Vânturile blânde ale verii (2/3)

            Vânătorul cel uriaş conducea procesiunea; străbătuse de multe ori la viaţa lui porţiunea de drum pe care se deplasau în acea zi. În ultimele peregrinări îl însoţise şi prinţesa lui războinică, dar aceasta nu trecuse niciodată mai departe de culmea despicată. Însă el mersese mult mai departe, mai ales în zilele tinereţii sale. Cunoştea rutele cele mai accesibile, iar acestea nu se deterioraseră cu trecerea anilor. Într-un singur loc terenul se dovedi impracticabil şi necesită un mic ocol, dar întârzierea cauzată de eveniment nu fu semnificativă. Săniile trase de câini zburau pe întinderea albă a zăpezii, acompaniate de briza care devenise călduţă.

Zilele nu erau încă destul de lungi pentru a parcurge distanţe mari, dar vânătorul se pricepea să dozeze efortul câinilor astfel încât aceştia să poată ajunge până la căderea serii la un adăpost pe care-l cunoştea. Când se apropiară la o distanţă apreciabilă le ceru însoţitorilor săi să se poziţioneze în direcţia spre care venea vântul, apoi cercetă precaut împrejurimile. Într-una din primele sale explorări, când însoţise un grup de vânători mai puţin experimentaţi, dăduseră peste un refugiu ocupat de un urs alb. Doi oameni muriseră înainte ca ursul să fie răpus, iar tânărul aspirant de atunci învăţase bine lecţia cu pricina. Odată devenit vânător nu riscase niciodată să fie surprins de un animal sălbatic şi-şi învăţase fiica toate metodele prin care să evite un asemenea eveniment. Fata prindea repede şi vânătorul o observă cum îl urma în cercetarea sa, studiind cu mare atenţie zăpada şi pietrele din jur. Când terminară priviră unul spre celălalt şi încuviinţară scurt, semn că totul era în ordine. Abia atunci le indicară celorlalţi să-i urmeze şi se apropiară de adăpost.

Vânătorul nu ştia cine construise adăpostul; după cum arăta locul prima dată când îl văzuse îi fusese clar că nu era vorba despre o formaţiune naturală. Bănuia că iniţial fusese un perete stâncos destul de bine conturat ca să ţină piept vânturilor, căruia nişte vânători îi alăturaseră o serie de bolovani pe care îi uniseră cu gheaţă topită. Nu ştia ce conţinea restul adăpostului – pereţii sau acoperişul, deoarece totul era învelit acum în gheaţă şi zăpadă. Ceea ce conta era faptul că le oferea un loc perfect de popas, având chiar şi un mic ocol în care puteau adăposti animalele.

În timp ce îngrijitorul de animale deshăma câinii şi se ocupa de hrănirea lor, vânătorul exploră încă o dată zona, lăsându-i pe fată şi pe neguţător să vadă de aprinderea focului la gura adăpostului cu ajutorul jarului adus într-un vas acoperit, a crengilor rupte din arbuştii dimprejur şi a lemnelor transportate pe sănii. Când toate pregătirile se sfârşiră, temperatura scăzuse considerabil şi noaptea luase teritoriul în stăpânire. Înfofoliţi în blănuri, cei şase se retraseră în adăpost şi despachetară proviziile de carne, precum şi burdufurile cu vin de ienupăr. Oboseala drumului, căldura şi băutura îi făcură să-şi dezlege limbile şi, curând, omul-de-cenuşă deveni ţinta curiozităţii celorlalţi.

– Vreau s-aud şi eu o legendă! îl rugă prinţesa războinică.

Aflase despre talismanul Buk de la tatăl ei, dar printre nenumăratele talente ale acestuia nu se număra şi cel de povestitor. Relatarea fusese seacă şi la obiect, iar fata dorea să cunoască magia cuvintelor pe care o stăpânea omul-de-cenuşă. Acesta zâmbi şi se scărpină de pureci, apoi căzu o vreme pe gânduri. Ochii săi priveau departe, prin foc, căutând locurile pe care le străbătuse la viaţa lui, în timp ce degetele înmănuşate se plimbau peste halca din care muşcase.

– Îmi amintesc despre câteva frânturi de legende adunate de ici, de colo, care vorbesc despre unul dintre semizeii din vechime. Deşi fiecare frântură spune puţine lucruri, când le-am pus laolaltă mi-am dat seama că formează o cronică a vieţii lui.

Fata îi sorbea fascinată cuvintele, uitând de mâncare. Îngrijitorul de animale părea şi el captivat de omul-de-cenuşă, în timp ce vânătorul şi neguţătorul îşi vedeau liniştiţi de cina lor, trăgând cu urechea la poveste. Doar bătrâna vraci bodogăni ceva despre poveştile de adormit copiii.

– Cum îi zice legendei? întrebă fata.

– Eu îi spun:

Cronica lui Nyprus

 

            Nyprus era semizeu. Se spune că se născuse pe Lumea de Foc din ochiul Soarelui, dar plecase să trăiască pe o stâncă din Ceruri, unde meşterea toată ziua la carul său de foc.

            Prefera să trăiască singur. Vorbea cu mare greutate şi se mişca ciudat, târându-şi partea dreaptă a corpului, bălăngănindu-şi capul într-o parte şi-n alta. În orice adunare a Zeilor ar fi fost batjocorit, dar acolo nu se afla decât carul său de foc, care nu-l judeca după aparenţe.

            Pentru acesta, Nyprus era stăpânul perfect. Îl îngrijea şi-l aranja, adăugându-i lucruri pe care Zeii le aruncau de la carele lor de foc, lăsându-le împrăştiate pe cer. Căci Nyprus avea de îndeplinit o misiune sacră: era curierul Zeilor, al semizeilor şi al oamenilor. În carul său de foc, care îi era casă şi armăsar, el călătorea pentru cei care-i aduceau ofrande în mâncare, îndeplinindu-le vrerile.

            Avea cereri, căci plata era o nimica toată pentru mulţi şi, în plus, Nyprus îşi conducea carul de foc cu multă măiestrie, atent să nu distrugă preţioasa încărcătură cu care era împovărat. Mulţi credeau că el şi pasărea lui de foc deveniseră una şi aceeaşi fiinţă şi nimeni nu i se punea în cale.

            Transportase licori ale dragostei de pe Lumea Amorului cea mereu acoperită de nori, căci Zeii Dragostei îi preţuiau discreţia. O vreme fusese tocmit de minunatele lumi aflate sub oblăduirea Zeilor Cerurilor şi ai Tunetelor, căci aceştia aveau multe comisioane de îndeplinit. O dată fusese chemat pe lumile Zeilor Timpului, unde îndeplinise o misiune de mare însemnătate. Şi chiar îndepărtata lume a Zeilor Abisului îi angajase serviciile, într-atât erau de cunoscute cinstea şi corectitudinea sa.

            Căci Nyprus era foarte cinstit. Nu accepta să fie plătit mai mult decât făcea munca lui. Aşa s-a întâmplat şi în ziua în care unul din Zeii Războiului a venit şi l-a tocmit pentru zece călătorii spre Lumea de Dincolo, momindu-l cu o plată pe măsură. Nyprus a refuzat politicos orice altă plată în afara ofrandelor, pe care le-a gospodărit cu înţelepciune. Mai mult, i-a spus Zeului că dorea să i se dea doar a zecea parte din ofrandă pentru fiecare transport, urmând ca plata să devină completă odată cu ducerea la bun sfârşit a însărcinării.

            Odată contractul îndeplinit, Zeul Războiului l-a înştiinţat că dorea să-l prelungească pe termen nelimitat, ba chiar să-l angajeze pe Nyprus. Acesta a ridicat încet un deget şi a spus că nu era bine să tenteze soarta. „Viaţa este un lucru bine delimitat” – a observat Nyprus – „şi nu e înţelept să treci peste delimitarea ei vorbind despre ceva fără un termen precis”. Contractul a trebuit reînnoit după fiecare misiune, lucru care i s-a părut Zeului tare ciudat. „Eu îmi sunt singur stăpân prin naşterea pe această lume, iar viaţa mea nu poate aparţine altcuiva. Doar eu mă pot angaja pe mine”, a explicat Nyprus.

            Şi aşa, Nyprus a făcut drumuri prin Ceruri până spre Lumea de Dincolo, răspunzând şi chemării altor Zei atunci când avea vreme, dormind în carul său de foc, plin de ofrandele pe care le culegea.

            După ce a sfârşit comisioanele pentru Zeul Războiului, bestii îngrozitoare scuipătoare de flăcări au ieşit din Lumea de Dincolo şi au năvălit în Ceruri, distrugând totul în cale. Ceilalţi zeii au ripostat, iscând o bătălie crâncenă. Oraşe, care de foc, oameni, Zei şi semizei cădeau zi de zi pradă Infernului şi Nyprus s-a văzut nevoit să coboare pe lumi pentru comisioane mărunte care să-i asigure ofrandele de care avea nevoie. Pe una dintre acestea a văzut maţele unei bestii din Lumea de Dincolo, care semănau cu marfa pe care Zeul Războiului îl plătise s-o transporte.

            Războiul nu i-a plăcut lui Nyprus şi, de aceea, s-a retras pe stânca sa din Ceruri şi şi-a pus pe cap Casca Somnului primită în dar de la Zeii Timpului. Când s-a trezit, războiul se terminase demult, iar lui Nyprus îi era foame.

            A pornit prin Cerurile teribil de pustii, cercetând lume după lume, dar peste tot a găsit doar ruine. Oamenii şi semizeii muriseră, iar Zeii îşi pierduseră forma trupească. Doar pe lumea aceasta a mai găsit câţiva oameni, răspândiţi ici-colo în grupuri speriate, asemeni animalelor. I-a întrebat dacă nu vor să le facă vreun comision. Speriaţi de el, oamenii i-au adus ofrande pe care, flămând, Nyprus le-a acceptat. Dar el era cinstit şi nu dorea să primească de pomană. A pornit cu carul său de foc peste lume, căutând toţi oameni care mai trăiau şi a început să-i ajute să facă negoţ cu locurile care le erau acum inaccesibile.

            A călătorit de-a lungul şi de-a latul lumii, ducând bunuri dintr-un loc în altul, primind ofrande pentru munca sa şi ajutând oamenii să-şi amintească despre vremea când oamenii, Zeii şi semizeii păşeau alături pe cărările Cerurilor.

 

– Legendele tare sunt ciudate, tinere! hârâi bătrâna vraci. În niciuna dintre poveştile tribului meu n-am auzit vorbindu-se despre talismanul ăla Buk sau despre vreun semizeu pe nume Nyprus. Eu cred că sunt doar scorneli.

Omul-de-cenuşă zâmbi în faţa acestei observaţii răutăcioase.

– Satul vostru este izolat, iar unele dintre legende s-or fi pierdut de-a lungul timpului! remarcă el politicos. Crede-mă, am umblat în lung şi-n lat prin lume şi am auzit povestindu-se atât despre zilele petrecute de Serafoks printre oameni, cât şi despre viaţa lui Nyprus.

Bătrâna ridică neîncrezătoare din umeri şi scuipă într-o parte, apoi se cuibări într-un colţ al adăpostului şi, înfofolită în blănurile ei, începu să moţăie. Până când ceilalţi cinci îşi împărţiră străjile de noapte, ea sfăroia deja sonor, făcând să vibreze structura îngheţată.

 

* * *

 

Vânătorul cel uriaş îşi luase ultimul schimb. Către dimineaţă se ridică de la locul său, dădu peste cap încă un corn cu vin de ienupăr şi ieşi din adăpost ca să-şi dezmorţească oasele. Focul ardea domolit, iar unii câini începuseră deja să se foiască în ţarcul lor. Bărbatul îşi ciuli urechile, dar singurul lucru pe care-l auzi fu urletul îndepărtat al unui lup – prea îndepărtat ca să-l îngrijoreze. Briza era încă rece dimineaţa, o bură menită să bage frigul în oase, dar era mult mai blândă decât în urmă cu câteva zile. Răcoarea ei avu darul să alunge o parte din aburii care-i bântuiau minţile.

Cu focul în spate scrută cu mare atenţie împrejurimile, atent la orice semn de mişcare, dar nimic nu părea să tulbure liniştea locului. După câteva momente de ascultare concentrată îndrăzni să se caţere pe treptele săpate în gheaţă, urcând spre vârful stâncii conice care străjuia adăpostul. Drumul i se păru mai greu decât în vremurile de demult, un semn al faptului că – în ciuda vredniciei sale – timpul îşi săpa încet urma în fiinţa lui. Ajuns pe pridvorul îngust de lângă vârf simţi mai puternic muşcătura brizei matinale, ceea ce-l determină să-şi aşeze mai bine pe spate blana miţoasă de urs alb şi-l dezmetici cu totul.

Din locul acela avea sub ochi priveliştea împrejurimilor, luminată de stelele îngheţate care începeau să pălească odată cu apropierea zorilor. Lăsându-şi toată greutatea pe piscul rece se răsuci spre stânga, privind spre miazănoapte. Gura i se strâmbă într-un rictus. Departe, în zare, ţinutul blestemat aştepta la fel de tăcut şi funebru ca ultima dată când urcase în acest loc de observare. Lumina palidă pe care o împrăştia dansa molatic deasupra solului, într-un ritual al morţii care-şi aştepta victimele. Imaginea îl fascinase de prima dată când o văzuse, în adolescenţa sa, deşi acum nu mai era aşa de puternică precum în acele timpuri. Dar asta nu conta: puternică sau nu, lumina era semnul blestemului care luase în stăpânire locurile de la miazănoapte, avertizând orice om înţelept să ocolească acele meleaguri. Tocmai asta făcuse ca, de-a lungul vieţii sale, să nu se aventureze spre miazănoapte decât arareori şi pe distanţe scurte.

O mişcare la gura adăpostului îi atrase atenţia. O umbră se strecură afară, căutând ceva în jur şi vânătorul desluşi în jocul de lumini al focului chipul prinţesei lui războinice. Bănui că aceasta îl căuta, aşa încât coborî de pe stâncă, tuşind pentru a-i atrage atenţia.

– Am crezut c-ai auzit vreun animal, explică fata când ajunseră faţă în faţă. Scutură arcul: Am ieşit să te-ajut.

Bărbatul îi arătă observatorul natural.

– M-am uitat împrejur.

Lucirea focului aprinse în ochii fetei o sclipire de interes, iar vânătorul îşi dădu seama că fata era nerăbdătoare să urce şi ea. Îi făcu semn cu bărbia să încerce, apoi o urmări în clarobscurul dimineţii cum se caţără agilă – aşa cum o făcea şi el în tinereţe. Ajunsă sus fata privi de jur-împrejur, studiind mai multă vreme teritoriul de la miazănoapte. Când coborî de acolo ceilalţi ocupanţi ai adăpostului se treziseră şi ei, cu excepţia bătrânei vraci care încă sforăia cufundată în aburii beţiei. În ochii fetei se oglindea un sentiment de spaimă.

– La miazănoapte-s blesteme!

Tuciuriul şi neguţătorul deveniră brusc atenţi.

– Vraja luminii? întrebară la unison.

Vânătorul şi fata lui confirmară înclinând capetele.

– Ce e de făcut? şopti tuciuriul.

– Ocolim pe la soare-apune, explică vânătorul. Arătă spre direcţia despre care vorbea: Merg s-arunc o privire.

– Vin cu tine, se oferi prinţesa războinică.

– Nu, o opri tatăl său. Îi arătă spre ţarcul în care îngrijitorul începuse să dea de mâncare câinilor: Ajută-l să pregătească animalele şi săniile.

O mică grimasă indică nemulţumirea fetei, dar acesteia nu-i urmă nicio revoltă făţişă. Fata îşi şterse mucii de sub nas şi se îndreptă cu paşi mari spre ţarc. Vânătorul îşi aranjă mai bine cuţitul zimţat sub blana miţoasă şi-şi luă suliţa.

– Eu vin? întrebă neguţătorul. Sau tu trimiţi şi pe mine la rânit?

Ochii vânătorului se îngustară amuzaţi.

– Nu, dar vei asculta comanda mea. Eu răspund pentru voi toţi.

Neguţătorul zâmbi la rândul său, iar faţa ciupită de vărsat şi brăzdată de cute căpătă un aer năstruşnic. Se înclină de complezenţă, într-un gest care vădea doar dorinţa de a evita o dispută, dar indica faptul că cel care-l făcuse nu asculta de ordinele nimănui. Cei doi porniră spre soare-apune, în timp ce tuciuriul se aşeză în faţa focului cu picioarele încrucişate. După ce-l mai aţăţă un pic scoase de sub faldurile hainelor groase un tub lung la capătul căruia îndesă nişte frunze pe care le aprinse cu un tăciune. Privind relaxat spre cei doi tovarăşi de călătorie se scărpină de câteva ori pe burtă, apoi începu să pufăie.

Vânătorul mai urmase o singură dată calea pe care dorea să o verifice. Se întâmpla demult, când era mai sprinten, şi mersese pe ea doar cale de o jumătate de zi, până când un zid de zăpadă îngheţată aproape că-i făcuse pe toţi să rătăcească drumul. Fusese o iarnă aspră în acel an, iar vânătorul dorea să se asigure că drumul pe care şi-l mai amintea vag era practicabil la începuturile verii.

Prevederea lui se dovedi salutară. Pe alocuri, calea cea largă – pe care ar fi încăput multe atelaje mergând unul lângă altul – era acoperită de o zăpadă afânată, pe care piciorul călca nesigur. După câţiva paşi vânătorul se opri, iar chipul i se înnegură.

– N-am încredere să urmez drumul ăsta.

– Eu cred că-i albia unui fluviu, îşi dădu cu părerea neguţătorul.

Vânătorul încuviinţă. Ştia că, odată cu sosirea vânturilor blânde, unele căi îngheţate se topeau, lăsând la vedere apă limpede şi tăioasă în care, când vara era în toi, mişunau peşti greu de prins, dar buni de mâncat.

– Dacă ne prinde dezgheţul aici, e rău. Nu poţi trece cu săniile de pe-un sloi pe altul.

Neguţătorul zâmbi.

– Pe meleagurile mele oamenii străbat apele în bărci.

– Bărci?

– Sănii care merg pe apă.

– Şi cine le trage?

– Nimeni. Ele plutesc singure, pe curentul apei.

Vânătorul îl privi neîncrezător, convins că acestea erau scorneli menite să ţină isonul poveştilor tuciuriului. Dar nu asta îl interesa acum. Îşi adună flegma din gât şi o scuipă la picioare, apoi îşi suflă nasul.

– Nu mergem pe-aici! concluzionă el.

– Nu, aprobă neguţătorul şi scrută malul dispre miazăzi: Tu ce zici de creasta aia? Noi putem urca, iar drumul urmează cursul fluviului.

Se îndreptară spre zona indicată şi urcară pe mal pe o pantă lină. Ajunşi sus priviră în lungul drumului.

– E puţin accidentat, dar merge! aprobă vânătorul. Se răsuci spre neguţător: Ai ochi buni.

– Pe cărările întortocheate ale munţilor detaliile fac diferenţa dintre viaţă şi moarte, îi atrase atenţia acesta înainte de a porni înapoi.

Când ajunseră la adăpost, bătrâna vraci se trezise şi se contrazicea de zor cu tuciuriul. În ciuda tonului ridicat pe care vorbeau, celor doi părea că le făcea plăcere să se împungă reciproc. Fata şi îngrijitorul de animale terminaseră de hrănit câinii şi-i înhămau la atelaje. Nemulţumirea prinţesei războinice părea să fi trecut, iar cei doi râdeau şi discutau cu glas tare, roşii în obraji, ignorând lumea din jur.

– Aţi găsit ceva? se interesă tuciuriul când cei doi bărbaţi îşi făcu apariţia.

– Da, confirmă vânătorul. Trecem de-o vale şi mergem spre soare-apune.

Răspunsul păru a-l mulţumi pe tuciuriu, care-i invită lângă el şi bătrâna vraci să ia micul dejun. Cei doi tineri li se alăturară curând şi, după ce se ospătară pe îndestulate, strânseră tabăra şi porniră din nou la drum.

 

* * *

 

Două zile la rând merseră în paralel cu fluviul îngheţat, urmându-i meandrele care-i duceau spre soare-apune. Abia când vânătorul se convinse că la orizont nu se mai vedea vreo lumină propuse revenirea spre miazănoapte. Traversară înapoi albia fluviului şi merseră multă vreme pe cursul lui până reuşiră să găsească un loc potrivit pentru escaladarea celuilalt mal. Deşi mai erau câteva ore de lumină, vânătorul cel uriaş preferă să profite de adăpostul oferit de nişte ruine înălţate în cine ştie ce vremuri de legendă. Câinii puteau folosi spaţiul generos oferit de o îngrăditura largă cu ziduri prăbuşite până la înălţimea unui stat de om, în timp ce călătorii se adunară într-un loc mai ferit, cu ziduri înalte şi groase şi un acoperiş format din gheaţă depusă pe structurile din vechime. Locul avea o singură intrare în afara găurii din tavan – dar aceasta din urmă se afla la o înălţime prea mare pentru a fi accesibilă. Intrarea era urmată de un culoar lung care permitea o bună vizibilitate şi nu lăsa loc pentru ca eventualii prădători să se îmbulzească în număr mare, făcând locul uşor de apărat.

În timp ce fata şi îngrijitorul de animale deshămau căinii şi îi hrăneau, vânătorul se urcă pe treptele roase şi alunecoase de la capătul culoarului. De câteva ori fu aproape gata să cadă, dar se redresă în ultimul moment şi ajunse la o intrare căscată într-un zid spart. Trecu de ea şi se opri să privească în depărtare, căutând alte semne de blesteme.

Deşi era o regiune pe care n-o mai vizitase niciodată, peisajul sălbatic nu diferea de teritoriile pe care le bătuse pe jos întreaga lui viaţă. Iarna încă mai era stăpână prin aceste locuri pe care vănturile blânde ale verii abia începeau să le dezmorţească. Privind întinderea îngheţată, vânătorul se întrebă dacă poveştile din vechime conţineau vreun sâmbure de adevăr. Se putea ca aceste locuri să fi cunoscut vremuri în care au fost înfloritoare şi pline de căldură? Oare Zeii, acei Zei către care se înălţau rugile lor, păşiseră pe aceste poteci având alături muritori de rând?

Şi dacă acestea se întâmplaseră cândva, demult, era posibil ca vraja să fie ruptă şi blestemul să dispară în noapte ca şi cum n-ar fi fost? Avea să contribuie el la redeschiderea porţilor Cerului, astfel încât Zeii să coboare din nou printre oameni? Merita să spere că talismanul Buk exista cu adevărat şi avea puterile cu care-l învredinceau legendele omului-de-cenuşă? Ochii lui aveau să vadă miracolul, iar numele său urma să rămână în legendă?

Privi din nou de jur-împrejur, încercând să-şi imagineze cum ar fi arătat locurile odată ce talismanul Buk avea să rupă vraja blestemată.

– Nu se vede nimic? auzi o voce din spatele lui.

Era omul-de-cenuşă, care se sprijinea de canatul spărturii.

– Totu-i bine, admise vânătorul. Sper că nu ne-am abătut din drum prea mult.

Omul-de-cenuşă zâmbi.

– Nu-ţi face griji pentru asta. Am un talisman care mă îndrumă în direcţia bună. Trebuie doar să mai urcăm puţin spre miazănoapte, apoi să revenim la direcţia pe care am pornit.

Vânătorul cel uriaş îşi ridică mirat sprâncenele.

– Un talisman care spune drumul?

Omul-de-cenuşă se căută pe sub haine şi ridică un şnur de care era legat un ou de formă ciudată pe care licărea o luminiţă verzuie. Vânătorul se crispă şi, fără a mai sta pe gânduri, se repezi la omul-de-cenuşă, îl izbi peste faţă cu toată puterea şi încercă să-i smulgă de la gât talismanul. Celălalt icni şi fu propulsat spre înapoi de forţa loviturii. Păşi în spate pentru a-şi recăpăta echilibrul, dar alunecă şi căzu, rostogolindu-se pe scări în jos. Vânătorul rată talismanul şi se prăvăli pe scări pe urmele omului-de-cenuşă. Când mai avea doar trei trepte se aruncă peste acesta, imobilizându-l.

– Dă-mi-l! şuieră.

În ciuda aparenţei fragile comparativ cu a vânătorului, omul-de-cenuşă se dovedi un adversar pe măsură. Reuşi să-l împingă de pe el şi se retrase într-un colţ, scoţând la lumină un cuţit cu lama lungă şi curbată. Buza superioară îi sângera urât şi respira greu, dar părea extrem de capabil să se apere. Vânătorul se ridică în picioare şi scoase cuţitul cu lama zimţată, aşezându-se în poziţie de atac.

Zgomotele îi atraseră pe neguţător şi pe bătrâna vraci, care ieşiră pe culoar.

– Ce-i? întrebă neguţătorul, neştiind cui să-i ia partea.

– Demonul are-un obiect blestemat! scuipă vânătorul printre dinţii încleştaţi.

Neguţătorul păli şi ochii i se măriră. Privi spre omul-de-cenuşă.

– I-adevărat?

Tonul său exprima speranţa că vânătorul se înşelase, dar nu lăsa niciun dubiu cu privire la ce avea să facă dacă acuzaţia se dovedea adevărată.

– Nu! răbufni omul-de-cenuşă. Nu e niciun blestem, ci un talisman!

– Un talisman blestemat! răcni vânătorul.

Glasul lui stârni câinii şi atrase atenţia celor doi tineri, care-şi făcură şi ei apariţia pe culoar.

– Tată?

Intonaţia fetei arăta clar de partea cui se situa loialitatea ei.

– Stai deoparte! Omul ăsta-i blestemat.

– Nu sunt! răcni şi omul-de-cenuşă în timp ce se ridica în picioare.

Bătrâna vraci şontâcăi pe podeaua îngheţată, apropiindu-se de cei doi bătăuşi.

– Asta voi stabili eu, hârâi ea. Îl privi pe vânător cu ochii pe care începea să se aşeze albeaţa şi-i spuse cu glas tăios: Dacă ai dreptate, îl belesc cu mâna mea!

Ajunsă la câţiva paşi de omul-de-cenuşă ridică toiagul şi-l îndreptă spre talisman. Cei prezenţi îşi ţinură răsuflarea, iar tabloul fu acoperit de hămăitul înverşunat al câinilor. Vârful toiagului se mişcă uşor, descriind un mic cerc. Talismanul ei nu ţiui, aşa încât bătrâna mai făcu un pas în faţă şi repetă operaţiunea. Ochii săi îngustaţi vădeau neîncrederea, iar gura strâmbată într-un rictus care lăsa vederii ultimii doi dinţi maronii îi dădea o aură de răutate.

– Ei bine? o chestionă neguţătorul.

– Nu e blestemat, admise reticent bătrâna.

Omul-de-cenuşă îşi permise un zâmbet superior, dar buza crăpată îi dădu un aer fioros. Neguţătorul se relaxă, însă vânătorul rămase în poziţie de luptă, neîncrezător. Fata îşi urmărea cu atenţie tatăl, la fel de încordată ca şi el, în timp ce îngrijitorul de animale privea cu veneraţie spre bătrâna vraci. Aceasta lăsă jos toiagul şi se apropie şi mai mult de omul-de-cenuşă. Ajuns lângă el întinse mâna pătată spre talisman şi-l cuprinse cu degetele ei subţiri asemănătoare unor gheare. Studie piatra cu formă şi textură ciudată, plimbându-şi buricele bătucite ale degetelor uscate peste luminiţa verzuie care pulsa uşor.

– Ce-i ăsta?

– Un talisman care-mi arată drumul spre palatul lui Serafoks.

– De unde ştii?

Întrebările bătrânei curgeau ferme, ca un interogatoriu în urma căruia se stabilea vinovăţia sau nevinovăţia omului-de-cenuşă.

– L-am găsit în satul în care am aflat încotro a plecat Serafoks să ascundă talismanul Buk. Era printre relicvele sacre ale tribului şi mi-am vândut tot ce aveam de preţ ca să-l dobândesc. Mi-am vândut chiar şi libertatea.

– Libertatea?

– Bunurile mele nu erau de ajuns, aşa încât căpitanul galerei care mă adusese acolo a consimţit să plătească diferenţa dacă deveneam sclavul lui timp de trei ani. Am vâslit în lungul şi-n latul apei celei mari, legat cu lanţuri de o bancă din lemn mucegăit, până când mâinile mele au devenit mai bătucite ca deşerturile de sticlă de la soare-răsare.

– Astea-s minciuni sfruntate, scuipă vânătorul.

– Nu sunt, vânătorule! îl temperă neguţătorul. În apa cea mare de la miazăzi de ţinutul meu e ceva obişnuit.

– O fi, dar să vâsleşti ani? nu se lăsă vânătorul.

– Apa e atât de mare încât nu vezi malul nici după ce mergi pe ea zile întregi!

Vânătorul se pregăti să protesteze, dar bătrâna vraci ridică mâna, oprindu-l.

– Am auzit şi eu despre asemenea ape, aprobă ea. Privi spre omul-de-cenuşă: Şi cum se foloseşte acest talisman?

– Când mă apropii de palatul lui Serafoks lumina creşte. Dacă mă îndepărtez preţ de o zi lumina scade.

– Lumina înseamnă blestem! insistă vânătorul.

– Pui la îndoială puterile toiagului? se încruntă bătrâna.

Neguţătorul se grăbi să aplaneze noul conflict.

– Nu tot ce luminează e blestemat, vânătorule! Şi focul luminează, iar el protejează, nu omoară.

– Ne poate omorî! îl contrazise vânătorul, dar renunţă să mai argumenteze.

Ascunse cuţitul cu lama zimţată şi se apropie de omul-de-cenuşă care-l privea circumspect, cu propriul cuţit încă pregătit. Trecu de el şi urcă din nou treptele îngheţate, revenind pe acoperişul de piatră. De data aceasta omul-de-cenuşă nu-l mai urmă, ci îşi ascunse cuţitul şi-şi pipăi pieptul.

– Te doare? îl chestionă bătrâna vraci.

– Puţin.

– Câteva coaste lovite, concluzionă ea. Îţi voi face o cataplasmă cu fiertură de ierburi, să-ţi ia durerea.

Mai aruncă o privire pofticioasă spre talisman înainte ca omul-de-cenuşă să-l ascundă înapoi sub haine, apoi porni şontâcăind spre încăperea în care-şi găsiseră adăpost.

 

* * *

 

În zilele care urmară părăsiră cursul fluviului îngheţat şi se abătură de-a curmezişul unui teren accidentat, cu cline, crevase şi platouri sticloase. Înaintarea săniilor era anevoioasă prin acele locuri şi avansul căpătat în primele zile de călătorie începu să se risipească. La unul dintre popasurile de seară neguţătorul se apropie de vânătorul cel uriaş, care scruta îngândurat depărtările.

– Tu nu placi drumul, observă acesta.

Vânătorul oftă zgomotos.

– Tuciuriul spune că asta-i calea.

– Atunci?

Vânătorul îşi mestecă o vreme barba stufoasă, căutându-şi cuvintele.

– Vânturile blânde ale verii nu ţin mult. Trebuie să ne grăbim, dar drumu-i greu pe-aici. Dacă mai suntem pe drum când vine iarna, ăsta ni-i mormântul!

Neguţătorul nu comentă nimic, ci doar îl privi lung, cu ochii mijiţi. Vânătorul îşi făcu rondul obişnuit de seară, apoi se alătură celorlalţi la cină. În timp ce înfuleca hulpav din halca de carne rumenită pe foc, bătrâna vraci îl abordă abrupt:

– Ritmul nostru a încetinit mult pe aici.

Vânătorul plescăi zgomotos şi ridică privirea spre ea.

– I-un teren greu. Nu vă pot duce mai repede.

– Neguţătorul spune că el ar putea s-o facă, arătă bătrâna cu capul spre călătorul de la miazăzi.

Ochii vânătorului îngheţară şi se aţintiră asupra neguţătorului. Acesta îi susţinu privirea.

– Eu merg pe potecile accidentate ale munţilor care despart ţinuturile de la miazăzi de cele de la miazănoapte. Eu cunosc astfel de locuri, arătă el cu un gest larg în jur. Privi fără ocol spre vânător: Eu pot merge mai repede.

– E periculos, spuse vânătorul pe un ton care încheia discuţia şi reveni la halca lui.

– Nu şi pentru mine, rămase neguţătorul pe poziţie.

Vânătorul îl ignoră o vreme, dar când ridică din nou ochii constată că bătrâna şi tuciuriul îl priveau insistent. Mestecă bucata de carne tot mai furios, apoi se şterse la gură cu mâneca.

– Nu-s de acord.

– Nu e alegerea ta, îi atrase atenţia bătrâna. Arătă spre tuciuriu: El a pus la cale călătoria, iar eu sunt cea care are cel mai greu cuvânt. Noi am acceptat oferta neguţătorului.

– Oferta? se încruntă vânătorul.

– Când vom pleca de la palatul lui Serafoks, fiecare dintre noi va face loc pe sanie pentru bogăţiile care nu vor mai încăpea pe sania lui.

Chipul vânătorului se înnegură de-a binelea, în timp ce pe cel al neguţătorului se întrevedea o urmă de amuzament. Scrâşnetului din dinţi al celui dintâi îi răspunse linia unui zâmbet din partea celuilalt, în timp ce ochii se duelau aruncând flăcări. Tabloul static dură multă vreme, asistat de ceilalţi patru. În cele din urmă vânătorul aruncă pe jos resturile hălcii din care muşcase şi se ridică de lângă foc. Luă un burduf cu vin de ienupăr şi se duse mai departe de grup, aşezându-se lângă o stâncă pe care vânturile o băteau tot mai aprig pe măsură ce înainta noaptea.

Ceilalţi rămaseră în adăpostul amenajat între nişte steiuri. Pe chipul fetei se citea disconfortul pentru situaţia în care fusese pus tatăl ei, dar respectul pe care i-l inducea bătrâna vraci şi foamea care-i împungea stomacul o făcură să rămână alături de foc. Mâncarea şi vinul dezlegară încetul cu încetul limbile şi, în cele din urmă, tuciuriul cedă rugăminţilor celorlalţi de a mai istorisi ceva.

– De data aceasta nu vă voi spune o legendă de cine ştie unde, ci o poveste auzită în satul meu natal.

– O poveste? ridică din sprâncene fata. Astea-s pentru copii mici, pufni ea.

– Unele sunt, admise tuciuriul. Aceasta se numeşte

Povestea lacrimilor de stea

 

            Anoukenue termină de strâns fructele când umbrele înserării începuseră să traseze tuşe tot mai puternice peste tufişurile şi copacii care înconjurau satul. Karakatana, cocoţată câteva crengi mai sus, scoase un ţipăt vesel şi începu să coboare cu mare repeziciune.

            Se întorceau bărbaţii de la vânătoare.

            Ceilalţi copii se avântară şi ei în jos spre rădăcinile copacilor, dornici să fie primii care iau parte la cel mai important eveniment al zilei. Ca un grup de lei care dă iama în mijlocul antilopelor se repeziră spre grupul de bărbaţi, ţopăind şi chiuind, apucându-i de mâini şi balansându-se în jurul lor.

            Aceştia răspunseră cu zâmbete şterse şi Anoukenue văzu că prada pe care o aduceau în sat se reducea la doi iepuri. Ei, copiii, se bucurau nemaipomenit văzând orice creatură în mâinile vânătorilor – chiar şi o potârniche amărâtă – dar pentru bărbaţii care se întorceau cu capetele plecate şi pentru femeile care îi cercetau îngrijorate lucrurile nu erau la fel de frumoase.

            „Totul arde”, îi auzise Anoukenue pe părinţii lui şuşotind în serile în care, în loc să adoarmă, se furişa afară din colibă şi se întindea pe pământ, numărând puzderia de stele de pe cer. „Aerul e greu, pădurea e bolnavă, iar solul seacă cu fiecare zi. Animalele se târăsc muribunde la pâraiele otrăvite, unde pier pe capete.”

            „Pier” însemna că au murit şi că spiritele lor s-au dus în lumea umbrelor. Atâta lucru ştia şi Anoukenue. Nu fusese la fel de simplu cu exprimarea „pe capete”. La început crezuse că însemna că mor multe animale, dar se convinsese că nu era aşa. Dintre vacile lui Mulutamba nu mai murise niciuna de pe vremea când se uita de jos în sus la puietul care creştea lângă colibă. Cocoşii, găinile şi caprele se fugăreau în continuare prin colbul satului şi făceau pui. Aşa că, după ce cugetase vreme îndelungată la cuvintele fără logică ale părinţilor săi, Anoukenue se decisese că explicaţia putea fi doar una: fiind otrăvit, pârâul era un loc al răului şi oricine ştia că acestea erau terenuri mlăştinoase sau prăpăstioase; animalele călcau strâmb pe marginea râpelor de lângă pârâu, cădeau în cap şi mureau. Odată lămurit, pentru Anoukenue cuvintele încetaseră să mai fie un mister.

            „Mâncarea e tot mai puţină”, mai spuneau părinţii. Dar asta era o expresie al cărei mister nu reuşise să-l pătrundă. De când se ştia mânca dimineaţa un pumn de terci, apoi câte fructe putea ascunde când era vremea culesului, iar seara o delicatesă dintr-un muşchiuleţ de animal. Niciodată nu mâncase mai mult; în mod firesc avea să crească şi organismul său, încetând a se dezvolta, nu avea să mai ceară de mâncare, ajungând ca la maturitate să-i fie suficient un mănunchi de ciuperci culese de la umbra copacilor. Nu văzuse vreodată un adult mâncând mai mult de atâta şi se întreba cum va putea să se sature odată şi odată de gustul fructelor şi de dulceaţa bucăţelelor de carne.

            „Este vorba despre o schimbare în trup!” recita el în faţa copilaşilor mai mici şi mai prostuţi, printre ale căror picioare subţiri şi crăcănate burţile atârnau până aproape de pământ.

            În plus, adulţii apreciau copiii care încercau să se maturizeze, mâncând mai puţin. Ştia că, întotdeauna când lăsa din porţia lui vreunui copil bolnav de pofticios, mama îi spunea poveşti până adormea. „Ca să uite de foame!” o auzise explicându-i tatălui care o mustra că-l răsfaţă prea mult.

            Aşa că, pe lângă bucuria revederii bărbaţilor care se întorceau cu vânatul, Anoukenue se bucura şi pentru faptul că, fiind vorba doar de doi iepuri şi nu de o antilopă sau altceva, avea să lase porţia lui unui copil flămând, iar el urma să aibă parte de o poveste.

            „Preferata mea!” îi ceru el mamei când veni vremea de culcare. Mama zâmbi şi începu:

            „Demult, tare demult, nu exista apă şi pământ ci doar cerul mare şi întunecat. Iar pe cerul acesta nu exista astru mai mândru şi mai frumos decât Soarele. Toate stelele se uitau cu drag la el şi aşteptau ziua în care Soarele va voi să se însoţească. Care mai de care se găteau şi se făceau mai frumoase, încercând să-i stea în cale şi astfel să fie văzute şi alese de el. Ei, dar Soarelui îi căzu cu tronc o altă făptură: singuratică, palidă, dar teribil de frumoasă în misterul ei. Acesta era Luna şi, de cum o zări întâia dată, Soarelui nu-i mai trebui altceva decât să se însoţească cu dânsa. Stelele păliră atunci de ciudă şi, adunându-şi cu toatele puterile la un loc, o prinseră pe Lună în mijlocul lor şi nu-i mai dădură drumul. De atunci, Soarele luminează în toate cotloanele doar-doar o găsi-o pe aleasa inimii lui; aceasta stă însă ferecată în inima mulţimii de stele care nu o lasă vederii Soarelui. Şi tot de atunci, stelele a căror inimă a rămas pradă frumuseţii fără egal a Soarelui lăcrimează din când în când, gândindu-se că l-au pierdut pe vecie. Lacrimile lor, lacrimi de foc, ard neconsolate şi se sting, purtând peste veacuri durerea lor.”

            Când povestea se sfârşi, Anoukenue dormea dus. O auzise însă de atâtea ori încât ea se continua şi în vis, mângâiată de respiraţia hârâită a plămânilor atrofiaţi şi de ghiorăitul maţelor neîndestulate.

            Când dimineaţa îşi revărsă razele asupra satului, bărbaţii erau demult plecaţi la vânătoare, iar femeile se apucaseră să robotească prin gospodării. Anoukenue înfulecă în grabă lingura de terci pe care mama sa i-o pregătise, apoi fugi să se joace de-a v-aţi ascunselea cu ceilalţi copii.

            Alergătura îl purtă într-o poieniţă aflată la câţiva paşi de sat. Ochind un loc unde să se ascundă, Anoukenue ridică privirile spre cer şi înmărmuri. O clipă rămase fără glas, apoi un zâmbet de bucurie i se întinse pe faţa suptă.

            – Mamă! Mamă! o zbughi spre sat urlând de fericire. Uite mamă, lacrimi de stea!

            Femeile se repeziră alarmate spre poteca ce ieşea din sat. Ultima imagine pe care ochii lor larg deschişi o văzură fu aceea a lui Anoukenue alergând extaziat spre ele, în timp ce în spatele lui se înălţa spre cer o ciupercă uriaşă de foc, al cărei suflu ardea totul în calea ei.

 

– Teribilă poveste! se scutură neguţătorul.

Tuciuriul zâmbi şi se răsuci spre fata vânătorului.

– Unele poveşti ascund în ele legende. Mie-mi pare că asta vorbeşte tot despre vremea în care se războiau Zeii, doar că, istorisită de la o generaţie la alta, a pierdut adevărul şi a rămas o poveste pentru copii.

– Ai talent, nu încape îndoială despre asta! îl lăudă bătrâna vraci. Dar va trebui să-ţi deapăn şi eu câteva istorisiri de-ale noastre, ca să vezi că nu toate sunt despre Zei şi vremurile lor.

– De-abia aştept, zâmbi tuciuriul.

Fata profită de încheierea poveştii pentru a se ridica de la locul ei. Luă două hălci de carne şi se duse spre stânca de care stătea sprijinit tatăl ei, sperând că supărarea acestuia se mai alinase. Dar băutura îi amărâse acestuia şi mai mult sufletul, aşa încât apariţia fetei îl înfurie teribil. O ocărî cum îi venea la gură şi o plesni de câteva ori peste faţă, aruncând-o pe jos plină de sânge. Fata strânse din dinţi şi, tăcută, adună hălcile pe care le scăpase. Le şterse cu poala hainei şi încercă să i le mai dea o dată, cu acelaşi rezultat. De data aceasta se ridică furioasă de jos, cu lacrimi şiroindu-i din ochi şi-l îmbrânci pe uriaşul care o blestema în gura mare.

– Eşti un dobitoc! urlă ea, lovindu-l cu hălcile de carne şi întorcându-i apoi spatele.

Trecu nervoasă pe lângă foc şi se aruncă într-un colţ al adăpostului, ghemuindu-se cu spatele la toţi. Vânătorul mai proferă o serie de sudălmi în urma ei, apoi se potoli. După o vreme, pleoscăielile şi râgâiturile sale dădură de înţeles că se apucase de mâncat, iar pe când ceilalţi se duseră la culcare începu să cânte.

 

* * *

 

Călătoria prin zona accidentată se desfăşură cu mai mare uşurinţă sub conducerea neguţătorului. Noua călăuză avea antrenamentul drumurilor pe cărări riscante, cu panta abruptă a muntelui într-o parte şi prăpastia fără fund care se căsca pe celalaltă parte, cu crevasele acoperite care puteau înghiţi oricând un atelaj neatent, sau cu fioroşii urşi albi care se puteau ivi în mijlocul potecii.

Ridicarea taberei se făcuse într-o linişte rău prevestitoare şi, pe toată durata zilei, vânătorul cel uriaş îl urmări pe neguţător aşa cum o face un prădător cu prada sa. Atent la fiecare gest, la fiecare decizie luată, la fiecare problemă ivită, părea că aşteaptă momentul propice pentru a răzbuna evenimentul din seara precedentă. Dar neguţătorul conducea grupul cu multă stăpânire de sine şi nimic nu puse în pericol expediţia până la primul popas. Înainte de a se duce să se ocupe de animale fata se apropie de tatăl ei, cu buzele strânse şi ochii întunecaţi.

– Io-s de partea ta, să ştii!

Chipul împietrit al vânătorului păru să se destindă un pic, iar mâna sa se ridică spre capul fetei. În ochii acesteia luci o undă de teamă, dar fata rămase nemişcată. Palma uriaşă i se aşeză pe obraz, iar pielea aspră a degetului mare îl atinse uşor într-o mângâiere.

– Ştiu.

Era un răspuns sec, dar o încurajă pe fată să continue.

– A fost urât ce-au făcut.

Vânătorul oftă prelung şi se uită îngândurat spre neguţătorul care-şi ducea raniţa în adăpost.

– I-aş crăpa capul, recunoscu. Dar se pricepe.

Ultima propoziţie o spuse pe un ton mai scăzut, printre dinţii încleştaţi.

– Priveşte-l şi învaţă! îşi sfătui fata, apoi îşi luă mâna de pe obrazul ei şi dădu să se îndepărteze. Se opri după un pas şi, cu spatele la ea, murmură: Iartă-mă pentru azi-noapte.

Plecă repede, fără a mai aştepta răspunsul fetei, al cărei chip se însenină.

Temerile de întârziere care-l bântuiseră anterior pe vânător se spulberară. Nu înaintau la fel de repede ca atunci când urmaseră cursul fluviului, dar nici pe departe aşa de încet ca la prima lor întâlnire cu terenul accidentat. Iar când văzu că pantele deveneau tot mai domoale, conducând spre o câmpie întinsă ale cărei margini se pierdeau la orizont, vânătorul se linişti cu totul.

Deşi mai erau câteva ore până la apus, neguţătorul îşi încetini atelajul, lăsându-i pe ceilalţi să-l ajungă din urmă.

– Noi facem popas aici, unde avem adăpost!

Era o observaţie de bun simţ. Pe cât de mult îl bucura pe vânător relieful plan al câmpiei care le permitea să înainteze mai rapid, pe atât de conştient era de dificultatea de a folosi terenul pentru construcţia unui adăpost şi de pericolele pe care le prezenta situaţia cu pricina. Îşi aleseră ca loc de popas o ravenă şi reluară ritualul fiecărei seri: neguţătorul şi omul-de-cenuşă ridicară tabăra, bătrâna vraci pregăti focul şi mâncarea, iar vânătorul plecă să inspecteze împrejurimile pentru a se asigura că nu-i păştea niciun pericol. Înainte s-o ia din loc, neguţătorul se apropie de el şi-i întinse o ploscă. Vânătorul se încruntă şi-l privi cu ochii mijiţi a neîncredere.

– Ce-i asta? mârâi.

– O băutură de la miazăzi. Noi spunem mied. Tu bei.

Văzând că celălalt ezita, neguţătorul luă primul o gură şi, după ce se şterese cu mâneca, îi întinse din nou plosca. Vânătorul o luă reticent şi o mirosi înainte de a trage şi el o duşcă. Avea un gust mai bun decât vinul de ienupăr. Întinse plosca înapoi.

– Nu, refuză acesta. Tu iei cu tine.

Ochii săi zâmbeau când se răsuci pe călcâie şi reveni la tabără. Vânătorul privi lung în urma sa, apoi mai luă o gură. Lichidul începuse să-l încălzească pe dinăuntru, în timp ce dulceaţa lui îi încânta papilele gustative. Ridică uşor plosca în direcţia în care se îndepărta neguţătorul, apoi mai trase o duşcă şi plecă să-şi facă rondul.

Fata lui şi îngrijitorul dezlegau câinii de la atelaje şi-i mânau într-un ţarc improvizat, unde îi legau laolaltă şi-i hrăneau. Deşi la început fusese deranjată de aceste munci, fata ajunsese să le aprecieze. Iubea animalele şi era învăţată să-şi îngrijească singură atelajul, iar compania băiatului care avea aproape vârsta ei îi făcea plăcere. Era simplu, iar traiul în mijlocul animalelor îşi pusese amprenta asupra educaţiei şi comportamentului său, dar era un om calm şi un prieten de nădejde. Îi arăta fetei cu multă răbdare cum să facă corect lucrurile pe care nu le cunoştea, iar fata îşi dădu seama că – deşi credea că se pricepe la animale – mai avea multe de învăţat. La rândul ei îi satisfăcea băiatului pofta de poveşti de vânătoare, descriindu-şi aventurile avute alături de tatăl ei. Fireşte, acestea erau pline de exagerări, amestecând realitatea cu poveştile menite să sperie sufletele slabe, iar faptele fetei erau mereu prezentate ca acţiuni eroice care reuşiseră în ultima clipă să evite un dezastru. Băiatul nu lăsă niciodată să se vadă dacă era conştient de asta, ci, dimpotrivă, ascultă avid toate poveştile şi aşteptă cu nerăbdare altele.

De data asta fata alese să-i relateze una dintre primele ei vânători alături de tatăl său, în care fugărise un grup de iepuri albi. În naraţiunea ei iepurii crescuseră în înălţime, urechile lor lungi deveniseră coarne ramificate, iar picioarele lor cu labe late se transformaseră în membre musculoase a căror lovitură de copită era de ajuns pentru a omorî un om imprudent. Nu mai ratase de cincisprezece ori, ci doar de trei ori şi asta nu din cauza lipsei de îndemânare, ci din cauza vântului care o lovea cu ace de gheaţă şi care înlocuise calmul rece al acelei zile de demult. Iar săgeata care-şi atinsese ţinta nu o făcuse într-un picior, ci aproape de inimă. În timp ce iepurii din trecutul ei se răspândiseră speriaţi, turma de reni din poveste contraatacase, punându-le vieţile în pericol şi doar măiestria tatălui ei şi propria agilitate îi ajutaseră să scape de o tăvăleală sub copitele furioase. Într-o singură privinţă nu modifică adevărul: carnea animalului ucis de ea, prăjită la un mic foc de tabără, fusese cea mai bună masă pe care o mâncase vreodată.

Povestea era aproape de sfârşit când strigătul tatălui ei îi alertă. Abandonară hălcile de carne în mijlocul haitei, spre deliciul câinilor şi se repeziră spre marginile ţarcului, de unde urcară pe pereţii ravenei. În vârful ei îi aştepta cea mai înfiorătoare privelişte pe care o văzuseră vreodată: silueta uriaşă a vânătorului se contura întunecată pe fundalul cerului nopţii, pe care fuioare verzi păreau că se ridică dinspre pământ asemenea fumului dintr-un foc întins de la o zare la alta. Pe măsură ce fuioarele verzi ajungeau la înălţimi mai mari se rarefiau, pierzându-se în întunericul cerului spuzit cu stele.

– Tată! strigă fata.

– Fugiţi! zbieră acesta. Adăpostiţi-vă! Locurile astea-s blestemate!

Panica o cuprinse pe fată; în ciuda tuturor prevederilor fuseseră luaţi pe nepregătite şi păşiseră într-un loc blestemat. Iar acum, odată ce vrăjile malefice ale otrăvii demonilor le intraseră în trup pe nări şi prin gură, nu mai aveau nicio şansă de scăpare. Unghiile şi părul aveau să le cadă, pielea să li se tăbăcească şi să se lipească de trupul tot mai scheletic, iar dureri de neimaginat aveau să le scurme măruntaiele. Fata simţi degetele băiatului încleştându-se pe hainele ei şi trăgând-o spre adăpostul iluzoriu al ravenei. Se răsuci şi-l plesni peste mână, cu faţa schimonosită de furie.

– N-are rost! se oţărî ea. Suntem deja vrăjiţi!

Băiatul se încăpăţâna să o apuce de haină, aşa încât se văzu nevoită să-l pocnească peste faţă, umplându-i nasul de sânge. Îngrijitorul căzu în fund pe zăpada bătătorită, ţinându-se cu ambele mâini de faţa care zvâcnea sub o durere îngheţată. Fata întoarse din nou privirea spre spectacolul ceresc, hipnotizată: benzile verzui păreau că se unduiesc sub suflul cine ştie cărui Zeu ascuns. Iar tatăl ei, o siluetă nemişcată, părea un erou din legende pregătit să lupte împotriva Zeului. Într-un gest reflex apucă strâns mânerul cuţitului pe care-l primise în dar şi care stătea ascuns la căldură printre faldurile hainei, în brâu.

– Liniştiţi-vă! hârâi vocea slabă a bătrânei vraci. Nu este niciun blestem.

Cuvintele ei rupseră vraja. Fata clipi, nedumerită, tatăl ei se răsuci, lăsând vederii un profil cu margini alb-verzui, iar îngrijitorul îşi ridică faţa din palmele pline de sânge. Bătrâna urca şontâcăit culmea care mărginea ravena, apropiindu-se de omul-de-cenuşă şi de neguţătorul care stăteau nemişcaţi, stane de piatră la fel ca ceilalţi. Bocănitul surd al toiagului pe zăpadă se auzea intermitent printre zgomotele care urcau din ravenă de la adăpostul câinilor.

Când ajunse pe culme, răsufla greu.

– Talismanul tău nu zice nimic? o chestionă omul-de-cenuşă.

Bătrâna scutură energic din cap, iar cei doi oameni de lângă ea se relaxară vizibil. Dar vânătorul nu era la fel de liniştit.

– Dacă nici ăsta nu-i blestem, atunci ce-i? arătă el spre spectacolul grandios şi terifiant de deasupra lor. Doar locurile blestemate care au vraja luminii arată aşa!

– Oi fi crescut tu mare şi voinic, îl apostrofă bătrâna, dar tot te pot altoi cu toiagul ăsta ca atunci când erai prunc de ţâţă! Să nu mai îndrăzneşti să spui vreo vorbă rea despre meşteşugul meu!

– Dar n-am…, încercă să se dezvinovăţească vânătorul.

– Ba ai! îl întrerupse furioasă bătrâna.

– Ai ştiinţă ce este asta? interveni omul-de-cenuşă.

Bătrâna vraci aprobă din cap.

– Am mai văzut o dată, în copilărie. E foarte mult de atunci. Îmi amintesc că a fost o iarnă foarte grea, cu nopţi înfiorător de reci. Foametea şi îngheţul au stat în pragul peşterii multă vreme şi sunt destui cei care le-au căzut pradă. Iar străbunica mea mi-a spus o poveste pe care o auzise de la străbunica ei, pe care şi aceasta o auzise de la străbunica ei. Iar şirul se pierde în negura timpului.

– N-ar fi mai bine să ne întoarcem lângă foc şi să ascultăm povestea acolo? sugeră omul-de-cenuşă.

– Eu nu ştiu tâlcui poveşti ca ale tale, tinere! Tuşi de două ori, apoi îşi drese vocea: Eu pot doar să vă spun, în cuvinte simple

 

Exilul călătorilor din miazănoapte

 

Demult, tare demult, pe când vremea devenea tot mai grea, iar iernile nu se mai ridicau cu anii, în satul nostru au venit nişte călători dinspre miazănoapte. Erau îngheţaţi şi înfometaţi şi, după spusele lor, doar puţini mai supravieţuiseră din cei care porniseră la drum. Veneau de foarte departe şi străbătuseră munţi şi văi, podişuri şi câmpii îngheţate, cu vânturile aspre ale iernii mânându-i tot mai mult spre miazăzi cu fiecare anotimp.

            Cei care au pornit la drum au îmbătrânit şi au murit, iar copiii lor le-au luat locul şi copiii acestora la rândul lor. Ridicau sate pe drum, apoi, când vitregia vremii îi ajungea din urmă, îşi părăseau locul şi plecau mai departe spre miazăzi, unde se stabileau din nou, sperând că o vor face pentru ultima oară. Dar foamea şi frigul îi împingeau dinspre miazănoapte spre locuri mai blânde, cu de-ale gurii şi aşa au ajuns până la satul nostru. Şi, cum vremea nu s-a mai urgisit, au mas alături de străbunii noştri şi s-au amestecat printre ei.

            Iar cei care s-au statornicit printre noi au adus cu ei amintirile despre poporul din care făceau parte şi despre locurile pe care bătrânii lor le părăsiseră: un tărâm al iernilor lungi şi aspre, cu zile neasemuit de lungi şi nopţi asemenea.

 

– Şi cu spectacole de lumină ca acesta, încheie bătrâna arătând spre aurora de pe cer.