Bullying în Rai – Eduard Pandele

Cronica romanului Heaven de Mieko Kawakami (Editura Picador, 2022, 176 de pagini)

Pentru acest roman, autoarei i-a fost decernat premiul literar Murasaki Shikibu (în 2010).

„Ochi” e porecla unui ochelarist de 14 ani, un puști care, deși are strabism, ochelari și vederea slabă, citește cât de mult poate. E singura lui evadare dintr-o realitate în care colegii de școală (acțiunea are loc în anul premergător liceului) îl batjocoresc, îl terorizează și îl umilesc neîncetat. Într-o zi, Ochi găsește un bilet lipit sub bancă; apoi încă unul, și încă unul, până când (deși se teme, evident, de o farsă macabră a torționarilor lui) se hotărăște să afle cine îi trimite mesajele prietenoase.

E „Hazmat”, o colegă de clasă, timidă, mereu murdară și șleampătă (de unde și porecla… costum de protecție HAZardous MATerials), care e imaginea lui în oglindă – dacă el e bătut și lăsat fără bani de băieții din clasă (altfel elevi exemplari, impecabili în fața adulților și a lumii exterioare), ea e terorizată și călcată în picioare de fete (în același contrast grețos – imaculate la exterior, putrede la interior). Dar ce fel de prietenie se poate naște între doi copii al căror singur punct comun e… martiriul?

E loc de iubire într-o astfel de lume? Pot câștiga doi puști, singuri împreună, împotriva părinților absenți, a profesorilor care aleg să nu vadă și a întregii școli care i-a ales ca țapi ispășitori pentru propriile lor nefericiri?

„Heaven” (ヘヴン – Hebun) e o carte despre cruzimea adolescenților și despre psihologia victimelor, o poveste de dragoste atipică și tragică. Da, are happy-end, dar nu e sfârșitul fericit pe care vi-l imaginați.

UN SUBIECT ÎNGROZITOR, DAR O CARTE FERMECĂTOARE

Dacă n-ar fi fost scrisă atât de bine, aș fi aruncat cartea cât colo imediat după ce m-am lămurit care va fi subiectul principal. Mieko Kawakami e de-a dreptul sadică și în „Breasts and Eggs” (乳と卵 – Chichi to ran), în care personajele ei nu se luptă doar cu societatea japoneză patriarhală, dar și cu limitările corpului feminin. Așa că mă așteptam la descrierile ei reale și crude, care sublimă adevărurile vieții, oricât de tulburătoare. La noi s-a tradus varianta extinsă a romanului ei mai sus menționat, intitulată „Povești de vară” (夏物語 Natsu monogatari – Editura Litera, 2021), dar și Heaven (Editura Litera, 2022) .

Ce m-a surprins însă a fost delicatețea cu care descrie peisajele interioare și cotidianul obișnuit al celor doi protagoniști, fără să-i rezume la calitatea lor primordială, cea de victime. Ochi citește, privește și înțelege lumea în care trăiește mai bine decât adulții care îl înconjoară. E un adolescent tipic, cu tulburările și nesiguranța specifice vârstei, amplificate de o sensibilitate care îi determină reacția pasivă și surprinzătoare la bullying: el își dorește să devină… un obiect uitat într-o încăpere prăfuită, în care nu intră nimeni. De nevoie, recurge la hikikomori – o retragere în sine care îl protejează pe el tot atât cât îi protejează și familia (căci există un secret pe care, generos, adolescentul îl ascunde):

„Era ca și cum aș fi fost o piesă de mobilier într-o cameră pe care nu o folosește nimeni. Nu pot să exprim cât de sigur mă simțeam nevăzut niciodată. Știam că pacea nu va putea dura niciodată, dar era extraordinar de reconfortant să știu că, dacă nu ies niciodată din camera mea, nimeni din lume n-ar putea să mă atingă nici măcar cu un deget. Pe de cealaltă parte, nu aveam cum să mă interacționez cu lumea, dar așa trebuia să fie.”

Hazmat are propria ei poveste tragică de familie, exemplu tipic al copilului victimă a egoismului părinților, acolo fiind și cheia nepăsării ei față de igienă, și motivul evadării ei în exterior, fie el real (parcuri, păduri, muzee) sau pictat. Dacă Ochi duce pasivitatea la extrem, Hazmat are vocația sacrificiului și e convinsă că suferința lor are un motiv și, mai mult, îi ridică la un nivel superior celorlalți:

„Este singurul lucru pe care îl putem face. Și nu doar pentru binele nostru, știi? Este și pentru binele celorlalți copii, chiar dacă ei nu își dau seama. Dar asta nu contează. Tot ce contează este să înțelegem asta, tu și eu. Și-o facem. Și, astfel, trăind cu această slăbiciune, acceptând-o complet, ea devine cea mai mare putere din întreaga lume. Nu este vorba doar de tatăl mee, de ei sau de noi. O facem pentru toți cei care sunt slabi pretutindeni, în numele puterii reale. Tot ceea ce luăm, tot abuzul, îl primim pentru a ne ridica deasupra. Și o facem pentru oamenii care știu cât de importantă este ridicarea.”

Totul e povestit cu blândețe și cu o abundență de detalii directe, cu concizie de haiku, care umanizează ceea ce sunt, de fapt, două teze diametral opuse. Și pentru ca lucrurile să evolueze, Kawakami taxează ea însăși ceea ce m-a scos din minți la cartea asta, pasivitatea incredibilă a personajelor, într-o întâlnire suprarealistă între victimă și călăul cel mai sensibil, cel care face tot ce poate ca să se integreze în grup fără să-și murdărească prea mult mâinile, dar care schimbă, ca un Yoda anarhist, convingerile de până atunci ale lui Ochi, dezvăluind indiferent secretul de bază al bullying-ului: acceptarea voluntară sau resemnată a terorii de către cel terorizat:

„Dacă nu-ți place, să-i pui capăt depinde de tine și de nimeni altcineva. Este atât de simplu. Ar trebui să știi că regula asta ce-ți cere să-i tratezi pe ceilalți așa cum vrei tu să fii tratat este o prostie. Un rahat. Este doar lucrul pe care și-l spun oamenii fără putere și fără talent. Trezește-te dracului.”

MERITĂ? DA

Evident, “Heaven” rămâne în primul rând o disecție nemiloasă a mecanismelor bullying-ului și, în ciuda finalului șocant, o carte plină de speranță, care le spune celor afectați (din nou și din nou, până înțeleg, ca în bancul cu polițiști) că ei, și nu altcineva, sunt cei care pot schimba situația. Așa că asta îl face, zic eu, lectură școlară obligatorie cel puțin începând cu clasa a șaptea.

În al doilea rând, “Heaven” e o demonstrație de tehnică literară, o carte care caută frumusețea în cele mai anodine locuri. Și o găsește, și își învață și cititorii cum să găsească puțină bucurie în lucrurile mărunte. Or, nu e asta definiția fericirii adevărate? 🙂

„Totul era frumos. În capătul străzii, o stradă pe care am mers de mai multe ori decât pot număra, am văzut pentru prima dată partea cealaltă, strălucind în alb. Am înțeles-o. Prin lacrimi, am văzut lumea devenind mai clară. Lumea avea profunzime. Mi-am deschis ochii cât am putut, luptându-mă să văd totul. Tot ce vedeam era frumos. Nu stăteam nicăieri. Puteam auzi sunetul propriilor mele lacrimi. Totul era frumos. Nu că ar fi avut cu cine să-l împărtășească sau cui să-i spună. Era doar frumusețe.”

(2022)

N.R. Pentru fragmentele citate nu s-a folosit traducerea cărții apărute la Editura Litera.