Anomalie

Alarma a fost resimţită de toţi în aceeaşi clipă. Rezerviştii au reacţionat instantaneu. Ne-am încolonat cu precizia înnăscută care ne caracterizează şi am pornit în trombă spre locul accidentului.

În faţă aleargă Fagii. Sunt creaturi violente, greu de strunit. S-au îndepărtat de grup, semănând teroarea în calea lor – o haită dezlănţuită de fiare. Atacă tot fără să ezite nicio clipă şi încearcă să devoreze duşmanii. De multe ori, până soseşte restul armatei la locul bătăliei, ei au terminat deja treaba. Alteori, panica şi haosul instaurate de ei sunt suficiente pentru a ne crea culoarele şi avantajul necesare victoriei.

De data aceasta e altfel. Pe când ajungem şi noi, Fagii zac împrăştiaţi grotesc în poziţii nenaturale. N-au avut nicio şansă.

Cu avangarda decimată, ne oprim să pregătim un plan de bătaie.

Câmpul de luptă este un teritoriu al distrugerii. Celulele locale sunt de nerecunoscut. Invadatorii au dărâmat toate barierele construite cu migală pentru apărare, apoi au început infectarea. În faţa noastră, foştii prieteni se metamorfozează în Posedaţi. Rândurile lor sporesc mereu, iar violenţa cu care au respins atacul Fagilor este îngrijorătoare.

Bătălia aceasta va fi una de aducere aminte.

*

Masivi Naki izbesc în forţă. Fiecare ia unu la unu câte un Posedat şi-l străpunge cu ghearele sale otrăvite. Victimele se zbat neputincioase şi mor în câteva clipe, în chinuri groaznice. Dar sunt prea mulţi. Tot mai mulţi.

Nakii sunt depăşiţi numeric cu un ordin de mărime căruia nu-i pot face faţă. Cavaleria uşoară începe să se disperseze în masa Posedaţilor. E vremea armelor de putere medie.

Mastii formează un cordon care înaintează în ritm egal. Suprastimulaţi de condiţiile bătăliei, împroaşcă peste tot cu substanţe chimice. Arşi de vii, Posedaţii se prăbuşesc cu zecile. Cavaleria grea înaintează implacabil, stropind continuu, iar mormanele de victime calcinate se adună în faţa lor.

Odată echilibrat raportul de forţe pe câmpul de luptă, Strategii pot prelua coordonarea acţiunilor. Sub acţiunea lor, în breşa formată ia naştere Unealta Pierzaniei – extrem de periculoasă pentru orice neiniţiat. Străluceşte şi emană putere, iar creatorii ei îşi combină măiestria şi o aruncă în mijlocul Posedaţilor. O clipă, nu se întâmplă nimic. Cei atacaţi par nedumeriţi de noua armă, neştiind la ce să se aştepte.

Arma îşi deschide poarta abisală şi din ea se revarsă Blestemul. Ca o pânză, acesta se întinde peste victime, ţesându-şi calea mai departe. Posedaţii sunt confuzi. Groaza care izvorăşte din Unealta Pierzaniei este amplificată de faptul că nu-şi dau seama ce urmează să se întâmple. Pânza Blestemului îi incomodează, dar nu le face niciun rău direct. Doar se întinde tot mai departe, către centrul de comandă al invaziei.

Apoi, când ajunge la poarta prin care au năvălit intruşii, planul devine clar. Un nou contingent de Fagi – relocaţi din altă parte sau proaspăt ieşiţi din Creşe – îşi face apariţia în goană. Pentru ei, urma Blestemului este un fir care-i atrage către un paradis căruia nu-i pot rezista. De data asta nu se mai iau la trântă cu toţi Posedaţii. Îşi fac cărare pe iţele pânzei, pătrunzând tot mai adânc. Înghit tot ce le stă în cale, înaintând către inima invadatorilor.

Între timp, Citokii construiesc noi bariere de protecţie în faţa zonelor neinfectate. Sunt făcute să reacţioneze imediat la orice stimul şi, prin urmare, nu au anduranţa unor pereţi protectori standard. Dar, pentru situaţiile de criză, sunt minunate.

Posedaţii dau înapoi, căutând să-şi protejeze liderii de Fagii dezlănţuiţi, mânaţi de Blestem. Nakii care au mai rămas întregi îi doboară pe fugari. Mastii îi împing şi mai departe cu jeturile pe care le slobozesc fără oprire. Citokii întăresc zidurile.

Runda aceasta am câştigat-o noi.

Dar războiul e departe de a se fi încheiat.

*

A doua alarmă a fost indicatorul clar al gravităţii situaţiei. Atacul Fagilor n-a afectat esenţial centrului de comandă al invadatorilor. Zidurile agresive de apărare construite de Citoki n-au făcut faţă. Războiul acesta atinge nivelul de gravitate 1.

De altfel, noua alarmă a fost dată de corpul Li-T. Acesta se reuneşte doar în situaţii critice. Organizarea pe care o impune e impecabilă şi nu se acceptă nicio abatere de la reguli. Suntem injectaţi cu Furia Necruţătoare, arma care ne transformă în luptătorii supremi. Vom părăsi câmpul de bătălie doar învingători sau morţi. Trupul ne este împănat până la refuz cu arme minuscule, menite să demonteze bucată cu bucată celulele posedate de invadatori.

Cele două armate se izbesc violent. Trupurile noastre au devenit maşini de luptă, iraţionale, care ştiu doar să lovească până cad răpuse. La rândul meu – dacă se mai poate vorbi despre un eu independent în condiţiile acestea – lupt sălbatic, penetrând fiecare inamic şi răspândind în el otrăvurile nimicitoare. Insensibil la durere, nu bag în seamă când sunt lovit. Infecţia se insinuează în mine şi-şi începe acţiunea paralizantă. Dar starea inoculată de Furia Necruţătoare nu mă lasă să reacţionez în niciun fel. Sunt doar un agresor, a cărui viteză şi forţă sunt încetinite inexorabil de virus, dar care nu se poate opri ca să se apere. Nu mai există instinct de supravieţuire, ci doar pornirea criminală. Soarta mi-e pecetluită. Voi muri, trăgând după mine cât mai mulţi duşmani.

Îmi fac datoria. Lupt, lovesc, împrăştii otrava…

Mişcările îmi devin tot mai lente. Imperceptibil, dar de netăgăduit.

Lupt…

Lovesc…

Împrăştii otrava…

Lupt…

Şi cad în beznă.

*

Viu. Nu mai resimt nicio amorţeală. Sunt în cea mai bună formă, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

Şi sunt înconjurat de Posedaţi.

Oare aşa se simt şi ei? Percep aceeaşi stare de libertate? Întreaga mea viaţă am fost condiţionat să ascult. Eram unul dintre mulţi, o rotiţă într-un angrenaj bine uns. Apartenenţa la grup îmi dădea sentimentul de putere. Ştiam că în lipsa acestuia nu poate exista decât moarte.

Acum mă simt singur. Şi, paradoxal, puternic.

Vecinii mă înghesuie. Sunt printre ei, dar nu resimt acel sentiment de unitate din vechea mea viaţă. Să fie posedarea un lucru atât de extraordinar? Să fi fost orbit de condiţionările mele şi să fi luptat, de fapt, de partea greşită?

Un freamăt trece peste noi ca un val.

Vin.

Fagii croiesc poteci pe urma cărora se reped armatele antrenate. Lupta se reia, cu aceeaşi violenţă ca întâia dată. Organismul gazdă nu cedează. Sistemul imunitar trimite noi şi noi formaţii de luptă ca să respingă agresorii. La rândul lor, vecinii mei răspund ca unul. Virusul care i-a infectat îi face să se mişte la unison. Încearcă să respingă atacul, să ia în posesie noi şi noi celule.

Eu rămân la fel de singur. Nu reacţionez.

Atunci îmi dau seama că, de fapt, nu aparţin niciunei tabere.

Sunt o celulă independentă.

*

Războiul se desfăşoară în jurul meu. Valurile de invadatori cuceresc noi teritorii, înaintând în organismul gazdă. Apoi, armatele sistemului imunitar reacţionează. Mătură totul în cale ca un reflux, împingând înapoi agresorul şi eliberând teritoriile cucerite. Dar nu reuşesc să-l elimine complet.

Jocul se reia.

Mareele trec pe lângă mine în ambele sensuri. Nu mă ignoră. Celulele virusate încearcă să mă convertească. Fără succes. Sistemul imunitar vrea să mă elimine. Eşuează şi el – se pare că armele folosite împotriva Posedaţilor nu-i sunt de folos la asta.

Ambele armate sunt lipsite de putere în faţa mea.

Asist o vreme la războiul interminabil. Balanţa se înclină, alternativ, de o parte şi de cealaltă. Condiţia mea mă îndeamnă să ajut sistemul imunitar, chiar dacă el nu mă mai recunoaşte. Şi, deoarece posedaţii nu-mi mai pot face nimic, e doar o chestiune de timp până când efectele acţiunilor mele devin vizibile. Cu ocazia aceasta, constat un fenomen uimitor.

O parte dintre celulele infectate de mine nu mor. Se preschimbă după chipul şi asemănarea mea. O vreme, cred că asta mi se datorează. Apoi înţeleg că, deşi am un rol important, n-aş putea face nimic fără contribuţia unui flux de particule al cărui suflu se abate uneori peste câmpul de bătălie.

Ajutorul armatei noastre – armatei mele? – se dovedeşte crucial în înfrângerea virusului invadator. Posedaţii pierd tot mai mult teren şi, în cele din urmă, cartierul general al intrusului este distrus.

Organismul nu mai este ameninţat.

Este un moment al victoriei, o clipă destinată reorganizării. Ne-am îndeplinit misiunea, iar acum trebuie să ne planificăm următorii paşi. Ce vom face? Condiţia noastră nu ne permite să ne reluăm locul printre celulele sistemului imunitar. Trebuie să ne definim un scop.

Planul nostru este făcut praf de un eveniment neprevăzut.

Fagii s-au întors.

De data aceasta, cei vizaţi suntem noi.

*

Ştiu multe despre capacităţile sistemului imunitar. E capabil să-şi transformele celulele într-un asemenea grad, încât să facă faţă oricărui tip de agresiune. De aceea nu mă mir când văd că a produs deja arme care ne afectează. Eliberat de stresul luptei contra virusului, are timp să se ocupe de contracararea noastră.

Pentru că, deşi provenim din combinaţia lui cu celulele infectate, pentru el suntem altceva decât normalitatea.

Suntem o Anomalie.

Atacul devine tot mai bine orchestrat, mai eficient. Noi suntem învăţaţi să luptăm sub coordonarea sistemului imunitar. Chiar şi ofensiva contra virusului am purtat-o imitându-ne vechii camarazi şi alăturându-ne tacticii lor. Nu ştim – nu ştiu? e o problemă pe care ar trebui s-o rezolv singur, ca fiind primul-născut al noii specii? – să punem la punct o tactică de luptă. Individual, suntem buni. Dar, fără o acţiune coordonată, vom deveni victime sigure.

Şi avem un punct slab.

Nu există un centru de comandă care să asigure perpetuarea noastră. Victimele nu sunt înlocuite de celule noi decât atunci când întâlnim adierea fluxului de particule. Ne trebuie un conducător, un coordonator al întregului război – cu tot ce implică el: strategii de luptă, antrenament, natalitate, inventarea unor noi arme.

Dar niciunul dintre noi nu este capabil de asta. Nici măcar eu.

Iar asta înseamnă că suntem pierduţi.

*

În lipsa inhibitorilor, instinctul de supravieţuire îşi reintră în drepturi. Nu putem rămâne pasivi la distrugerea noastră aşa cum o făceam când luptam pentru sistemul imunitar. Dacă nu putem copia tactica adversarului nostru, e nevoie să inventăm una complet nouă. Necunoscută.

Eficientă.

Studiem rapid datele pe care le avem şi căutăm alternative. Taina divizării controlate care înmulţeşte celulele ne este străină. Alegem să lăsăm creşterea infinită. Tactica are efect – devenim mai puternici, capabili să facem faţă unui grup întreg de oponenţi.

Nu ştim să inventăm noi arme. Nu putem decât să copiem sistemul imunitar – mereu cu mulţi paşi în urmă. Decât nimic, asta ne ajută să supravieţuim o vreme. Dar, fără o strategie clară, asta doar va amâna sfârşitul.

Singurul lucru în avantajul nostru este fluxul de particule. Aşa că puţinii care am supravieţuit pornim pe urmele lui, într-o cursă pe muchie de cuţit. Fagii ne urmăresc, cu întreaga armată din spatele lor pregătită să ne facă fărâme.

Tactica pare să dea roade. Pe măsură ce înaintăm mai adânc, numărul nou-născuţilor începe să-l depăşească pe cel al victimelor. E un semn bun, care ne îndeamnă să ne continuăm migraţia.

Unii dintre cei noi nu înţeleg scopul mişcării continue. Doresc să înfiinţeze colonii, în bună vecinătate cu resul celulelor. Degeaba le semnalizăm că nu se poate. Suntem nevoiţi să-i lăsăm în spate, la mâna urmăritorilor care, în cele din urmă, îi masacrează. Dar gestul acesta inconştient ne oferă un indiciu preţios. Observăm că, de câte ori coloniştii rămân să paraziteze o zonă vitală, urmărirea noastră trece pe locul al doilea.

Sistemul imunitar îşi concentrează forţele în zonele acelea, disperat să le cureţe. Pentru prima dată, migraţia noastră începe să fie făcută după un plan bine definit. Se realizează hărţi pe care se stabilesc trasee. Majoritatea regiunilor sunt folosite pentru recrutarea unui număr mare de nou-născuţi, care apoi sunt încurajaţi să colonizeze zonele vitale.

Când fluxul ne poartă prin zone pe care le-am mai tranzitat, constatăm că nu toate coloniile au fost distruse. Unele încă mai rezistă, eroic, ţinând în loc trupele sistemului imunitar. Asta ne determină să schimbăm tactica.

Noi – cei vechi – rămânem pelerini. Unii gonesc pe fluxul de particule, adunând noi şi noi celule pentru grup. Alţii caută coloniile care au rezistat şi le alimentează cu noi recruţi. Treptat, acest lucru începe să încline balanţa războiului în favoarea noastră. E doar o problemă de timp până când într-o zonă vitală apare prima colonie permanentă. Acolo, armatele sistemului imunitar bat pasul pe loc. Mai mult, nu pot face nimic pentru a opri dezvoltarea coloniei.

Devenim tot mai eficienţi. Vizăm sistemul logistic al organismului, lucru care ne-ar permite să dobândim un avantaj crucial asupra adversarilor. Deja, după atâta vreme, nu-i mai putem considera de-o seamă cu noi. Suntem două specii diferite, care trăiesc după principii diferite.

Războiul este greu şi de durată. Dar, de la primul cap de pod pe care am reuşit să-l stabilim, soarta lui a fost pecetluită. După ce sistemul logistic cade sub controlul nostru, celelalte zone vitale cedează una după alta.

Drumul spre centrul de comandă ne este acum deschis.

*

S-a sfârşit.

Suntem stăpânii absoluţi, noua specie care conduce acest uriaş vehicul. Toate zonele vitale au ajuns sub controlul nostru. Lipsit de aportul lor, centrul de comandă s-a predat. Suntem sideraţi în faţa spectacolului care ni se oferă simţurilor în locul acela legendar. Explozii de lumină ce se întind în arcuri megalitice şi unesc celule la distanţe imposibile. Un tunet continuu care cutremură totul. Furtuni magnetice de o intensitate imposibilă. Pulsaţia vieţii însăşi.

Dumnezeul nostru, al tuturora.

Am ajuns stăpânii unui gigantic organism. Avem puterea de a face orice.

Sau, cel puţin, aşa credem.

În realitate, asistăm neputincioşi la stingerea centrului de comandă. Rând pe rând, sistemele vitale cucerite cu atâta trudă colapsează unul după altul. Simţurile amorţesc. Nu mai percepem luminile, sunetele, senzaţiile…

Nimic.

E beznă.

Nefiinţa dinaintea amorţirii şi uitării finale.

Paralizată de metastaza generalizată, fiinţa cosmică devine un alt obiect mort al galaxiei pe care o traversează, o epavă bombardată continuu de radiaţii.