai mult timp decât culturile și clădirile în care au fost prima dată istorisite.

Cred că avem o responsabilitate față de viitor. Responsabilitățile noastre sunt obligațiile noastre către copii, către adulții în care se vor transforma acești copii, către lumea locuită de aceștia. Noi toți – cititori, scriitori, cetățeni – avem aceste obligații. Mă gândeam să vorbesc puțin despre ele.

Consider că avem datoria de a citi de plăcere, în particular și în locuri publice. Dacă citim de plăcere, dacă ne văd și alții citind, atunci învățăm, ne exersăm imaginația. Le arătăm și altora că cititul e un lucru bun.
Avem datoria de a susține bibliotecile. Să folosim bibliotecile, să-i încurajăm pe alții să folosească bibliotecile, să protestăm contra închiderii bibliotecilor. Dacă nu apreciem bibliotecile la justa lor valoare, atunci nu apreciem valoarea informației, a culturii sau a înțelepciunii. Amuțim vocile trecutului și ne distrugem viitorul.

Avem datoria să le citim cu voce tare copiilor noștri. Să le citim lucruri care le plac. Să le citim povești de care noi ne-am săturat. Să citim pe mai multe voci, ca să facem poveștile mai interesante, să continuăm să le citim cu voce tare chiar și după ce au învățat să citească singuri. Folosiți timpul acordat cititului cu voce tare ca timp de strângere a legăturilor, în care nu răspundeți la telefoane, când nu mai permiteți lumii exterioare să vă distragă.

Avem datoria să folosim limbajul. Să răspundem la provocări, să aflăm ce înseamnă cuvintele și cum să le utilizăm, să comunicăm clar, să spunem ce vrem. Să nu încercăm să înghețăm limbajul, să pretindem că este o limbă moartă la care să ne închinăm, ci să încercăm să-l folosim ca pe o limbă vie, care curge, care împrumută cuvinte, ca permite unor sensuri și pronunții să se modifice în timp.
Noi, scriitorii – mai ales scriitorii pentru copii, dar toți scriitorii – avem o obligație față de cititorii noștri: este vorba de datoria de a scrie despre lucruri adevărate, mai ales când creăm povești despre oameni care nu există în locuri care nu au existat niciodată – să înțelegem că adevărul nu se află în ceea ce se întâmplă ci în ceea ce îță spune despre cine suntem. Ficțiunea este minciuna care spune adevărul, până la urmă. Avem datoria nu să ne plictisim cititorii, ci să-i facem să simtă dorința să dea pagina. Până la urmă, unul din cele mai bune tratamente pentru un cititor nehotărât este să-i dăm o poveste din cititul căreia să nu se poată opri. Însă, deși este adevărat că trebuie să le spunem adevăruri cititorilor noștri, să le dăm și arme, armură și să le transmitem puțina înțelepciune pe care am adunat-o în scurta noastră trecere prin această lume verde, avem datoria să nu le ținem predici, discursuri, să nu-i forțăm să înghită lecții de morală predigerate, precum niște păsări care-și hrănesc puii cu viermi deja mestecați; și avem datoria ca absolut niciodată să nu scriem pentru copii ceva ce nu am vrea să citim noi înșine.

Avem datoria să înțelegem și să recunoaștem faptul că noi, ca scriitori pentru copii, facem o muncă importantă, pentru că, dacă o dăm în bară și scriem cărți plictisitoare care îi îndepărtează pe copii de citit și de cărți, ne desconsiderăm propriul trecut și îl diminuăm pe al lor.

Noi toți – adulți și copii, scriitori și cititori – avem datoria să visăm cu ochii deschiși. Avem datoria să ne folosim imaginația. Este ușor să ne prefacem că nimeni nu poate schimba nimic, că trăim într-o lume în care societatea este uriașă și indivizii semnifică mai puțin decât nimic: un atom dintr-un zid, un bob de grâu dintr-un lan întreg. Dar adevărul e că indivizii sunt cei care își schimbă lumea mereu, indivizii sunt cei care construiesc viitorul și fac acest lucru imaginându-și că lucrurile se pot schimba.

Uitați-vă în jurul vostru: vorbesc serios. Luați o pauză pentru un scurt moment și priviți în jur. Am să subliniez ceva atât de evident încât uneori este uitat. Și anume: tot ce vedeți acum, inclusiv pereții, a fost, la un moment dat, imaginat de cineva care a hotărât că este mai ușor să stai pe un scaun decât direct pe pământ și atunci și-a imaginat un scaun. Cu siguranță a fost o persoană care și-a imaginat un mod în care eu să mă pot adresa vouă în seara aceasta, la Londra, fără să stăm cu toții în ploaie. Această cameră și obiectele din ea, precum și alte obiecte din această clădire, acest oraș, există pentru că oamenii și-au imaginat lucruri iar și iar.

Avem datoria să facem lucrurile frumoase. Să nu lăsăm lumea mai urâtă decât am găsit-o, să nu golim oceanele, să nu lăsăm viitoarelor generații problemele noastre. Avem datoria să strângem în urma noastră și să nu le lăsăm copiilor noștri o lume pe care am dat-o peste cap, pe care am schilodit-o, pe care am schimbat-o în rău.
Avem datoria să le spunem politicienilor noștri ce vrem, să votăm împotriva politicienilor sau partidelor care nu înțeleg valoarea lecturii pentru crearea unor cetățeni de calitate, care nu acceptă să păstreze și să protejeze cunoașterea și să încurajeze știința de carte. Nu este vorba de partide politice. Este vorba de umanitate, în general.

Albert Einstein a fost întrebat odată ce am putea să facem să avem copii inteligenți. Replica lui a fost simplă și înțeleaptă, deopotrivă. Dacă vreți să aveți copii inteligenți, a zis el, citiți-le basme. Dacă vreți să fie și mai inteligenți, citiți-le mai multe basme. El înțelegea valoarea lecturii și cea a imaginației. Sper să le putem dărui copiilor noștri o lume în care să citească, să li se citească, să-și folosească imaginația și să înțeleagă.