Oamenii bălţilor

Buletinul meteo nu greşise de data asta. Ploua.

Făcu un pas, cu grijă, ocolind pelicula de apă de pe trotuar, încă nedevenită pe deplin o băltoacă, dar în care parcă se ghiceau deja irizaţiile multicolore ale apei murdare. Mergea cu paşi mici, atent să nu depăşească aria de acoperire a umbrelei, mâna dreaptă apăsa mobilul în buzunarul de la piept al sacoului. Unu, doi, trei… Un ambalaj sidefiu suflat de vânt în calea lui îl făcu să se oprească, înfiorat. Mizerie. Câtă mizerie. Cine ştie cine pusese mâna pe hârtia aia. Din ce gunoaie o aruncase vântul. Of, la naiba. Maşina. Cât de departe era maşina. Unii spuneau, în batjocură, desigur, că ploaia o spală. Dar ploaia nu făcea decât s-o murdărească şi mai mult, fiindcă apa de ploaie aducea cu ea toată murdăria din aer. Pantofii din piele lustruită cu grijă mai înaintară puţin pe trotuarul ud, apoi se opriră. Ploaia se înteţea.

Dădu drumul mobilului şi căută în celălalt buzunar cheile maşinii. Oftă şi îşi umflă puţin pieptul, căutând instinctiv apropierea trupului de telefonul mobil, obiectul familiar şi liniştitor. Automobilul clipi din faruri, recunoscându-l. Înăuntru era uscat, curat, primitor.

Între el şi uşa salvatoare ploaia întinsese deja o băltoacă, tulburată de adierea vântului şi picăturile care i se adăugau constant, mărind-o. La naiba. Trebuia s-o ocolească. Apa era murdară, desigur. O luă prin stânga ei, apoi, când aproape o depăşise, aruncă o privire înapoi, fără să ştie prea bine pentru ce. Pe suprafaţa încreţită se oglindea o faţă. Chipul mişcat al unui băiat, un copil, cel mult adolescent. Faţă rotundă, ochi mari, păr ciufulit şi cam lung. Se uită în jur – nu observă pe nimeni. Probabil în apă se reflecta imaginea cuiva de la balcoanele blocului. Nemernicul, cine ştie ce gunoaie mai avea să arunce. Aşa fac întotdeauna. Mucuri de ţigară, hârtii, fire de păr… sau scuipă. Deschise repede uşa maşinii şi se strecură înăuntru, strângând cu grijă umbrela şi aşezând-o la picioarele scaunului din dreapta. Spălase interiorul maşinii cu două zile în urmă. Va trebui s-o spele din nou, exterior şi interior, picăturile de apă de pe umbrelă şi orice s-ar fi adunat pe tălpile pantofilor… iar caroseria… Uff.

Copilul din baltă. Blocurile erau departe, imaginea reflectată nu avea cum ajunge acolo. Ciudat… Privirea ochilor mari părea îndreptată către el, ca şi cum l-ar fi urmărit, ca şi cum l-ar fi considerat ca ţintă pentru orice mârşăvie îşi pusese în gând. Aiurea. Era imposibil ca o asemenea imagine să se oglindească în balta de pe trotuar, dar să i se mai distingă şi expresia feţei. I se păruse. Cine ştie ce joc al irizaţiilor murdare de pe suprafaţa apei… Ciudat, oricum. Porni motorul şi maşina alunecă încet din parcare, apucând pe drumul cunoscut, ducându-l la destinaţia cunoscută, unde avea să-şi ocupe mintea cu probleme pe care le putea rezolva şi care nu aveau nimic de-a face cu o imagine imposibilă într-o baltă mizerabilă.

Întors acasă, ascultă prognoza meteo care promitea ploaie şi în zilele următoare. Rahat! rosti cu voce tare, apoi se stăpâni. O să treacă. Nu trebuie să folosesc cuvinte cu încărcătură negativă. Face rău la sănătate. Am nevoie de gânduri pozitive. În casă totul era sub control, se simţea în siguranţă. Îşi spălă cu grijă tălpile pantofilor, apoi mâinile cu săpun antibacterian, bău un pahar de apă purificată de la dozator, îşi luă cina uşoară şi cu numărul caloriilor atent calculat. Apoi curăţă cu spirt căştile şi se cufundă în pacea muzicii. Fusese o zi urâtă.

Şi un băiat îl privise curios, reflectat într-o baltă. Ce băiat? De unde? Imposibil.

Aşa începuse totul. Fusese doar o zi urâtă, îşi zise, după orele obligatorii de somn totul avea să reintre în normal.

Aşa trebuia să se întâmple.

Însă a doua zi, când ieşi din casă, ploua şi mai rău şi trotuarul era plin de băltoace. Îşi luase cizmele de cauciuc, să nu se ude. Să nu-şi strice pantofii cei buni de care avea atâta grijă. Îşi făcu curaj şi înaintă. Dintr-una dintre bălţi îl privea acuzator un bătrân bărbos. Alături, o femeie roşcată, pistruiată, îi zâmbea trist. Pistruiată? Nu avea cum să distingă asemenea detalii pe pelicula de apă murdară. Aşa cum nu aveam cum să distingă nici zâmbet, nici tristeţe, nici acuzaţia din ochii cu pleoapele căzute. Privi din nou în baltă. Apă murdară, încreţită uşor de vântul slab. Nu putea fi sigur dacă reflexia reprezintă faţa unui om sau nu. Făcu un pas înapoi, concentrându-se asupra trotuarului, studiindu-l palmă cu palmă. Asfalt ud, frunze căzute, băltoace murdare. Pe una dintre ele plutea un ambalaj de gumă de mestecat. I se făcu scârbă. Nici urmă de bătrân sau de femeia roşcată. Poate că şi băiatul de ieri fusese o iluzie… Sau poate în realitate, prin cine ştie ce fenomen optic, apa reflecta imaginile oamenilor ieşiţi la ferestre sau pe balcoane. Apar, aruncă ceva şi se retrag. Sau stau acolo minute întregi, fumând şi aruncând scrumul în stradă, scuipând, scuturându-şi părul… Aiurea. Balta e prea departe de bloc. Nu are cum să reflecte…

Prudent, aruncă o privire pe după marginea umbrelei. Blocurile se ridicau cenuşii, ude, ferestrele închise nu lăsau să se vadă niciun chip din spatele lor.

Se aruncă în interiorul maşinii ca într-un adăpost, căutând parcă să se ascundă de feţele care se uitau după el strivite pe trotuarul ud. Care erau şi nu erau acolo… Demară şi intră în trafic neglijent, provocând un cor de claxoane şi înjurături.

Întreaga zi fu cu mintea aiurea. Aproape că uită să spele cana de cafea înainte de a o umple cu lichidul decafeinizat pe care şi-l aducea de acasă, de câteva ori ignoră cuvintele colegilor, apoi constată că trecuse jumătate din zi fără să-şi verifice mailurile. Chipurile reflectate în apa de pe trotuar îi bântuiau gândurile. Cum era posibil…? Cine erau? De ce?

Încercă să-şi amintească dacă îi întâlnise vreodată pe oamenii din bălţi. Parcă exista un bătrân cu barbă la scara cealaltă, dar nu-l mai întâlnise de ceva timp, şi oricum respectivul vecin purta ochelari, ceea ce chipul din apă cu siguranţă nu avea. Îşi dădu seama cu surprindere că îşi amintea cu mai multă precizie nişte feţe întrezărite într-o oglindire de o clipă decât aspectul vecinilor lui reali, al oamenilor cu care se intersecta zi de zi. Ridică ochii şi-şi privi colegii de serviciu. Îi cunoştea relativ bine, sau cel puţin aşa îi plăcea să creadă. Oare avea să-i vadă şi pe ei în apa de pe trotuar? Ideea îl făcu să se ridice pe jumătate de pe scaun în dorinţa de a alerga afară în ploaie, să verifice. Se abţinu în ultimul moment.

Când în cele din urmă părăsi clădirea, ploaia se oprise. Asfaltul începea să se usuce, apa retrăgându-se spre rigole şi spre zonele umbrite de pe lângă garduri. I se păru că distinge ceva într-o baltă ceva mai mare decât o palmă de lângă roata din faţă a maşinii, dar nu era decât umbra unei crengi. Dacă sperase să-şi revadă colegii în bălţile din apropierea sediului firmei, se înşelase. Ori teoria lui nu era corectă, ori fenomenul se petrecea doar în spatele blocului în care locuia, sau doar dimineaţa devreme, în anumite condiţii speciale… Pentru siguranţă, verifică şi în băltoacele păstrate în parcarea de acasă, dar nu mai văzu nimic.

Seara, după ce se spălase, îşi pregătise hainele de a doua zi şi se instalase în fotoliu cu căştile pe urechi, începu să recapituleze feţele vecinilor din bloc. Descoperi cu susprindere că nu-i cunoştea pe toţi. Sau îi cunoştea superficial, chipuri şterse cu care se intersecta ocazional, salutându-se oficial şi schimbând cuvinte care nu spuneau nimic. Roşcata cu pistrui putea fi soţia bărbatului înalt şi slab care purta întotdeauna cămăşi cu imprimeuri extravagante. Nu-l văzuse niciodată alături de vreo femeie, dar purta verighetă şi făcea cumpărături care după volum păreau destinate unei familii compuse din mai multe persoane. Băiatul ar fi putut fi fiul lor. Sau al femeii grase cu care se întâlnea uneori la administraţie. Băiatul ar fi putut fi chiar nepotul administratorului, despre care se şoptea că ar fi handicapat. La urma urmelor el nu văzuse decât un chip reflectat într-o baltă, deci n-avea cum şti dacă băiatul nu era cumva dependent de un scaun rulant. Şi bătrânul ­– despre care era din ce în ce mai sigur că nu era acelaşi bărbos cu ochelari de la scara vecină ­– putea fi vreo rudă nevăzută din apartamentele din jur, tatăl celor două gemene care deşi la o vârstă demult considerată adultă continuau să se îmbrace la fel, sau soţul guralivei cu păr argintiu tuns băieţeşte care plimba în fiecare seară un husky superb.

Constată că îi face plăcere să se cufunde în presupuneri. Să inventeze persoane, să le construiască vieţi imaginare, legături între ele, profesii, pasiuni, calităţi şi defecte. Oamenii bălţilor începeau să-i umple golurile vieţii reale, şi adormi visând la ei, dorindu-şi ca peste noapte ploaia să-i aducă ecrane de pe care să-şi poată culege temele pentru viitoarele jocuri ale imaginaţiei.

Se trezi amorţit, speriat de soneria ascuţită a alarmei telefonului. Uită de micul dejun, se îmbrăcă în grabă renunţând să-şi mai pună cravata, se încălţă la întâmplare cu o pereche de pantofi neasortaţi cu restul hainelor şi alergă afară.

Îl aşteptau.

Ploase, dar puţin şi petele de apă erau rare şi cu suprafeţe restrânse. Dar ei erau acolo. Feţe mici privind în sus din bălţi, zâmbind, încruntându-se, curioase sau melancolice, acuzatoare sau prietenoase, feţe de bărbaţi şi femei, tinere, bătrâne, ochi de diverse culori, cu ochelari sau fără, păr lung sau scurt, rar sau des sau creţ, câteva bărbi şi mustăţi şi chiar vreo două chelii.

Deasupra, geamuri opace, balcoane pustii.

Le dădu bună dimineaţa. Nu auzi nicio voce răspunzându-i, dar simţi cum chipurile se relaxează, încruntările dispar, zâmbetele se lărgesc.

Era poate vântul mişcând uşor suprafaţa apei. Alungă pur şi simplu gândul. El putea simţi cum îi răspund la salut. Era un început bun, îşi zise. Poate că ei au fost dintotdeauna aici, numai că eu nu am avut timp de ei. Niciodată nu am timp… niciodată nu văd. Se aplecă să îndepărteze o hârtie dintr-una dintre bălţi şi atinse uşor apa cu degetele. Undeva în străfundurile minţii ceva îi atrase atenţia că apa de pe stradă era murdară şi că s-ar putea contamina cu ceva, dar ideea i se păru stupidă.

Bărbatul din baltă îi surâse pe sub mustaţa bogată, apoi încercă să-i facă şmechereşte cu ochiul.

Cine eşti? îl întrebă, în şoaptă.

Surâsul se transformă în hohot de râs. Mustaţa tresălta şi ochii formau riduri la colţuri, suprafaţa apei sclipea. Trei variante, zise necunoscutul. Ca-n poveşti. Ca-n bancuri.

Şi dacă niciuna nu e cea corectă?

N-avea grijă, toate sunt corecte! Hai, începe!

Privi în jur. Nu era nimeni în parcare. Maşina lui era în capătul opus, iar el îşi dădu seama că uitase să-şi ia telefonul mobil. Ridică din umeri. Se putea lipsi de el.

Eşti tatăl băiatului de ieri. Sau fiul bărbosului.

Eşti proprietarul unui birt de mahala, pe care l-ai moştenit de fapt de la un unchi renegat de familie, nu-ţi place afacerea dar te distrezi de minune ascultând poveştile celor care întârzie ore în şir alături de un pahar de vodcă proastă.

Te-am inventat eu. Poţi fi orice decid eu să fii.

Şi toate variantele sunt corecte.

Îl abandonă pe mustăcios şi trecu la următorul petec de apă. O tânără plângea. Avea o faţă pătată sub părul sârmos şi sprâncenele împreunate desupra unor ochi uşor inegali. Vru să-i spună că într-o zi va descoperi un tratament cosmetic care să-i redea strălucirea pielii, dar se opri. Eşti una dintre cele mai faimoase sportive ale momentului, zise. Toată lumea te adoră. Toţi copiii vor să ajungă ca tine. Vei fi inspiraţia pentru generaţii întregi.

Bună dimineaţa, tataie, îi ură bătrânului chel, cu faţa negricioasă. Nu te-am mai auzit cântând. Îmi plăcea să-ţi ascult vioara, deşi, să fim sinceri, nu erai prea priceput. Dar oricum îmi plăcea. Te-ai supărat că fiul tău s-a hotărât să fie pompier? De ce, dumneata n-ai fost tot pompier toată viaţa? De când ai ieşit la pensie te chinui cu vioara aia, dar tot la focuri te gândeşti. Lasă-l pe el acum să salveze oamenii.

Probabil că e şi el pe undeva, pe aici. Trebuie să mă duc să-i spun că fata aia de care-i place are nişte secrete…

Ea îl privea speriată de lângă marginea ciobită a bordurii. Îi zâmbi încurajator. Spune-i tu, o îndemnă. Nu e vina ta că sora ta e aşa cum e. Fiecare om are viaţa lui, destinul lui. E frumos din partea ta că o ajuţi, nu trebuie să-ţi fie ruşine, faci un lucru minunat. Fata îşi dădu părul pe după ureche cu un gest nervos. I-ar fi evitat privirea dacă ar fi putut, dar el continuă să-i vorbească, sfătuind-o, consolând-o, până când ea surâse timid.

Abia atunci trecu mai departe.

Alerga printre ei uitând de toate, nepăsător la faptul că întârzia la serviciu, la trecătorii care începuseră să treacă pe lângă el, unii vorbindu-i, unii doar privindu-l lung. Ziua se anunţa caldă, soarele avea să usuce bălţile, şi el nu terminase, trebuia să găsească o poveste pentru fiecare, să-i redea fiecăruia identitatea. Trebuia să fie coerent, să nu creeze contradicţii, să aibă grijă de toţi, era greu, greu de tot.

Dar avea să reuşească. Era lumea lui. Şi fusese acolo dintotdeauna, numai că el fusese prea limitat ca s-o vadă, îi refuzase realitatea, se ascunsese după ziduri aseptice şi după ritualuri prea precise ca să mai lase loc şi altcuiva în afara propriei persoane. Oamenii bălţilor veneau şi plecau nevăzuţi pentru că el nu fusese niciodată atent la ei, pentru că el nu dorise nicio clipă să-i înţeleagă. Dar acum lucrurile se schimbaseră.

Şi privi, hotărât, drept înainte. Spre cer.

Roman-Bucureşti 2014