Bucla finală
Pedala nădușit în mica cameră parțial vidată din zona industrială a coloniei. Echipamentul era primit de la comisarul european responsabil de colonii. Era de duzină, de mare duzină, așa că, în loc să se antreneze la un loc cu cei care contau pe velodromul extern, se antrena aici, printre zgomote de roboți industriali și sunete sinistre care–i măreau bătăile inimii. Singurul avantaj era singurătatea. Oftă și se uită la cifrele portocalii de pe vizorul căștii, mai vroia să prindă câteva ture pe culoarul nordic ca să poată ajunge acasă până se termina sol–ul.
Culoarele externe, aproape pustii de când au fost construite tunelurile subterane, ofereau singurele piste de viteză de pe suprafața planetei. Mai ales culoarul nordic. Îi plăcea să spună, după o lecție de filozofie de la școală, că nu trecea roata de două ori prin aceeași groapă.
În „roata mare”, fostă stație spațială, nu exista nici gravitație, nici aer, doar vid și o mică forță centrifugă mărită artificial de viteza bicicletei. Pista lungă de aprope 2 km nu se compara cu cei 600 de metri de aici, iar vitezele atinse erau de sute de kilometri pe oră. Pe lângă ea până și antrenamentul pe velodrom părea un fel de spinning mai aristocrat.
*
Nu era primul sosit, în adăpostul de plecare alți trei, Psycho, Freaky și Vita își pregăteau echipamentele. Se salutară cu o inclinare a capului și începu să–și calibreze echipamentul când o bătaie pe umăr îl făcu să tresară.
— Hai salut, F!
Era Jase, ciclistul perfect. La 16 ani participase prima dată la o cursă pe marea roată, la 17 cucerise primul titlu, iar la 21 era cel mai în formă de pe Marte. Ce naiba căuta aici?
— Hai, salut.
— Hei, am venit special pentru tine.
Asta era o veste pe cât de neașteptată, pe atât de îngrijorătoare.
— Vrem să te vedem la lucru, mai zise Jase, arătând cu bărbia spre echipa din spatele lui. Se zice că ești următorul.
Din Jase se vedeau doar pomeții obrajilor, restul fiind ascuns de vizorul de mers setat șmecheros să imite o oglindă. Ceilalți doi avea căștile total retractate iar vizoarele erau setate politicos pentru a li se vedea ochii, pe Marte nimeni nu umblă fără vizoare, lumina nefiltrată și praful de oxid de fier omniprezent nu fac casă bună cu organele umane. Erau Craig Weisz și Tara Green, tehnicianul și impresara lui Jase. Prezența ei îl nedumerea.
— Trebuie să intru, le spuse, vorbim după.
— Nu trebuie să vorbim, îi răspunse Tara, zâmbind, dă–ne acces la rețeaua ta. Vom updata softul de monitorizare. Ne interesează rezultatele, nu pozele și textele personale.
Dacă asta vor, înseamnă că deja au intrat. Stătea ca împietrit sub privirile lor. Craig îl încurajă înclinând ușor din cap. Jase părea a fi singurul tensionat.
— Ok, le spuse, chiar în momentul în care intră în ecluza.
*
Stația era o gigantică roată, un fel de DS9, dar mai mică, parțial dezmebrată, lăsată să orbiteze geostaționar alături de Deimos. În timp, părți din cercul extern au fost luate și refolosite așa că roata avea bucăți lipsă între mai multe „spițe”. Concursul se desfășura pe circumferința internă a stației. La început turele de doi km trec încet, cu salturi lungi și artistice peste golurile din circumferință. Inerția este ușor de invins prin mici mișcări elastice folosind fie forța picioarelor, dacă golul era mic, fie mici rachete cu gaze dacă golul era mare. Apoi totul prindea viteză, iar anticiparea corectă a spărturilor de pe pistă și a găurilor făcea diferența între concurenți.
Dar punctul central al concursului era părăsirea stației când turația dată de 200 de biciclete rulând cu viteze de sute de km pe oră în același sens devinea prea periculoasă și toată stația începea să trepideze. Cei care reușeau erau azvârliți în spațiu cu viteze de mii de km la oră dar dacă traiectoria era spre câinele lui Marte cu greu se mai puteau evita colții lui ascuțiți.
*
Străbătu prima tură, uriașa structură de oțel și compozit ceramic era ca un organism viu mereu în schimbare, tăcut și rece. Intensitatea icnetelor îi indicau mărimea gropilor iar perioada de ținere a respirației, lungimea săriturilor. Nu trebuia decât să le înregistreze, roata nu trece de două ori prin aceeași groapă, își aminti el. Poze și texte, rememoră el zâmbetul ironic al Tarei, ei credeau că eu stochez în cască poze și texte, când de fapt toate formează un software cu un algoritm de calcul al traiectoriei perfecte. Nu aveau de unde bănui că sub casca vintage se ascundea o cască de pilot. Unul din avantajele de a se antrena într–o zonă industrială cu depozite de echipamente dezafectate.
Ei îi monitorizau parametrii în timp ce el își monitoriza sunetele corpului și pe măsură ce turele se intensificau bicicleta își schimba compoziția cauciucurilor pentru a scădea din aderanța suplimentară. Acum era momentul când autoritățile de pe Marte dădeau alarma și când toți voluntarii se echipau pentru a–i prinde.
El, neavând echipament performant prefera să alunece ușor prin laterale într–o mișcare eliptică spre nicăeri. Era mereu prins de către salvatorii veniți de pe Marte și cu asta se încheia un an. Niciodată primul, dar mereu în primii trei. Însă acum trebuia să–l preceadă pe Jase. Pe baza traiectoriei lui se va lansa și el, în mai mare siguranță. Ca ultim lansat, va fi numit câștigător. Însă nu acesta era și planul lui. Știa când Jase va dori să iasă, știa și când nu va mai dori să stea. Tot ce avea de făcut era să mai reziste o tură.
Și a rezistat, a simțit cum sângele îi bubuia în timpane, cum gâfâitul i se amesteca în ordinele Tarei și înjurăturile lui Jase după care saltul final într–un ultim efort anaerob. A ieșit cu peste 20 de mii de km pe oră, foarte aproape de prima viteză cosmică, ca un proiectil lansat dintr-o uriașă praștie spațială. În ultimele momente înainte de impact își aminti de fața crispată a lui Jase, de unduirile provocatoare ale Tarei, de tăcerea suspectă a lui Craig, dar mai ales, mai ales de ultimele cuvinte auzite, rostite de o persoană necunoscută: „a mușcat”. Dacă nu mor, mai apucă el să gândească, voi…
Text prezentat la Concursul de literatură S.F. – Competiţii sportive non-G, x014
Error: Contact form not found.