Poftă  nestăvilită

Implacabila cortină a nopţii s-a lăsat şi peste acest colţ de lume, semn că spectacolul va reîncepe abia la răsărit. Obosiţi, actorii părăsesc scena rând pe rând, iar sala se cufundă în tăcere.

Totuşi, un reflector mai rămâne aprins pe tavanul celest, înconjurat de mii de neoane micuţe. Parcă aşteaptă ceva…

Să crezi că podiumul acestei drame numită Univers rămâne complet gol chiar şi pentru o clipă este o mare greşeală. O trupă pleacă, alţi figuranţi le iau locul spre a-şi juca propria reprezentaţie, întotdeauna diferită, întotdeauna imprevizibilă, întotdeauna specială.

Aşadar, iată-mă părăsind culisele şi păşind cu aroganţă în lumina rampei.

Numele meu este M. şi sunt vampir.

N-am vise, n-am temeri, n-am milă. Dorinţa obsesivă de a-mi găsi creatorul e singurul lucru care mă impulsionează.

Merg repede. Cizmele mele cu toc păcăne sec pe drum.

Undeva în apropiere, câţiva câini vagabonzi se încaieră. Simt izul sângelui din rănile lor. Îmi văd de treabă. Animalele mă simt şi se aliniază, tâindu-mi calea. Mârâie. Prezenţa mea le provoacă disconfort; încep să tremure; blana li se zbârleşte. Când ajung în apropierea lor, dobitoacele o iau la sănătoasa, lătrând patetic. Mă opresc să le urmăresc goana nebună cu o satisfacţie diabolică.

Folosesc scurtul popas pentru a studia mai bine zona în care mă aflu. Satul înghesuit la poalele colinelor Transilvaniei e mut şi orb, căci miezul nopţii a trecut de multişor. Întrezăresc gospodării la fel de adormite şi pe colinele îndepărtate.

Nu simt niciun fior legat de tărâmurile mele natale. Ar trebui? Acolo n-am cunoscut decât mizeria vieţii de copil al nimănui.

Nici nu m-aş fi întors dacă Părintele meu Întunecat nu mi-ar fi indicat Braşovul drept spaţiu al reîntâlnirii noastre. Se pare că afinitatea pentru simetrie l-a determinat să mă cheme în locul în care a început totul. Trebuia să mă aştept la asta.

Percep o chemare tacită izvorâtă din apropiere. Conştientă că nu este cea pe care o caut, mă abat, totuşi, de la ruta iniţială. Invoc o neaşteptată curiozitate drept motiv, deşi, în realitate, intenţionez să amân confruntarea finală.  Vreau să-i ofer acelaşi tratament pe care mi l-a aplicat şi el ani de-a rândul – unul zeflemitor, dispreţuitor.

Un zâmbet trufaş îmi mijeşte în colţurile gurii . Încăpăţânarea aceasta infantilă îmi dă o stare de bine.

Ghidată de lumina lunii, încep să străbat potecile bătătorite de animale. Conturul lor şerpuitor ornează dealurile asemenea unei panglici palide. Pe măsură ce mă afund în pădure, frigul se înteţeşte. Sub imboldul vântului, copacii goi dansează un balet al ruşinii, suspinând la fiecare mişcare. Covorul de frunze moarte a îngheţat şi îmi scârţâie sub picioare.

Deşi panta devine tot mai abruptă, o urc aproape fără efort. Sunt o umbră într-un decor şters, dar nu în totalitate mort. Din întuneric, doi ochi aurii mă urmăresc îndeaproape. Un amestec letal de ferocitate şi inteligenţă în faţa căruia nu pot decât să mă înclin.

După câteva clipe, ochii dispar. Momentan, regele codrului mi-a îngăduit prezenţa pe domeniile sale. Aş face bine să profit de ocazie.

Paşii m-au purtat până la marginea unui platou sterp. Dincolo de aceasta se disting alte dealuri, pe jumătate îngropate în pământ. Formele urieşeşti mă duc cu gândul la o lume apusă ale cărei proporţii azi ne-ar părea copleşitoare.

Îmi încrucişez braţele, agasată de abundenţa propriilor cugetări.

Trebuie să mă concentrez şi să iau lucrurile pe rând. Podişul pe care m-am oprit, de pildă.

Încep să-l străbat, convinsă că sursa energiei supranaturale mi se va revela curând. Câteva minute mai târziu, observ o structură neregulată din piatră. Cercetând-o mai îndeaproape, găsesc şi calea de acces – o bortă în pământ. Mă strecor printre tufele şi spinii crescuţi împrejur şi izbutesc să pătrund în subteran pe nişte trepte măcinate de vreme. Încăperea are  mărimea unui beci, iar pereţii sunt tapetaţi cu muşchi maroniu.

Miasme îngrozitoare şi frânturi de imagini mă asaltează cu violenţă, otrăvindu-mi simţurile. Mă sprijin de zid, aşteptând ca atmosfera trecutului să se liniştească. Aici s-au petrecut lucruri îngrozitoare cândva, fără-ndoială.

Reuşesc, într-un final, să văd prin iluzii o formă ghemuită în colţul cel mai îndepărtat. Nu a schiţat nicio mişcare, deşi sunt sigură că m-a auzit. În continuare, energia ei e foarte slabă. Poate fi o capcană, dar mă încred în forţele mele. Încerc să stabilesc un contact:

—Deci pe tine te-am simţit. Cine eşti?

Niciun răspuns. Acum sunt lângă creatură. Pun mâna pe ceea ce cred că e umărul ei şi o întorc spre mine. Nu protestează.

Detaliul care mă frapează e culoarea lăptoasă a ochiului stâng în contrast cu întunecimea orbitei drepte.

Gura ştirbă încearcă să-mi răspundă, însă nu poate; limba i-a fost retezată. Nicicând nu întâlnisem un nemort într-o stare mai deplorabilă. Odată ce şocul iniţial a trecut, înregistrez şi celelalte detalii ale chipului său: pielea palidă descuamată pe alocuri, buzele subţiri, pergamentoase, părul negru şi rar.

—Cine ţi-a făcut asta? întreb în mod mecanic, neştiind dacă îmi pasă cu adevărat sau nu.

Mă strădui să mă conectez la mintea individului – fără rezultat. Probabil e mult prea slăbit pentru o discuţie telepatică. Trebuie să recunosc, e frustrant să stau aici cu o mulţime de întrebări ce vor rămâne nelămurite. Sunt convinsă că aş fi aflat amănunte interesante dacă vampirul ar fi putut comunica. Frustrarea începe să muşte din fiinţa mea, dar mă văd nevoită să accept situaţia.

Clatin din cap a dezamăgire şi mă pregătesc să plec.

—Eşti o creatură inutilă.

Mă întorsesem deja cu spatele când degetele scheletice ale creaturii s-au agăţat de mine. O resping din instinct. Spre marea mea mirare, strânsoarea e foarte puternică şi nu mă pot elibera. Mă prăbuşesc sub greutatea vampirului şi rămân pe podea. Figura-i mutilată aproape se lipeşte de-a mea; oricât mă scârbeşte, mă holbez de-a dreptul la fiecare rană. Cine ştie câte-o mai avea pe sub hainele zdrenţuite?

Dar ce-i asta?! Vampirul îşi crestează venele cu unghiile ascuţite. Imediat, picături de sânge de-o nuanţă bolnăvicioasă apar la suprafaţa tăieturii. Ştiu ce are de gând şi nu pot permite. Mă zbat, încerc să-i distrag atenţia. În zadar. Strânsoarea creşte; mă aştept ca falangele-i să-mi sfâşie carnea.

Vampirul îşi lipeşte încheietura osoasă pe gura mea. Sângele lui are duhoarea insuportabilă a o mie de cadavre; muşchii mi se contractă de scârbă. Din păcate, nu am de ales: trebuie să beau pentru a nu mă sufoca. Lichidul vâscos mi se răspândeşte în trup, intoxicându-mă. Sentimentul e oribil, dar continui să înghit. Cât va mai dura? Nu mai pot suporta!

În sfârşit, vampirul se clatină, apoi cade lângă mine – doar un maldăr de carne şi petice. Îl urăsc pentru ceea ce m-a forţat să fac. Îl voi dezmembra bucată cu bucată, îl voi da fiarelor pădurii, îi voi arde inima! Aşteaptă numai să mă ridic…

Nu pot. Ce se petrece cu mine?! Nu mai am pic de forţă. Mă simt ca de plumb. Ochii mi se dau peste cap incontrolabil. Totul devine negru.

**

Țipete îngrozite mă readuc în simţiri. Gâtul mi-e înţepenit, nu reuşesc mă întorc. Văd doar crengile copacilor împletindu-se deasupra mea. De ce sunt întins pe pământ?

Şi brusc totul capătă sens.

Eu şi oamenii mei tocmai străbăteam trecătoarea la ceas de noapte, când am fost atacaţi. Trăsura mea începuse să se mişte, iar soldaţii cădeau ca seceraţi din şa. Eu însumi am ieşit cu sabia scoasă, dar n-am zărit pe nimeni. Şi totuşi, o lovitură fulgerătoare m-a trântit pe pământ şi probabil      m-am lovit la ceafă. Cine naiba ne jefuieşte?

—Ioane, Ghiţă! strig deznădăjduit.

N-are cine să-mi răspundă, sunt morţi cu toţii. Îmi încleştez fălcile de mânie. Pipăi după o armă; găsesc pistolul cuiva. Nu voi ceda fără luptă.

Dintr-odată, năvălesc pe mine. Nu zăresc bandiţii, dar simt cum mă ating. Trag foc după foc, dar tare mi-e teamă că-i în zadar. Nu simt o ploaie de pumni abătându-se asupra mea, nici împunsături de spadă, ci… muşcături! Ce fel de sălbatici sunt ăştia?! Mă devorează de viu!

—Doamne Dumnezeule, ajută-mă! icnesc disperat.

Ca prin minune, înţepăturile şi muşcăturile încetează imediat. Respir sacadat, inima îmi bate nebuneşte. Îmi trec mâinile peste trup şi descopăr numai răni deschise. Voi muri aici! La doar câteva ore de moşia mea, de cei dragi…Nu e drept! Asta să fie soarta mea?

Nu ştiu de cât timp zac aici, temându-mă de moartea care întârzie să vină. Întreg corpul mi-e amorţit, parcă deja am păşit în lumea cealaltă.

Cerul e gri; se apropie zorile pe care eu nu le voi mai apuca. Aud un fornăit: unul dintre cai a scăpat din măcel. Degeaba mă împunge cu botul, în curând voi fi oale şi  ulcele. Întind mână să-l mai mângâi o ultimă dată…

Spre surpriza mea, braţul nu mă doare absolut deloc; parcă şi gâtul şi-a mai revenit. Ah, soartă, nu te juca aşa cu mine! Mă păcăleşti că mi-e bine ca să-mi pierd minţile, nu-i aşa? Bine, atunci, mai    lasă-mă să călăresc o ultima oară, apoi sunt al tău! După oarece chinuri, reuşesc să mă urc în scări şi mai mult mă prăbuşesc pe spinarea dobitocului.

Sărăcul armăsar! Mă duce spre casă, dar nu ştie că în curând vă căra un mort…

Am aţipit cumva? Chiar am ajuns la curţile mele sau e doar cel din urmă vis? Cu ultimele forţe, îmi întind degetele răsfirate spre conacul care se zăreşte în apropiere.

—Eliza, iubirea mea…

Întuneric.

Lumină. Raze aurii pătrund printre perdelele albe.

Îmi recunosc dormitorul.

Ştiu că sunt Mihail Sturdza şi se pare că am învins destinul. Îmi văd reflectat în oglindă ochii verzi şi părul negru, bogat. Slujnicele mi-au pansat rănile şi mi-au schimbat hainele cât am dormit.

Toate amănuntele astea mi se par lipsite de importanţă. Vreau să îmi strâng soţia în braţe, să-i spun că m-am întors din morţi pentru ea.

Mă reped pe scări. În drum spre bibliotecă, trec pe lângă către bucătării. Atunci îmi dau seama că o foame ca de lup mă macină. Când e gata masa? Da’ răspundeţi-mi odată, oameni buni! Abia s-a tăiat un viţel, zici? Nu-mi pasă, nu pot aştepta! Sunt slăbit, vreau hrană! Voi mânca chiar şi carne macră!

Înşfac o halcă şi încep să muşc din ea; încă se simte şi gustul sângelui. Nu mă deranjează, mâncare sa fie.

Ah, nu credeam că voi apuca o nouă zi, o nouă şansă! Mai vreau! Ce vă uitaţi cu toţii? Stăpânului vostru îi e foame! Mai daţi-mi!

… şi pofta asta fără margini nu dispare, orice-aş face. Mereu vreau să devorez friptură în sânge, deşi nu o sufeream până acum.

Nu pot dormi.

Îmi vine să umblu într-una. Poate de vină or fi lumânările astea care care pâlpâie sub icoana aşezată pe peretele dinspre răsărit. Mă dau binişor jos din pat. Cum mai sclipeşte chipul Fecioarei în întuneric, mai să mă orbească! Pun mâna pe icoană s-o întorc, dar o scap. Mă ustură mâna! Pesemne  m-am ars în vreo lumânare şi nu mi-am dat seama. Furios, le sting pe toate şi mă întorc în pat. Soţia mă întreabă ca prin vis ce s-a întâmplat, îi spun că nimic. Poate acum voi reuşi să mă odihnesc odată!

Au trecut câteva săptămâni de la atacul din pădure. Sunt tot mai apatic, tot mai slăbit. Nici carnea crudă nu mă mai mulţumeşte. Lumina zilei mă stânjeneşte. Stau mereu întins în pat, cu geamurile ferecate şi cu draperiile trase. Toţi ai casei îşi fac griji pentru mine, în special Eliza. E alături de mine, chiar dacă sunt atât de slăbit încât nici nu-i pot strânge mâna. Se topeşte de necaz clipă de clipă, frumoasa mea Eliza…

Azi a venit preotul Cojoc de jos din sat să-mi dea ultima împărtăşanie. Toată lumea e convinsă că mă voi stinge, însă nu şi eu. Imediat ce-a început cu binecuvântările lui popeşti, am devenit aşa agitat, încât am urlat la el să înceteze. M-am ridicat în capul oaselor şi am mârâit că-l mănânc de viu dacă nu pleacă. Nici măcar lacrimile Elizei nu m-au îmbunat. Acum regret izbucnirea fară sens, nu înţeleg ce-a fost cu mine. Mă tem că am nervii zdruncinaţi. Sper să fie ceva trecător. Aş vrea să redevin eu însumi iar, să ies, să-mi văd pământurile…

Doar Eliza îmi mai aduce alinare. O privesc neîncetat toată noaptea şi-mi spun că trebuie să fiu tare pentru ea. E frumoasă ca un înger. Doar somnul o eliberează de teama permanentă de a mă pierde. Mi-e dor de ea, mi-e dor de fericirea noastră ce acum e numai amintire. Mă apropii de ea şi o sărut încetişor, chiar dacă sunt complet epuizat. Parfumul ei e dulce, la fel cum îmi aminteam. Pielea ei catifelată e o adevărată minune. O sărut în continuare în timp ce dorinţe imposibile mă răscolesc. Eliza mă simte şi mă mângâie duios.

Dar ea nu înţelege că nu de buzele ei am trebuinţă…!

Îmi este foame din nou.

Trec deasupra ei. Îşi dă seama că ceva e în neregulă, se zbate, dar eu o ţin bine. Aplic puţină presiune asupra gâtului graţios şi o reduc la tăcere. Acum e doar a mea, iar pofta creşte, creşte…

Țipete. De ce întotdeauna mă trezesc în ţipete?

Paşi grăbiţi pe scări. Cineva dă buzna pe uşă. Hărmălaie de nedescris. Doctorul Mihnea, popa Cojoc şi fetele de casă au încremenit în prag.

—Cum îndrănziţi să intraţi peste mine?! răcnesc la ei.

Constat cu mirare că mi-au revenit puterile. Bucuros, mă întorc spre soţia mea să-i dau vestea cea mare. Rămân fără glas.

Acolo, pe cealaltă jumătate de pat, îmbrăcată într-o cămăşuţă vişinie, zace preaiubita mea Eliza. Aş fi putut jura că purtase ceva alb seara trecută… Chipul ei e întors către mine. Totuşi, trăsăturile-i ca de păpuşă nu-mi spun nimic. Privirea ei, altădată atât de limpede, acum e opacă şi nu pot pricepe de ce.

Îi mângâi obrazul. E rece. Adevărul mă loveşte cu o forţă uriaşă. Hainele ei nu sunt pătate, ci însângerate. Trupul ei e lipsit de viaţă.

Stomacul mi se face ghem. Îmi dau lacrimile.

—Cum s-a putut întâmpla aşa ceva? şoptesc distrus. Îmi îndrept atenţia spre cei adunaţi acolo şi simt cum clocoteşte furia în mine: Voi ce păziţi?! Vreau să-l găsiţi pe acest monstru şi să mi-l aduceţi în lanţuri! Va simţi tăişul sabiei mele! Ce staţi?!

Sigur poruncile mele i-au smuls din amorţeală, pentru că toţi au venit spre mine să mă ridice din pat. Da, nu mai suport să rămân acolo, mă las în voia lor. Mă văd iarăşi în oglinda scrinului. Faţa suptă mi-e mânjită de sânge uscat, la fel mâinile şi hainele. De ce? Nu ştiu, nu mai ştiu nimic.

Popa Cojoc vorbeşte de zor în legea lui. Pesemne şi-a uitat lungul nasului. Taci, taci odată, nu vezi că ţi-ai pierdut minţile?

M-au dus afară. Soarele puternic de august îmi pârjoleşte pielea. Mă ustură, dar nu mă pot apăra. Mâinile îmi sunt legate. Sunt prea ameţit, nu imi dau seama ce mi se întâmplă. O funie îmi e trecută peste mijloc, fixându-mă de un par. Fiecare părticică din corp începe să mă doară.

Aud ceva. Fragmente de rugăciuni.

—Parcă ţi-am zis să taci cu prostiile tale, popă nebun!

El psalmodiază în continuare. Se învârte lumea cu mine.

O atingere ciudată mă face să mijesc ochii. În faţa mea –  o pată neagră. Deschid ochii larg. O cioară îşî fâlfâie aripile lucioase exact lângă mine, astfel încât pot distinge orice detaliu de la penajul des la ciocul arcuit. Într-o fracţiune de secundă se repede şi-mi smulge din orbită ochiul drept. Durerea mă fulgeră prin tot corpul. Speriată de urletele mele, pasărea blestemată îşi ia zborul. Sângele îmi şiroieşte pe obraz. Slobozesc urlet după urlet până răguşesc. De ce mi se întâmplă mie aşa ceva? Ce e cu acest coşmar nesfârşit?

Cuvinte batjocoritoare mă biciuiesc din toate părţile, dar nu vreau să le aud, ţip, ţip mereu. Oameni mă poartă pe braţe undeva la răcoare. Câteva glasuri mă acuză că mi-am mâncat soţia. Blasfemie! Protestez!

— Ce drăcie o mai fi  şi asta?!

Reuşesc să recunosc vocea băiatului de la grajduri.

— Nici măcar soarele nu i-a venit de hac…, spune, gânditor, popa.

Îngrozit, încep să îi blestem pe cei doi, dar şi pe ceilalţi ale căror chipuri nu au nume. Nu izbutesc decât să scot sunete nearticulate, sunt prea furios, nu mă mai supraveghez.

—Ptiu! Doamne păzeşte! Părinte, are colţi ca de mistreţ! aud.

— Trebuie să-i scoatem! vine sentinţa.

Cineva mă ţine în timp ce un alt individ îmi bagă un cleşte în gură. Caninii îmi sunt smulşi cu bestialitate. Urlu iar şi iar.

—Fă-l să tacă! tună preotul Cojoc.

Am sărit de pe scaun când mi-au tăiat limba. Râzând, m-au lăsat să mă târăsc printre picioarele lor. Gustul propriului sânge mă înnebuneşte. Mi-e foame din nou! Animat de o putere nebănuită, mă reped de-a buşilea către primul om care-mi iese în cale. O ploaie de lovituri şi înjunghieri se abat asupra mea, dar fără efect. Pofta e singurul lucru pe care-l simt. Mâinile mi se încleştează pe încheieturile lor, unghiile sfâşie, şi şfâşie, şi sfâşie…

Foame! Foame! Foame!

***

Ameţeala a dispărut. Sunt eu însămi din nou, M. Totul este limpede acum.

Creatura înghesuită în colţ, Mihail Strurdza, nu e un vampir, ci un strigoi.

Înţeleg şi de ce. Atunci când a fost atacat în pădure, vampirul nici nu i-a luat viaţa, nici nu i-a oferit din sângele său. Părăsit la graniţa dintre uman şi supranatural, Mihail a devenit un ne-mort canibal, lipsit de judecată, voinţă sau sentimente.

După ce am trăit pe pielea mea procesul de dezumanizare prin care a trecut, realizez că există creaturi şi mai nenorocite decât mine.

Dacă mi-e milă de acest Mihail? Nici vorbă. Îl dispreţuiesc, îl vreau distrus! Nu pentru monstrul care a devenit, nici pentru că mi-a împărtăşit pe viu povestea lui, ci pentru modul în care a făcut-o… forţându-mă să-i beau sângele. Exact la fel ca şi Părintele meu Întunecat. Pe el nu-l pot pedepsi, dar pe strigoi… Da.

Un rânjet mi se întinde pe faţă şi nu dispare nici când smulg inima strigoiului, nici când îl decapitez, nici când îl târăsc în lumina roşiatică a zorilor. Trupul său dispare într-un nor de cenuşă. S-a dus, lăsând în urmă-i doar o poveste interesantă ce va trăi în mine de-a pururi.

Am fost Mihail poate o noapte sau chiar mai multe. Nu ştiu dacă timpul viziunii corespunde celui real.

Dar ce-nseamnă timpul atunci când eşti nemuritor?

Doar  un cuvânt în spatele căruia nu se mai ascunde o noţiune relevantă.

Zorii se apropie. Un alt spectacol – cel al zilei – stă să-nceapă. Nu-mi e îngăduit să particip, aşa că mă retrag într-un cotlon al culiselor, reaşteptându-mi rândul.

La o adică, aş putea să mă strecor şi în următoarea piesă, chiar dacă îmi este interzis. Ce mi se poate întâmpla? O muştruluială de la regizor sub forma unor arsuri – mare lucru! Dar nu mă voi aventura afară. Pur şi simplu nu merită efortul.

Am făcut şi eu parte cândva din trupa actoraşilor ,,de sub soare” , aşa cum  îmi place mie să numesc oamenii. Ironic, desigur. Poate şi cu o uşoară tentă de invidie pentru dragostea lor de viaţă absolut iraţională. Se-nţelege că eu n-am fost aşa.

Speram că amintirile vor dispărea odată cu transformarea, dar soarta nu mi-a făcut nici măcar acest mic favor. Ce surpriză…

Aş vrea să ma pot desprinde din plasa trecutului, dar e imposibil. Nici măcar colţii Creatorului meu nu au reuşit să o sfâşie.

În schimb, au sfâşiat hotarele lumii pe care o cunoscusem până atunci. Aruncată în vâltoarea unei vieţi mai presus de legile umane, a trebuit să învăţ să joc pe un alt ritm.

Se putea mult mai rău. Noaptea îmi oferă, într-o oarecare măsură, liniştea după care-am tânjit dintotdeauna.

Fiind un copil al nimănui, trebuia să-i suport toate neajunsurile, să aud comentariile trecătorilor, şi alte porcării.

Acum nu mă observă nimeni, nu se amestecă nimeni, nu mi se impune nimic. Nu e tocmai moartea mea mult-dorită, dar n-are rost să mai scurm în cenşă.

Mai bine un liliac ce se poate bucura de tăriile cerului, decât o râmă care se târăşte în noroi.

Aşadar, până când întunericul mă va chema iar la rampă, nu-mi rămâne decât să aştept. Şi nu voi fi singură. Amintirea lui Mihail îmi va ţine companie. Dacă tot mă adăpostesc în sanctuarul său întunecat, cine ştie ce alte detalii mi se vor revela?

Ar putea fi interesant.

Numele meu e M. şi sunt vampir.