Vânturile blânde ale verii – partea 1/3

 – după o idee de Robert David –

 

            Renul îşi dădu sfârşitul cu un ultim geamăt de agonie. Uriaşul vânător mai răsuci o dată suliţa în trupul animalului, stârnind deasupra rănii un val de aburi calzi pe care aerul îngheţat îl transformă rapid în chiciură. Fata îl pândea de la doi paşi, atentă la orice posibilă zvâcnire a copitelor sau a coarnelor ucigaşe.

            Dar masivul animal nu mai mişca. Ochii îi rămăseseră deschişi, fixând goi cerul lăptos, iar din botul întredechis nu mai ieşeau aburii respiraţiei. Doar un firicel de sânge întunecat alimenta pata formată pe stratul de zăpadă care acoperea tundra.

            Vânătorul smulse cu un ultim efort arma din trupul animalului căzut, apoi îi aruncă o privire fetei.

            – Ce mai vânătoare!

            Fata rânji, arătându-şi dinţii puternici. Era înaltă ca şi tatăl ei; vârsta o făcea zveltă, dar supleţea muşchilor nu i se ghicea sub îmbrăcămintea groasă. Maxilarul inferior era puţin adus în faţă, semn al voinţei care caracteriza neamul ei, iar arcadele uşor proeminente dădeau o vagă aură de răutate ochilor albaştri-oţel. Nu era urâtă, dar nici nu se putea compara cu sora mai mare, care rămăsese acasă şi avea grijă de micul lor frăţior.

            Se apropie de renul întins pe o rână şi-l studie cu atenţie. Era posibil ca, după atâta trudă, să constate că era un animal-blestemat, cu mai mulţi ochi sau cu botul împărţit în două guri. În timpul cursei de urmărire se convinsese că nu avea decât patru membre şi un singur cap, cum era normal, dar chestiunile de detaliu îi scăpaseră. Se întâmplase şi cu alte ocazii ca o vânătoare îndelungată să se soldeze cu un vânat-blestemat, iar atunci fuseseră nevoiţi să abandoneze prada în zăpadă şi să caute altceva sau să revină în sat cu mâna goală.

            De data asta avuseseră noroc. Renul nu fusese atins de blestemul pământului, iar fata îngenunche în zăpada pe care picioarele acestuia o zburătăciseră în agonie. Studie cu atenţie conformaţia corpului, apoi, cu o singură lovitură de cuţit, îi spintecă pieptul. Îşi introduse degetele învelite în cârpe în tăietura căscată de cuţit şi pipăi cu atenţie interiorul moale.

            Nu greşise locul. Îşi încleştă degetele în jurul inimii şi o smulse afară, ridicând-o triumfătoare spre bărbatul uriaş. Acesta îi zâmbi înţelegător şi mândria i se oglindi pe chip. Făcuse bine că o alesese pe mica lui războinică să deprindă tainele vânătorii; fata se dovedea sânge din sângele lui, fiind pricepută să adulmece vânatul, să-i ia urma şi să-l obosească. În ritmul acesta n-avea să mai treacă mult până când să poată vâna singură.

            – E a ta, spuse cu vocea lui groasă.

            – Dar tu l-ai doborât, se opuse fata. E dreptul tău.

            Avea o voce caldă, dar cu asperităţi, întocmai ca şi chipul. Bărbatul hohoti sonor, lăsând dinţii îngălbeniţi şi ciobiţi să se vadă de sub mustaţa acoperită cu promoroacă.

            – Mi-am luat puterea din multe inimi când eram tânăr, ca tine! Acum nu-mi mai e de folos. Îi prinse umărul în strânsoarea de menghină a mâinii sale stângi şi-i zâmbi, îndulcind trăsăturile aspre ale chipului său bătut de vânturi: Tu ai viaţa înainte. Bucură-te de inima asta, ia-ţi puterea din ea!

            O îndemnă cu o mişcare a capului, iar fata tăcu şi muşcă cu poftă din inima însângerată. Prima dată când tatăl ei o lăsase să guste inima crudă unui animal o scuipase cu silă. Uriaşul vânător o plesnise, umplându-i nasul de sânge şi o suduise pentru că necinstise sacrificiul animalului. Ruşinată, se forţase să mănânce până la capăt, iar acum – după ce se înfruptase din mai multe inimi – gustul începuse chiar să-i placă.

            Isprăvi de mâncat, îşi şterse gura cu dosul palmei şi-şi frecă mâinile murdare pe blana de samur care-i înconjura şoldurile. Apoi îngenunche din nou în zăpadă, iar tatăl i se alătură. Îşi împreunară mâinile şi ridicară împreună ruga cuvenită:

            – Îţi mulţumim, animal sfânt, pentru că te-ai sacrificat şi ne-ai hrănit. Îţi cinstim jertfa. Vom folosi cu înţelepciune zilele rupte din viaţa ta.

            Pe carcasa renului ucis începuse deja să se formeze o pojghiţă de gheaţă. Nu mai trebuiau să piardă mult timp acolo, altfel mirosul animalului ucis ar fi putut atrage lupii sau urşii zăpezilor. Cei doi apucară coarnele renului şi începură să-l tragă prin zăpadă spre sania pe care o părăsiseră după ce prima suliţă muşcase din trupul lui. Câinii îi aşteptau dând din coadă şi amuşinând aerul pentru a simţi mirosul prăzii, dar erau prea bine dresaţi pentru a îndrăzni să se apropie de aceasta. Oamenii legară vânatul de sanie cu chingi groase şi aspre, apoi dădură câinilor semnalul de plecare. Fata şi-ar fi dorit să urce pe atelajul care aluneca încet pe zăpadă, dar ştia că tatăl ei ar fi oprit-o, amintindu-i că nu se putea căli decât depăşindu-şi continuu limitele. Îşi potrivi mersul cu marşul câinilor şi parcurse drumul pas cu pas, apropiindu-se de sat, în timp ce soarele cobora spre apus.

            Când se zăriră primele rotocoale de fum care ieşeau din hornurile stâncilor, fata era aproape de capătul puterilor, dar îşi impuse să nu-şi arate slăbiciunea în faţa tatălui ei. Acesta nici nu avea cum s-o observe, concentrat să distingă ceva în apropierea satului: o zarvă puţin obişnuită în acele tărâmuri ale tăcerii, în care rareori zgomotele părăseau inima pământului. Doar vânturile aspre ale iernii şuierau zile şi nopţi în şir, făcând o larmă de nedescris, iar când acestea se opreau lăsau locul urletelor sporadice ale animalelor de pradă, care spărgeau tăcerea de gheaţă. De data asta era altfel, iar uriaşul vânător se apropie prevăzător, impunând aceeaşi precauţie fetei şi atelajului. Abia când se apropiară mai mult deveni evident motivul forfotei de la intrare: nişte săteni se munceau să pună la adăpost câteva sănii pântecoase şi animalele care le trăseseră până pe acele meleaguri. Asta nu putea însemna decât un singur lucru:

            – S-au întors neguţătorii, o informă el pe fată.

            Aceasta nu mai avea putere nici să aprobe din cap, preocupată să pună un picior înaintea altuia fără să cadă în genunchi. Ajuns la locul forfotei, vânătorul îi salută cu glasul său sonor pe muncitorii care deshămau atelajele şi-şi continuă drumul către intrarea satului. Înainte de a trece prin palisada ridicată ca protecţie în faţa zăpezilor viscolite, uriaşul vânător simţi o adiere uşoară care-i atinse obrazul, diferită de şfichiuitul îngheţat de până atunci. Se răsuci spre miazăzi şi trase cu putere aer pe nări pentru a se edifica. Dincolo de duritatea şi asprimea lui, care-i arse plămânii, bărbatul simţi un iz uşor, molatic. Zâmbi şi dădu din cap, mulţumit

           

* * *

 

            În spatele palisadei de lemn se aflau adăposturile câinilor şi ale săniilor, lipite de peretele stâncos. Satul proriu-zis era construit dincolo de acesta, în peştera vastă cu încăperi spaţioase şi nişe amenajate sumar. Nu se putea spune că cineva avea o locuinţă anume în cadrul acelui conglomerat de intrânduri şi pasaje de legătură dintre sălile mari. În vremurile aspre distincţia dintre intimitate şi traiul în comun era totuna cu cea dintre moarte şi viaţă. Comunitatea satului, cu cele câteva sute de suflete pe care le adăpostea, nu putea supravieţui decât ca o mare familie.

            Intrarea peşterii era fortificată precar cu bolovani şi împletituri din arbuşti, fiind continuu supravegheată de doi oameni şi de câinii care împânzeau curtea dintre palisadă şi peretele stâncos. La doi paşi de intrarea în peşteră se afla primul foc, menit să sperie animalele sălbatice prea îndrăzneţe. Urma apoi un culoar scurt care dădea într-o peşteră mică din care se răspândeau galeriile şi tunelurile ce formau o reţea vastă sub munte, legând toate grotele şi nişele.

            Cei doi vânători făcură primul drum spre locul de depozitare al hranei, unde predară cadavrul deja îngheţat în mâinile pricepute ale unor femei corpolente, înfofolite din cap până-n picioare în blănuri. Rolul lor era să tranşeze animalul, să pună carnea la păstrare în depozitele special amenajate şi să trimită blana mai departe celor care se ocupau de prelucrarea ei, confecţionând haine şi pături călduroase.

            După ce predară vânatul, tatăl şi fiica se despărţiră. Moartă de oboseală, fata se cuibări într-un cotlon al uneia dintre sălile mari, încotoşmănată în pături şi adormi în câteva clipe. Bărbatul plecă în căutarea neguţătorilor, curios să vadă ce aduseseră de pe meleaguri îndepărtate.

            Nu-i fu greu să-i găsească după larma ce se reverbera prin tuneluri. Neguţătorii erau în număr de cinci şi-şi încropiseră câteva tarabe din pături, pe care-şi expuseseră mărfurile în faţa localnicilor. Bărbatul îşi făcu loc prin mulţimea înghesuită lângă pături; deşi mărfurile erau în general aceleaşi de fiecare dată, faptul că neguţătorii ajungeau rar pe la ei le făcea să fie la mare căutare. Se găseau pânzeturi fine, diferite de ţesăturile grosolane din blană pe care le aveau în sat, bucăţi de sticlă colorată încastrate în piatră sau înşirate pe sfoară, statuete din felurite pietre – unele albe ca zăpada, altele cu vinişoare roşii ca sângele sau negre ca noaptea -, coşuri din paie împletite cu migală, vase de lut, pocaluri metalice şi lăzi de lemn. Într-un colţ se aflau grămezi întregi de alimente neobişnuite pe aceste meleaguri: cereale, fructe uscate, mirodenii şi tot felul de boabe exotice, precum şi amfore sau burdufuri pline cu băuturi care te ardeau pe gât sau, dimpotrivă, îţi ungeau sufletul.

            Fetele tinere erau preocupate de obiectele de podoabă şi de postavuri, în timp ce femeile vârstnice erau mai interesate de utilitatea vaselor şi lăzilor. Băieţeii se înghesuiau în faţa statuetelor reprezentând animale fantastice, iar bărbaţii studiau cu atenţie armele cu tăişul ascuţit şi rezistent, aşezate într-o nişă din pereţii sălii.

            Vânătorul cel uriaş reuşi să-şi facă loc până în faţa unuia dintre neguţători şi începu să se târguiască. Pentru fata cea mare alese o salbă de sticle colorate, un vas pântecos de lut şi o lădiţă din lemn atent şlefuit. Pentru prinţesa lui războinică se gândi la un cuţit cu lama lungă, tare şi elastică, dar şi la o eşarfă colilie. Băieţelului îi luă o suliţă din lemn şi două statuete mici: una reprezenta un animal asemănător renului, dar fără coarne – neguţătorul îi spuse că se numeşte cal şi că este folosit pe meleagurile din miazăzi în treburile gospodăriei şi la transport -, iar cealaltă era un animal ciudat, cu patru labe şi o coamă uriaşă – un leu, după spusele neguţătorului. Pentru el alese doar un cuţit scurt şi gros, cu lama zimţată, iar drept plată oferi coarnele renului vânat în ziua aceea.

            Vânătorul îşi luă cumpărăturile şi porni în căutarea copiilor săi. Pe prinţesa lui războinică o găsi acolo unde o lăsase. Ruptă de oboseală, fata nici măcar nu se mişcase din poziţia în care adormise. Pielea tăbăcită a feţei vânătorului se îmblânzi, luminată de reflexiile aruncate de focul din apropiere. Omul puse cuţitul şi eşarfa lângă fată, o mângâie duios pe părul roşcat, lânos, apoi plecă mai departe.

            Fata cea mare lucra alături de câteva femei mai vârstnice, împletind coşuri din nuiele rupte din arbuştii pitici care creşteau în împrejurimi. Produsele realizate de ele nu aveau nici pe departe supleţea şi frumuseţea celor aduse dinspre miazăzi, dar erau utile pentru vremurile când neguţătorii nu ajungeau pe meleagurile lor. La câţiva paşi distanţă, urmărit cu colţul ochiului de fată, se juca cel mai mic membru al familiei. Băieţelul era marea lor bucurie, dar sosirea lui pe lume adusese şi o mare tristeţe: mama murise la naştere, chinuindu-se şi sângerând, fără ca moaşele să poată împiedica viaţa să i se scurgă din trup. Fata cea mare îi preluase îndatoririle în comunitate şi în familie, devenind asemenea unei mame pentru micul copil. Vrednicia ei nu trecuse neobservată şi, de câteva luni bune, unul dintre tinerii vânători ai satului o curta asiduu. Era un băiat destoinic ce promitea mult în ale vânătorii, deşi nu era la fel de priceput ca prinţesa lui războinică.

            Când îşi văzu tatăl, micuţul chiui de bucurie şi-l îmbrăţişă. De fapt, îi îmbrăţişă genunchii, deoarece doar până acolo ajungea. Uriaşul se aplecă şi-l mângâie în joacă pe cap, apoi îi arătă ce-i luase de la neguţător. Copilul se bucură nespus şi, după ce ascultă poveştile tatălui despre numele şi rolul fiecăruia dintre cele două animale, plecă înapoi la joacă. Între timp, fata cea mare se ridicase de la locul ei şi se apropiase, primindu-şi darul cu ochi sclipitori. Îşi puse imediat salba la gât, învârtindu-se mândră pentru a o arăta şi celorlalte femei, apoi îşi sărută tatăl pe obraz.

            – Pe omul-de-cenuşă l-ai văzut? îl întrebă.

            – Omul-de-cenuşă? întrebă la rândul său vânătorul, nedumerit.

            – Da. A venit împreună cu neguţătorii. Arată tare ciudat, chicoti ea.

            Se întoarse la lucru, în timp ce tatăl ei plecă să caute arătarea aceea neînchipuită. Întrebă din om în om, până când cineva îi spuse unde-l putea găsi. Era într-una dintre peşterile mari, alături de femeia vârstnică pe care tot satul o socotea cel mai priceput vraci. De faţă mai erau şi celelalte femei-vraci, precum şi bătrânii din sfat şi câţiva dintre cei mai respectaţi membri ai comunităţii.

            Omul arăta cu adevărat ciudat. Hainele care-l împodobeau peste blănuri erau colorate strident, ca multe dintre postavurile aduse de neguţători, iar un turban pestriţ îi acoperea capul. Însă cel mai ciudat lucru îl constituia culoarea pielii sale: era tuciurie, precum cărbunii care rămâneau după arderea copacilor uriaşi aduşi din munţii de la miazăzi. Urechile îi erau împodobite cu cercei, iar pe buzele groase avea aplicat un accesoriu metalizat cu arabescuri ciudate, vizibil uneori în spatele eşarfei ale cărei falduri bogate îi acopereau mai mereu partea de jos a feţei. Oaspetele se lansase într-o conversaţie aprinsă cu bătrâna vraci, în timp ce restul oamenilor ascultau cu mare atenţie. Vânătorul se sprijini de peretele stâncos de lângă intrarea sălii şi ciuli urechile.

            – Este cel mai puternic talisman despre care-am auzit vreodată, spunea tuciuriul. Legenda povesteşte că, atunci când se află în mâini pricepute, poate alunga toţi demonii care ne primejduiesc viaţa şi poate aduce lumină acolo unde este întuneric!

            Auditoriul era copleşit de aceste cuvinte, dar o urmă de neîncredere se făcea simţită printre cei prezenţi.

            – Sunt sigură că aş fi auzit despre un talisman aşa de puternic, hârâi vocea răguşită a bătrânei vraci. Crede-mă, tinere din miazăzi, dar în toată viaţa mea – şi e lungă, nu glumă! – cel mai puternic talisman pe care l-am întâlnit este acesta!

            Arătă toiagul lung pe care-l purta mereu cu ea. Piatra din vârf era vrăjită şi putea găsi în câteva clipe obiectele care ascundeau în ele blesteme. Glasul său slab apărase până acum comunitatea, avertizând-o despre multe daruri blestemate aflate printre mărfurile neguţătorilor şi despre obiectele demonice îngropate sub zăpadă.

            – Şi chiar aşa este! recunoscu cu sinceritate tuciuriul. Când am aflat de la neguţători despre acest talisman am vrut neapărat să-l văd cu ochii mei. Şi altora le-ar fi de mare folos!

            Bătrâna zâmbi misterios. Toţi cei din sat, de la cel aflat în pragul morţii şi până la copilul care abia dăduse drumul ţâţei, ştiau că satul fusese ridicat cu un scop la marginea lumii, în pustiurile sălbatice şi aspre ale gheţurilor: înţelepciunea străveche spunea că gheaţa putea spăla multe blesteme, alungându-le ca şi cum n-ar fi fost. Dar acest lucru era păstrat în taină faţă de strănii neştiutori, care nu înţelegeau de ce nu se aciuau sătenii mai spre miazăzi, în locuri prielnice.

            – Dar am venit şi pentru că pe aici trece calea spre talismanul despre care v-am vorbit, continuă tuciuriul.

            Rumoarea cuprinse încăperea. Cele povestite de musafir erau nemaiauzite, iar locuitorii comunităţii aveau încredere deplină în înţelepciunea bătrânei lor vraci, care-i ocrotise atâta vreme. Dacă ea spunea că acel talisman nu există, ei erau dispuşi să-i dea dreptate. Totuşi, unul dintre bătrânii din sfat luă cuvântul:

            – Ce spui tu pare greu de crezut, oaspete al nostru! Dar nici noi nu le ştim pe toate. Hai să ascultăm legenda şi abia apoi să vorbim.

            Alţi bătrâni din sfat aprobară mulţumiţi această decizie înţeleaptă. Bătrâna vraci îşi ţuguie buzele, neîncrezătoare, dar îşi dădu şi ea consimţământul. Tuciuriul zâmbi, lăsând vederii dantura sa de zăpadă, apoi începu să povestească:

 

Legenda talismanului Buk

 

            În vremurile acelea nu mai existau nici eroi, nici fapte de glorie. Eroii cei măreţi, demni de cântece şi veşnică amintire se prăpădiseră odată cu Războaiele Zeilor. Carele de foc nu mai brăzdau văzduhul, fulgerele aducătoare de moarte nu mai pustiau întinderile pământurilor şi nici mugetele fiarelor demonice nu mai umpleau Cerurile zile şi nopţi în şir.

            Năpasta se abătuse peste capetele muritorilor, iar pedepsele Zeilor împuţinaseră şi risipiseră stirpea umană în cele patru vânturi. Supravieţuitorii străbătuseră mări de foc şi deşerturi de sticlă, biciuiţi de ploile aducătoare de moarte care se prăvăleau peste ei de pe câmpul de luptă al Zeilor. Pământurile se crăpaseră şi scuipaseră flăcări, apele se revărsaseră năvalnice peste uscaturi, iar vijeliile Apocalipsei devastaseră ce mai rămăsese în picioare. Noaptea cea îndelungată urmase acestei urgii, iar oamenii îşi pierduseră speranţa că vor mai revedea vreodată zorii. Iar iarna cea groaznică luase în stăpânire tot pământul.

            Atunci apăruseră alţi eroi; mai mici decât cei din vremea Războaielor Zeilor, dar cu sufletul la fel de curajos şi plin de iubire. Ei strânseseră turmele rătăcite şi le dăduseră un nou rost în viaţă. Sădiseră noile seminţe în tărâmul lipsit de speranţă. Noua lume era urgisită, dar îndemnurile lor încurajaseră femeile să-şi aducă din nou pruncii la viaţă.

            Altă urgie urmase celei dinainte, mai puţin violentă, dar cu urme la fel de adânci: pe lume şi-au făcut apariţia monştrii. Boala n-a cruţat nici plantele, nici animalele şi nici oamenii. Cu mare durere în suflet, supravieţuitorii Războaielor Zeilor au ascultat sfaturile înţelepte ale conducătorilor lor şi-au jertfit aceste fiinţe nenaturale pentru a alunga blestemul din mijlocul lor.

            Zeii le-au ascultat rugile şi i-au ajutat să trăiască mai departe, fiu după tată şi fiică după mamă. Şi eu ai trimis-o în mijlocul lor pe fiica lor cea înţeleaptă, Serafoks, care le-a adus daruri şi şi-a împrăştiat înţelepciunea printre ei. Popoarele mării povestesc cum i-a învăţat să ridice o pânză pe vârful unei prăjini ca să se folosească de vânturi şi să scufunde o altă prăjină în apă ca să nu mai fie purtate în voia valurilor. Popoarele din ţările calde povestesc despre vraja pe care a făcut-o pentru a preschimba un buştean într-o unealtă fermecată, numită roată, care i-a ajutat să se deplaseze mai uşor. Popoarele nomade care străbat deşerturile de sticlă de la răsărit povestesc despre cum i-a învăţat să se ferească de numeroasele blesteme care sălăşuiesc ascunse în pământul împietrit. Şi alte popoare vorbesc despre învăţăturile şi talismanele primite de la Serafoks, zeiţa cu părul de foc, multe dintre ele pierdute şi rămase doar în poveşti.

            Se mai spune că un talisman anume n-a vrut să-l dea zeiţa pe mâna vreunui popor. „Acest talisman alungă vălul care acoperă vederea oamenilor. Căci, după Războaiele Zeilor, voi aţi rămas orbi şi, până nu veţi începe să vedeţi din nou, lumea vă va rămâne înnegurată şi plină de spaime.”

            Toate rugăminţile oamenilor n-au înduplecat-o să-şi schimbe gândurile. „Căci nu sunteţi pregătiţi şi de vi l-aş da, n-aţi şti ce să faceţi cu el şi l-aţi pierde şi pe el şi puterea lui”, a răspuns Serafoks. „Ci eu voi merge şi-l voi duce în palatul meu, în inima zăpezilor veşnice, către apus şi miazănoapte deopotrivă, peste apa cea mare şi munţii înalţi, apoi peste o întindere de zăpadă şi peste locul care a fost odată apă, iar acum e doar un câmp îngheţat. Şi palatul va fi însemnat cu lumina blestemului, dar nu va face niciun rău. Iar când iarna se va fi îmblânzit şi urmaşii voştri se vor fi înţelepţit, câţiva oameni vrednici vor găsi acest sălaş şi toate minunile îngropate acolo vor fi ale lor. Iar peste toate, comoara-comorilor, va sta talismanul Buk, care-i va învăţa cum să păşească din nou pe cărările Zeilor”.

            Şi Serafoks a plecat în carul ei de foc şi nu a mai fost văzută de atunci. Fiii au urmat taţilor, iar fiicele mamelor, în şiruri fără număr, iar faptele acestea au rămas în vorbe de legendă.

 

            După ce povestea tuciuriului se sfârşi, încăperea rămase învăluită în tăcere. Nimeni nu luă cuvântul, iar bătrâna vraci fu prima care îndrăzni să-şi exprime opinia, după o lungă chibzuinţă:

            – Legenda este frumoasă, dar şi noi avem poveştile noastre.

            – Nu mă îndoiesc de asta, zâmbi tuciuriul fără a se arăta afectat de comentariu. Dar sunt aceste poveşti cunoscute şi altora?

            – Puţini se avântă în aceste locuri vrăjmaşe din capăt de lume, îl atenţionă bătrâna.

            – În nopţile geroase depănăm aceste poveşti la căldura focului, spuse unul dintre bătrânii din sfat – acelaşi care-l îndemnase pe tuciuriu să le dezvăluie legenda. Dacă s-a nimerit vreun oaspete în acele momente, a aflat-o şi el. Dar dacă a spus-o mai departe, asta n-o putem cunoaşte!

            Oaspetele râse molcolm, iar faţa sa se întinse într-o expresivitate pe care chipurile sculptate în piatră ale localnicilor nu o posedau.

            – Tocmai asta este, dragile mele gazde! Legendele despre Serafoks se întind din lumile verzi de la miazăzi până în deşerturile de sticlă de la soare-răsare, în lungul apei celei mari şi pe ţărmurile acesteia! Serafoks nu apare doar în poveştile unui singur trib!

            – În poveştile noastre nu apare, se oţărî bătrâna vraci.

            Câţiva dintre cei prezenţi chicotiră la auzul acestor vorbe, iar tuciuriul însuşi păru amuzat de replică. Vânătorul cel uriaş rămase tăcut în gura încăperii, cugetând la cele auzite. Bătrânul din sfat luă din nou cuvântul.

            – Multe poveşti vor fi fost uitate în negura timpului! atrase el atenţia

            – Aşa este, aprobară câţiva.

            Bătrâna vraci flutură din mâinile ei descărnate.

            – Şi chiar dacă ar fi aşa, ce ne priveşte pe noi?

            – Nu înţelegeţi? se minună tuciuriul. Serafoks este Zeiţa care a plecat dintre oameni ducând cu ea cel mai puternic talisman. El se află undeva, dincolo de satul acesta, aşteptând să fie găsit şi folosit!

            – Dincolo de satul acesta e doar pustiu şi moarte, tinere! hârâi agasată bătrâna vraci.

            De data aceasta adunarea nu mai era atât de dornică să-i ţină partea. Cuvintele tuciuriului puseseră oamenii pe gânduri.

            – Dacă acest talisman are puterile magice despre care povesteşte legenda, atunci de mare folos le-ar fi celor care l-ar avea! observă cu înţelepciune bătrânul din sfat.

            Câţiva dintre cei prezenţi încuviinţară, gânditori. Însăşi bătrâna vraci păru să-şi îndulcească vorba, deşi rămase la fel de pragmatică:

            – Chiar dacă ar fi aşa, cum am putea ajunge la el? Legenda povesteşte despre ape şi munţi de trecut!

            Tuciuriul ridică palmele, cerând atenţia celor din jur.

            – Apa cea mare şi munţii înalţi i-am străbătut până să ajung în aceste locuri, îi lămuri el. Mai rămân întinderea de gheaţă şi locul care-a fost oda…

            – Şi cum plănuieşti să treci peste ele? îl întrerupse bătrâna vraci. Tu eşti învăţat cu căldura şi pârjolul soarelui de la miazăzi. Cum crezi că vei face faţă?

            Oaspetele rânji, lăsând vederii dantura sa albă, apoi arătă spre blănurile groase care-i înveşmântau pe cei prezenţi.

            – Dacă sunt bune pentru voi, atunci vor fi bune şi pentru mine! argumentă el.

            Bătrâna hohoti răsunător, apoi se apropie de tuciuriu cu mersul ei târşâit. Ajunsă lângă el îşi ridică ochii încercănaţi spre chipul de culoarea cărbunelui şi şuieră:

            – Tinere, în ţinuturile despre care povesteşti sunt stăpâni demonii iernii nesfârşite. Răsuflarea lor poate împietri sufletul în cel mai destoinic dintre noi. În faţa vânturilor îngheţate ale iernii, nimeni nu poate supravieţui unei asemenea călătorii!

            Încrederea păru că-l părăseşte pe tuciuriu, iar zâmbetul său deveni doar o linie falsă. Cercetă cu ochii în jur, căutând o infirmare a spuselor bătrânei, dar feţele grave ale celorlalţi îi sporiră nesiguranţa. Doar bătrânul din sfat părea să-i fi rămas aliat nedeclarat, iar acesta rupse tăcerea îngheţată care urmase ultimelor cuvintei ale bătrânei:

            – Dar ar fi posibilă sub vânturile blânde ale verii. În vremurile acelea urgia se domoleşte, vânatul se îmbogăţeşte, iar drumurile se deschid.

            – Vânturile blânde ale verii sunt încă departe! i-o reteză bătrâna.

            – Azi le-am simţit când mă-ntorceam de la vânătoare! se auzi vocea baritonală a vânătorului cel uriaş.

            Cu toţii se răsuciră spre el, acordându-i întreaga atenţie.

            – Aşa devreme? se mirară câţiva dintre bătrâni.

            – Vin tot mai repede cu fiecare an, observă cineva.

            Bătrâna păru nemulţumită de dezvăluirea care venea în sprijinul nebuniei tuciuriului, aşa încât contraatacă:

            – Şi chiar dacă ar fi aşa, credeţi că această călătorie se va încheia la timp, înainte ca vânturile aspre ale iernii să redevină stăpâne? Ce se va întâmpla atunci? Cunoaşte el semnele care arată venirea iernii? Sau va muri îngheţat, ca un prost?

            – Nu le ştiu, într-adevăr! replică tuciuriul, al cărui aplomb părea că revenise odată cu ajutorul primit. Străbătu cu paşi mari distanţa care-l despărţea de vânătorul cel uriaş şi-şi puse palma pe antebraţul său: Dar tu le cunoşti. Fii călăuza mea şi te voi răsplăti pentru truda ta!

            Vânătorul nu ştia de ce, dar propunerea tuciuriului îl atrăgea. Poate că apropierea de apusul vieţii îl făcea să-şi dorească o faptă de vitejie, demnă de păstrat în amintirea cântecelor şi poveştilor de lângă foc, sau poate că de vină era doar entuziasmul molipsitor al oaspetelui. Cert este că, după ce chibzui câteva clipe, îşi scutură barba roşcată vârstată cu cenuşiu şi mormăi:

            – Accept.

            – Zeii fie binecuvântaţi! strigă tuciuriul. Adevăr grăit-a Serafoks: când oamenii vrednici se vor aduna, nimic nu le va mai sta în cale!

 

* * *

 

            Omul-de-cenuşă era dispus să pornească la drum la orice oră.

            – Aşa o călătorie necesită pregătiri, îl temperă vânătorul cel uriaş.

            El cunoştea preabine riscurile unei expediţii pripite. Atelaje verificate de mântuială, câini bolnavi sau neantrenaţi, provizii insuficiente – toate puteau duce la un final tragic. Dacă în expediţiile de vânătoare din împrejurimi mai exista şansa de a fi salvat de un confrate, într-o expediţie pe meleaguri sălbatice asemenea lucruri însemnau, fără doar şi poate, moartea.

            Vânătorul cel uriaş mai ştia şi că, pentru pericolele necunoscute pe care le ascundea o întreprindere aşa de temerară, doi oameni erau prea puţini. Era nevoie să adune o echipă de încredere.

            Al treilea membru se înscrise mai repede decât se aştepta. Când se trezi în dimineaţa următoare, mahmur, o văzu pe prinţesa sa războinică stând în apropierea culcuşului lui. Fata îşi despletise părul roşcovan şi şi-l pieptăna cu o unealtă de os cu dinţi rari şi duri. O privi o vreme cum îşi descâlceşte şuviţele, trăgând cu putere de la rădăcină până la vârful firelor. Când se opri, suprafaţa apei din bolul aflat înaintea ei era acoperită de o peliculă de lindini. Fata începu să-şi împletească părul în cozi şi, când auzi că tatăl ei se foieşte, se răsuci imediat spre el. Faţa îi era aprinsă de o pasiune ascunsă care-i făcea ochii să strălucească. Îşi privi tatăl în timp ce acesta se ridica în capul oaselor şi se întindea, căscând zgomotos. Bărbatul scuipă într-o parte, golindu-şi gura de saliva cleioasă şi acră care i se adunase în gură după noaptea de beţie, apoi îşi suflă zgomotos nasul.

            – Am auzit că pleci, spuse fata.

            Vânătorul îşi trecu palmele bătătorite peste faţa brăzdată de riduri, apoi confirmă printr-o înclinare a capului.

            – Vin şi eu.

            Deşi încerca să fie reţinută, fata se trăda prin inflexiunile vocii. Bărbatul îşi lăsă jos palmele şi o privi lung, fără a replica. Fata profită de ocazie pentru a-şi susţine cauza

            – Nu poţi pleca singur; mai ai nevoie de-un vânător ori doi.

            – În satul ăsta există vânători mai experimentaţi ca tine, o zeflemisi el.

            – Dar pe mine m-ai antrenat chiar tu. Sunt cea mai bună alegere!

            Vânătorul se aplecă în faţă, sprijinindu-şi coatele pe genunchi.

            – Călătoria-i riscantă. S-ar putea să nu ne mai întoarcem.

            – Atunci vom păşi alături în moarte.

            Bărbatul rânji.

            – Crezi că vreau să te văd murind? Mai bine rămâi aici, în siguranţă, s-aduci pe lume copii şi să le povesteşti despre bunicul lor cel viteaz.

            Buzele fetei se întinseră într-un zâmbet.

            – Dacă-ţi doreai asta mă lăsai la vatră, lângă soră-mea! ricană ea.

            – De parcă mi-ai dat de ales, bombăni el.

            Fata rânji, apoi se ridică şi veni lângă ei, privindu-l cu seriozitate în ochi:

            – Vreau să vin! Şi ştii foarte bine că merit să vin, completă ea.

            Deşi i-ar fi plăcut să o refuze, bărbatul ştia că avea dreptate. Erau mulţi vântori experimentaţi în sat, dintre care unii îi fuseseră parteneri în vânători foarte periculoase. Dar în ultimii ani se învăţase cu prinţesa lui războinică, iar între ei doi exista o legătură care suplinea lipsa ei de experienţă. Fiecare ştia ce mişcare avea să facă celălalt şi-i venea în completare, acoperindu-şi unul-altuia lipsurile. Vânătorul cel uriaş căută un argument valid împotriva cererii ei, dar durerea de cap care nu-l slăbea făcea cugetarea un chin. Aprobă tăcut.

            Al patrulea membru îl uimi şi mai mult: era unul dintre neguţătorii cu care venise omul-de-cenuşă. Îl abordă pe vânător după masa de dimineaţă, pe care întregul trib o luă în sala cea mare. Vânătorul îi reteză rapid elanul:

            – Călătoria-i primejdioasă şi avem deja povara omului-de-cenuşă. Nu mai vreau încă una.

            Chipul neguţătorului se înăspri.

            – Tu jigneşti pe mine. De câte ori tu văzut pe mine că vine aici?

            – De ani de zile ajungi spre sfârşitul iernii! admise fără chef vânătorul.

            – Întocmai. Iarna – sublinie neguţătorul – nu vara! Tu ştii cât de greu este de străbătut iarna munţii cei înalţi? Eu ştiu. Eu sunt singurul neguţător care vine aici an de an, de când eram amândoi mult mai tineri. Doar eu. Pe niciun altul tu nu vezi că vine prea des. Doar pe mine. Tu chiar crezi că este nevoie de grijă?

            Vânătorul îşi scărpină barba deasă, agasat de tirada cea lungă a celuilalt. Plescăi din buze şi ridică din umeri.

            – Dacă n-oi fi povară, poţi veni. O mână-n plus ne prinde bine.

            Spre seară se adăugă şi al cincilea membru, care se dovedi cel mai de necrezut dintre toţi: era bătrâna vraci a satului, cea mai înveterată oponentă a iniţiativei omului-de-cenuşă. Ea avea să fie în mod cert o povară, dar respectul pe care i-l purta fiecare membru al tribului îl împiedica pe vânător să spună acest lucru.

            – De ce? nu găsi el altă întrebare.

            – Pentru că vreau să văd dacă povestea e adevărată. Pentru că viaţa mea e pe sfârşite şi, dacă talismanul există, vreau să-l ating înainte de a muri. Şi pentru că aveţi nevoie de puterea toiagului meu în locurile blestemate prin care veţi merge! chicoti ea.

            Argumentele ei erau destul de solide pentru ca vânătorul să nu poată comenta, deşi ar fi dorit din tot sufletul să nu fie nevoit să poarte povara ei. Dacă li s-ar fi întâmplat ceva omului-de-cenuşă sau neguţătorului ar fi fost doar un eveniment tragic al călătoriei, dar dacă ar fi permis ca bătrâna vraci să păţească ceva ar fi fost blamat de întregul trib. Oftând în sinea lui acceptă cererea, apoi se retrase cu prinţesa lui războinică şi puseră la punct planul pentru a doua zi, când trebuiau să se ocupe de atelaje, arme şi provizii.

 

* * *

 

            Vestea călătoriei se răspândi cu iuţeala vântului în toate cotloanele satului şi dădu naştere unui adevărat freamăt. Toţi doreau să-şi aducă ajutorul la acea întreprindere curajoasă care avea să fie pomenită în poveşti şi în cântece. Deşi ceilalţi membri ai tribului făcură mare parte din treabă, vânătorul cel uriaş verifică personal fiecare atelaj împreună cu fiica sa, atent la orice detaliu care l-ar fi putut pune în pericol pe vreunul dintre călători. Spre surprinderea lui, neguţătorul se dovedi la fel conştiincios ca şi el.

            – Eu păţesc odată că o încărcătură împachetată neglijent se desface şi cade-n prăpastie. Eu nu vreau avere risipită.

            Vânătorul avea alte motive pentru grija lui excesivă.

            – Vii cu noi doar pentru comori? se interesă.

            Neguţătorul trase de o chingă, verificându-i trăinicia, apoi privi spre vânător:

            – Eu sunt negustor, îi atrase atenţia. Eu iau lucruri dintr-un loc şi le duc acolo unde au valoare. Eu aşa câştig un trai bun, chiar dacă greu. Dar eu sunt obosit de mersul pe drumuri lungi şi periculoase, de somnul în frig, între pietre umede şi colţuroase, flămând uneori. Este vremea întoarcerii la un culcuş confortabil, la căldura unui foc, cu o femeie alături şi cu burta plină.

            În părul lui împletit asemenea celui al femeilor se vedeau şuviţe vârstate cu alb, iar la coada ochilor şi la colţurile buzelor ridurile săpaseră urme vizibile.

            – Comorile din palatul Zeiţei pot aduce bătrâneţea liniştită pe care o doresc.

            – Am mai întâlnit oameni ca tine, neguţătorule! se auzi un glas.

            Cei doi se răsuciră şi-l văzură pe tuciuriu aşezat pe o laviţă acoperită cu chiciură, înfofolit într-o blană călduroasă de karibu.

            – Au hoinărit întreaga lor viaţă, iar când au crezut că au adunat destul s-au retras într-un loc liniştit. Şi-au privit copiii crescând, au spus poveşti adunate din peregrinările lor şi s-au bucurat de traiul lor tihnit. Dar, pe măsură ce treceau anii, au devenit tot mai îngânduraţi şi sihaştri, petrecându-şi ore în şir cu ochii aţintiţi în zare.

            – De ce? întrebă vânătorul.

            – E o boală. Toţi cei care călătoresc vreme îndelungată sunt atinşi de ea. Le pătrunde în sânge şi nu le mai dă pace. Oriunde s-ar ascunde şi oricât ar vrea să prindă rădăcini într-un loc, ea le scurmă măruntaiele şi le pustieşte sufletul cu dor de ducă.

            – Tu taci! scrâşni neguţătorul.

            – Şi ce se-ntâmplă cu ei? interveni fata vânătorului, care până atunci ascultase tăcută.

            – Se sting pe picioare, răspunse trist tuciuriul. Boala îi devorează pe dinăuntru, nevăzută, neauzită, până într-o zi când ei nu mai suportă şi pleacă nevăzuţi de nimeni, către un ţinut doar de ei ştiut, într-o călătorie din care nu se mai întorc niciodată.

            Vorbele sale se terminară într-o şoaptă. Neguţătorul se răsuci înciudat şi plecă spre peşteră, fără a mai spune ceva. Cei trei priviră în urma lui.

            – Ştie că se amăgeşte, comentă tuciuriul. Ştie că asta e soarta care-l aşteaptă. Îl privi pe vânător: Dar tu de ce vrei să faci această călătorie?

            – Pentru glorie. Îmbătrânesc, reflectă el simplu. Asta-i ultima ocazie să fac o faptă glorioasă, cât sunt încă-n putere.

            Îşi ajută fata să lege o chingă, apoi întrebă la rândul său:

            – Dar tu ce vrei să faci cu talismanul?

            Tuciuriul îşi cumpăni cu grijă răspunsul.

            – Am străbătut întreaga lume şi am adunat legende şi poveşti. Ele vorbesc despre vremuri demult apuse în care oamenii erau asemenea Zeilor şi păşeau pe cărările lor, în care nu erau sclavii demonilor, ci îi îmblânzeau după voie. Iar dacă talismanul Buk poate readuce gloria aceea, atunci nu văd ce altceva mi-aş mai dori de la viaţă.

            – Şi-apoi? întrebă fata.

            Tuciuriul zâmbi îngăduitor.

            – Apoi lumea se va schimba în întregime, aşa cum profeţeşte legenda.

            Era un răspuns care încheia discuţia, aşa încât vânătorul şi fiica lui nu mai insistară. Odată atelajele verificate, încărcară pe ele proviziile pregătite împreună cu femeile din sat. Deşi mai mulţi îl sfătuiră să ia cei mai buni câini, vânătorul optă pentru cei pe care-i cunoştea cel mai bine, înlocuind doar doi dintre ei, care erau bolnavi. Cu această ocazie se procopsi şi cu al şaselea membru în persoana unui adolescent care-i ajuta pe îngrijitorii animalelor.

            – Io-s bun la câni, argumentă acesta. Am grijă de mine, nu mânc mult şi lucru ce trebe.

            Bărbatul îl ştia; părinţii lui muriseră pe când era încă mic, sfâşiaţi de o ursoaică cu pui. Sătenii avuseseră grijă de el, dar băiatul se dovedise prea mândru pentru a sta la mila altora şi încercase să-şi căştige singur traiul. Cea mai la îndemână muncă pentru un copil fusese aceea de a-i ajuta pe îngrijitorii de animale. O făcuse cu seriozitate, iar animalele îl îndrăgiseră.

            Vânătorul cel uriaş aprobă tăcut. Băiatul avea să le fie de folos la un drum aşa de lung. Împreună cu el înhămă toţi câinii la atelaje, moment care aduse prima neînţelegere. Neguţătorul insista să ia încă două atelaje pe lângă cele necesare fiecăruia.

            – Nu! spuse ferm vânătorul.

            – Eu am nevoie de ele pentru ce găsesc acolo, se târgui neguţătorul. Eu le leg de atelaj la mine.

            – Îţi trebe mai mulţi câni, observă îngrijitorul.

            – Nu! tună vânătorul, iar cei doi îngheţară în faţa tonului poruncitor.

            Neguţătorul îşi recăpătă stăpânirea de sine.

            – Eu plătesc, negocie el. Tu îţi alegi ce vrei din ave…

            Mâna ridicată a vânătorului îl determină să tacă. Degetul arătător butucănos şi bătătorit se îndreptă spre chipul oacheş al oaspetelui de la miazăzi.

            – Omul şi sania, silabisi vânătorul. Atât.

            Se întoarse cu spatele, semn că discuţia se încheiase. Neguţătorul îşi frământă buza de jos între dinţi, privind lung în urma uriaşului, dar renunţă să mai insiste.

            Veni şi vremea să-şi ia rămas bun de la cei care rămâneau acasă.

            – Să vă-ntoarceţi, spuse fata cea mare. Şi să ai grijă de ea! continuă, arătând spre sora ei mai mică.

            Bărbatul ciufuli părul roşcat al băiatului ce stătea lipit de piciorul său, plângând încetişor, fără a înţelege prea bine ce se petrecea.

            – Ai grijă de el. Îi eşti ca o mamă.

            Fata aruncă o privire furişă către iubitul ei, care stătea ceva mai retras.

            – Când vă-ntoarceţi, chiar vreau să devin mamă!

            Vânătorul se încruntă şi ridică privirea spre iubitul fetei. Una era să ştie că avea să vină ziua când cei doi îşi vor uni destinele şi alta era ca acest eveniment să capete un contur concret. Tânărul îi susţinu semeţ privirea, iar vânătorul se înnegură.

            – Mai vedem, comentă bărbatul. Să ai grijă de ea, îi zise tânărului pe un ton dur.

            – Oi avea, răspunse acesta scurt.

            Fetele se îmbrăţişară şi ele, lăsând lacrimile să li se înnoade în bărbie, apoi fata cea mică îşi ridică frăţiorul în braţe şi-l pupă pe amândoi obrajii.

            – Să fii cuminte, da?

            Băiatul dădu din cap, bulversat de toată acea agitaţie, apoi sora lui îl lăsă jos.

            – E vremea să mergem, spuse bărbatul, apoi îşi luă de după umeri prinţesa războinică şi se îndreptă spre sănii.

            Tuciuriul era deja acolo, neavând de la cine să-şi ia rămas bun, iar neguţătorul terminase deja să strângă mâinile tovarăşilor care-l însoţiseră de la miazăzi. Îngrijitorul de animale stătea tăcut lângă unul dintre câinii conducători de atelaje, mângâindu-i capul acoperit cu blană; familia lui îl însoţea în acea călătorie, iar de la ceilalţi îngrijitori îşi luase un rămas bun politicos, dar rece.

            Plecarea bătrânei vraci stârnise cea mai mare vâlvă. Era un element definitoriu al tribului; majoritatea celor prezenţi o găsiseră acolo când veniseră pe lume, iar acum li se părea o impietate ca ea să părăsească locul. Vânătorul cel uriaş se temu o vreme de întârzierea pe care avea s-o provoace încercarea tuturor membrilor satului de a primi o ultimă binecuvântare de la persoana considerată protectoarea tribului, dar bătrâna se dovedi o fire practică şi efectuă un ritual scurt, prin care invocă forţele magice să înconjoare satul şi să-l apere în lipsa ei. Apoi se urcară toţi şase pe sănii şi, însoţiţi de strigătele de rămas bun ale tuturor membrilor tribului, porniră în căutarea talismanului Buk.

 

* * *