O alternativa improbabilă

Prezentatorul era vizibil emoţionat. Pe ecranele ultra-subţiri de înaltă definiţie i se putea observa transpiraţia de pe faţă. Una dintre distracţiile preferate ale adolescenţilor era zoom-in-ul în imaginea de miliarde de pixeli, până când cadrul surprindea imagini groteşti dar perfect umane, precum un prim plan cu un fir de păr facial. Posesorii noilor apare holografice nu aveau încă această opţiune, imaginea 3D fiind la o rezoluţie mai slabă. Puteau totuşi să analizeze mai bine limbajul non-verbal al personajelor din scenele vizionate. În cazul unui reporter de ştiri însă, această facilitate era aproape inutilă.

– Au trecut 80 de ani de când primul om a păşit pe Lună, în urma unui efort supraomenesc, depus de o întreagă naţiune, şi 20 de ani de când un grup de bravi temerari, susţinut de această dată de o companie privată, au pus piciorul pe planeta Marte. Azi este o zi istorică: întreaga umanitate este martora primei încercări a omului de a ieşi în afara sistemului nostru solar. Aceste fiinţe umane care dau dovadă de un curaj extraordinar sunt susţinute, pentru prima oară, de toată omenirea, reprezentând astfel nu doar o ţară sau o firmă privată, ci întreaga noastră specie.

Camera s-a mutat pe imaginea navei, o structură uriaşă, construită în spaţiu în decursul mai multor ani. Roboţii care au lucrat la realizarea ei dispăruseră, iar conductele de alimentare au fost retrase şi legătura cu staţia spaţială internaţională s-a închis. Doar clamele de andocare mai ţineau acest colos lipit de şantierul orbital.

– După cum probabil ştiţi deja, astronauţii noştri vor avea o misiune mult mai dificilă decât a predecesorilor lor. Drumul spre Proxima Centauri, cea mai apropiată stea de Sol, soarele nostru, este unul lung. Distanţa de 4,2 ani lumină va fi străbătută în aproape 6 ani de reprezentanţii speciei noastre. Ei vor călători la 95% din viteza luminii şi vor petrece mult timp accelerând şi decelerând. Acest timp este cel perceput din interiorul navei; pentru noi, cei de pe Pământ, vor trece peste 20 ani până ce ei vor ajunge acolo, iar la viteza lor maximă timpul va trece pentru noi de 3,2 ori mai repede. În plus, vom mai avea de aşteptat încă 4 ani şi aproape 3 luni până ce undele radio vor ajunge la noi, aducându-ne veşti despre ei.

Uriaşele monitoarele curbate montate pe faţada zgârie-norilor arătau acum interiorul navei, cu cei 12 astronauţi zâmbitori care făceau cu mâna, luându-şi rămas bun de la prietenii şi cunoştinţele lor, dintre care pe unii nu-i vor mai revedea niciodată. Selecţia personalului a fost dificilă, contând mai mult abilităţile psihologice decât cele tehnice. Pe lângă disponibilitatea de a renunţa total la viaţa dinainte şi la persoanele dragi, mai exista şi cerinţa de a putea rezista într-un spaţiu mic, timp îndelungat, în compania a doar câţiva oameni, mereu aceiaşi.

– Iată că începe numărătoarea inversă! In mai puţin de 2 minute, nava „Avanti” şi ocupanţii săi îşi vor începe epopeea. Oamenii de ştiinţă nu se aşteaptă la găsirea unor planete care să conţină viaţă, nici măcar în formă microbiană, lângă această stea mică, invizibilă cu ochiul liber. Misiunea este însă importantă pentru specia umană datorită valorii ei simbolice: am mai depăşit o barieră, am reuşit să ajungem dincolo de stele! Dacă ar fi fost aleasă o stea mai îndepărtată, călătoria dus-întors ar dura foarte mult şi nimeni din cei prezenţi la lansare nu ar mai fi în viaţă când echipajul s-ar întoarce. Dar iată că am ajuns la ultimele secunde! 5, 4, 3, 2, 1… A început! Fie ca Dumnezeu, soarta sau universul să le ofere noroc!

* * *

Tristeţea de pe chipul prezentatorului părea sinceră. Deşi era un veteran al presei, obişnuit să disimuleze mereu, să mimeze schimbări bruşte de stări emoţionale pentru a fi în ton cu ştirile prezentate, de această dată dădea impresia că este sincer afectat de evenimentele pe care trebuia să le transmită.

– În această zi tristă se împlineşte un an de când am pierdut brusc contactul cu exploratorii noştri, plecaţi în urmă cu 18 ani 5 luni şi 12 zile spre zările necunoscute ale spaţiului, ducând împreună cu speranţele întregii umanităţi. Specialiştii au declarat oficial echipajul ca fiind dispărut, prezumat mort. Există mai multe teorii cu privire la ceea ce s-ar fi putut întâmpla: o avarie gravă la motoarele navei, o problemă la scuturi în urma ciocnirii cu micrometeoriţi, întâlnirea nefastă cu o gaură neagră sau chiar ipoteze conspiraţioniste, precum o intervenţie extraterestră. Toate acestea sunt însă imposibil de verificat.

După ce pe monitoare şi în holospaţii fuseseră proiectate animaţii care descriau cu lux de amănunte posibilele sorţi ale navei, imaginea reveni la figura jurnalistului, ce arăta acum a fi resemnată.

– Însă multe din marile aventuri ale rasei noastre au început cu un eşec. Este groaznic când acest lucru se întâmplă, dar niciodată în trecut nu ne-a descurajat asta. Vom merge mai departe, vom plânge eroii care s-au sacrificat pentru evoluţia noastră şi-i vom cinsti călcând pe urmele lor şi ducând mai departe spiritul omului, în cele mai îndepărtate colţuri ale universului!

* * *

Câteva riduri în plus brăzdau fruntea prezentatorului. Era însă entuziasmat şi, pentru prima oară după mulţi ani, părea din nou că îşi exprimă sincer sentimentele.

– Asistăm azi la un moment epocal pentru umanitate. Au trecut 25 ani de la tragica dispariţie a celor 12 astronauţi, porniţi într-o lungă călătorie spre alţi sori, care avea să dureze, pentru noi, timp de generaţii. De atunci, nimeni n-a mai îndrăznit să încerce o astfel de aventură. Am stat, am analizat ce am greşit, am făcut calcule şi presupuneri, am concluzionat că data viitoare vom avea succes, dar nu am plănuit o nouă expediţie. Iată însă că istoria se dovedeşte a fi din nou ironică: la atât de scurt timp după eşecul primei noastre tentative de a călători pe distanţe lungi cu viteze aproape de cea a luminii, asumându-ne zecile de ani necesari pentru a vizita chiar şi o stea vecină, ştiinţa a găsit o posibilă soluţie care va face să pară ridicole planurile făcute până de curând.

În imagine apare o navetă mică, fără echipaj uman, cu un design modest, demn de un prototip. Camerele o filmează din toate unghiurile, rotindu-se în jurul ei, pentru ca proiecţia holografică să fie completă.

– Dacă testul de azi, al primului motor FTL, va avea succes, omenirea va intra într-o nouă etapă a dezvoltării sale. Distanţe care până de curând păreau imposibile vor fi acum la îndemână noastră. Tehnologia aceasta, bazată pe curbarea spaţiu-timpului, va face ca zeci sau sute de ani lumină să poată fi străbătuţi în doar câteva ore. Practic, durează mult mai mult ieşirea din sfera de influenţă gravitaţională a Soarelui, de unde poate fi activat motorul FTL, decât călătoria cu viteze superluminice.

* * *

Prezentatorul renunţase la calmul profesional, la vestimentaţia impecabilă şi la tonul calculat şi sigur. Imaginile arătau un om deznădăjduit, care trecuse printr-o experienţă traumatizantă.

– Dragi holospectatori şi internauţi neuronali, există momente când cuvintele sunt prea sărace pentru a descrie în totalitate o tragedie, când implicaţiile ei trec dincolo de distanţarea necesară unei analize obiective. Eram mic copil când Renata Watson a făcut acel prim pas pe solul roşu de pe Marte şi a rostit cuvintele rămase în memoria tuturor: „Acesta este un nou pas pentru omenire, din drumul nostru ce nu se va termina niciodată!”. Am fost privilegiat să prind aceste momente în decursul vieţii mele. Când am ajuns în sfârşit acolo, când ne-am împlinit visul vechi de aproape un secol, am fost învăţat că pot să visez cu ochii deschişi, că nimic nu este imposibil. Nu am ales o carieră în lumea ştiinţifică, dar am raportat mereu toate descoperirile ştiinţei şi mi-am păstrat încrederea că într-o zi voi putea să fiu martor, din postura mea de reporter, la noi realizări ale omenirii.

Părul îi stătea dezordonat, iar cămaşa se pătase. Brăţara electronică pâlpâia silenţios, raportând un puls crescut şi o tensiune arterială ieşită din parametri optimi. Dar el continua fără să o bage în seamă.

– Am avut onoarea să fiu aici, alături de voi, când primul obiect pământean a zburat mai repede decât lumină, îndoind timpul şi spaţiul ca pe un sul de hârtie. Am fost aici când echipajul lui John O’Neal a plecat Alfa Centauri şi s-a întors cu fotografii ale planetelor sale pline de gheaţă. Am trăit clipe de extaz intelectual, momente care m-au făcut să fiu fericit că sunt om. Am rămas totuşi cu un mare regret: acela de a nu afla ce s-a întâmplat cu grupul celor 12 curajoşi care au fost gata să-şi sacrifice o mare parte din viaţă pentru a explora vecinătăţile spaţiului nostru, fără să ştie că peste puţin timp efortul lor va deveni inutil. Memoria colectivă este scurtă şi deja o parte din lume i-a uitat, fiind fascinată de ultimele descoperiri, de posibilităţile aparent nelimitate oferite de tehnologia FTL. Iată însă că sacrificiul lor sincer nu a fost în zadar, că colegii lor nu au renunţat la aflarea unei explicaţii. La scurt timp după ce zborul de test al primei nave dotate cu motor FTL şi echipaj uman a fost încununat de succes, deşi a durat doar câteva zile, iată că al doilea zbor a avut din nou ca obiectiv steaua noastră vecină, pe aceeaşi rută urmată de predecesorii lor, în urmă cu peste 27 ani. Avem acum un răspuns, avem baliza lansată de acea navă, care conţine jurnalul căpitanului. Ştim acum ce s-a întâmplat. Să aflăm însă povestea chiar de la sursă…

***

Jurnal de bord. Căpitan: Woo Chang.

Au trecut 36 de ore de la incident. Am presupus în primele ore că oprirea bruscă a navei a fost cauzată de ciocnirea cu un meteorit sau apropierea prea mare de o gaură neagră. Nu am reuşit să facem investigaţii până nu am efectuat reparaţiile necesare, deoarece multe sisteme interne au fost avariate.

Vestea bună este că am reuşit să restabilim sistemul de navigaţie. Vestea proastă: nu mai avem comunicaţii. Nimeni de pe Pământ nu va şti ce s-a întâmplat. Vom lansa o baliză cu „cutia neagră” a navei, poate cândva în viitor următoarele generaţii vor ajunge aici şi o vor recupera.

Ne-a luat ceva timp până să ne dăm seama ce s-a întâmplat cu adevărat. Senzorii sunt doar parţial funcţionali şi oricum nu ne venea să credem ce vedeam. În final însă, a trebuit să acceptăm inevitabilul.

Nava noastră a fost prinsă în câmpul gravitaţional al unei planete-hoinar. Este una din acele corpuri cereşti foarte mari, care însă au scăpat de atracţia unui soare şi vagabondează în spaţiu. Sunt extrem de rare şi foarte greu de detectat, deoarece sunt reci, nu au lumină naturală. Şansele ca aceasta să fie exact pe traiectoria noastră sunt, ironic vorbind, de-a dreptul… astronomice.

Suntem prea aproape de sistemul binar Centauri pentru a ne putea întoarce spre Terra. Nava este avariată, nu avem cum să rezistăm la o călătorie înapoi. Am scăpat cu greu de atracţia planetei-hoinar, care ne prinsese în orbita ei, consumând mult combustibil. Alegerea a fost clară: să murim în spaţiu, ca satelit artificial al unei roci îngheţate, sau să ajungem până la destinaţie şi să murim acolo.

Vom înregistra tot ce putem, până în ultima clipă. Proviziile şi energia ne vor ajunge o perioada prea scurtă pentru a putea fi salvaţi. Cei de acasă nu au cum să construiască o navă şi să plece în căutarea noastră atât de rapid, chiar dacă, pentru ei, timpul este mult mai lung. Doar o minune ne-ar mai putea salva… iar minunile sunt improbabile.

Vă spun, deci, adio, cetăţeni ai planetei mamă! Fraţii şi surorile voastre au îngheţat aici, la miliarde de kilometri de casă, pentru ca voi şi copiii voştri să fiţi tot mai aproape de stele.