Maxima virtus – I. Al. Brătescu-Voinești

Dintre toate însușirile ce se cer unui om politic, una este mai însemnată decât toate, una pe care o întâlnești numai la oameni cu totul superiori.

Celelalte însușiri ca bunăoară: competință, – prevedere, – spirit de ansamblu, ca să nu iei azi o măsură, care s-ar bate în cap cu alta luată ieri, – subordonarea intereselor tale și ale partidului intereselor superioare ale Statului, –astea le au toți bărbații politici; – mai ales la noi.

Dar e, cum spusei, o însușire care le covârșește pe toate, anume aceea de a te putea adapta, de a te putea conforma cu ușurință și cu repeziciune noilor împrejurări, care pot să se ivească. Am auzit adeseori, cu mirare, aducându-se unora dintre oamenii politici, învinuirea că nu sunt statornici în părerile și atitudinile lor.

Eu asta n-o înțeleg. Dimpotrivă, eu găsesc că putința de a-ți schimba complet părerile și credințele după împrejurări e o mare însușire.

Un singur om am cunoscut, eu care în privința asta, era neîntrecut. Pe, – Dumnezeu să-l ierte! – nenea Leon Căliman. Zic „nenea”, fiindcă așa îi ziceam și pe când trăia, căci eram buni prieteni, dar fiindcă era cu câțiva ani mai mare ca mine, el îmi zicea pe nume; iar eu îi ziceam: nene Leon.

Am să vă povestesc ce mi s-a întâmplat mie, personal, cu dânsul, ca să vedeți ce extraordinar om politic era.

Izbucnise războiul mondial și, după cum știți, – ca pretutindeni, în țările, care n-apucaseră să intre de la început în război, – s-a împărțit și la noi lumea în două tabere: unii care cereau să mergem cu nemții, alții cu francezii.

Eu, după cum poate v-aduceți aminte, țineam cu francezii; și am început să scriu prin gazete, cerând intrarea în război.

Nu doară că aveam vreo vrăjmășie contra nemților. Ferească Dumnezeu! Dimpotrivă, în copilăria mea fusesem crescut de o nemțoaică. Vorbeam mai bine nemțește decât românește. Din pricina asta, când m-au dat părinții la școală, mă porecliseră băieții: neamțul. Mai târziu după luarea bacalaureatului, am stat în gazdă, aici în București, într-o familie de nemți. Prin această familie făcusem cunoștință cu alți nemți, cu care mă duceam la Turnverein, la Kegelclub, la vânătoare și la excursii prin împrejurul Bucureștiului. Patriarhalitatea moravurilor lor, dragostea lor – de muzică, de flori, de natură, – împrejurarea că în cercurile lor nu se vorbea de loc de politică, glumele lor de un haz gras și sănătos, lipsit de obscenități – și în sfârșit drăgălășia unora din domnișoarele acelui cerc, – îmi lăsaseră o amintire, la care și acum mă gândesc cu drag.

Cu toată robia fraților noștri de peste munți, nici pe unguri nu-i uram, pentru că se întâmplase în familia noastră un lucru, care mă împiedică să-i urăsc.

Avusesem o bucătăreasă, care a slujit peste patruzeci de ani în casa noastră.  Era unguroaică, – nu transilvăneancă, – unguroaică sadea. Ei bine, unguroaica asta, când a murit mama, a zis că ea la altă stăpână nu vrea să mai slujească și s-a spânzurat.

O să ziceți: Ce-are a face spânzurarea unei bucătărese cu dezrobirea fraților și cu idealul de întregirea neamului? Ei! Uite, are a face. Cel puțin pentru mine. Eu nu simțeam, cum nu simt nici azi, nici un fel de ură împotriva ungurilor. Cu toate astea, scriam la gazetă și ceream intrarea în război împotriva lor și a nemților. De ce? Pentru că încredințat că războiul e cea mai grozavă ticăloșie, cea mai odioasă rătăcire a omenirii, socoteam, –  naiv cum eram pe atunci, – că înfrângerea celor mai bine pregătiți de război, dovedind în chip definitiv zădărnicia înarmărilor, va vindeca pentru totdeauna popoarele de nebunia războaielor.

Iaca de ce scriam la gazete.

– Toate bune, dar unde e nenea Leon? – o să întrebați dumneavoastră.

Nenea Leon e ministru și, în această calitate, mă pomenesc că mă cheamă într-o zi la minister. Mă duc, mă anunț și intru. Cum dă cu ochii de mine, face un semn funcționarului, care-i prezintă niște hârtii la iscălit, și de îndată ce acesta este, tabără pe mine:

– Bine, mă băiete, de ce nu te astâmperi? De ce scrii la gazete? De ce te amesteci la lucruri la care nu te pricepi? Că tu nu te pricepi la politică, cum nu te pricepi la politică, cum nu mă pricep eu la cizmărie. Vezi-ți, mă creștine, de literatura, ta, – și lasă-ne în pace. O să mă înveți tu pe Brătianu, politică? Nu vezi că ești caraghios? În loc să fii de partea noastră, de partea oamenilor cu scaun la cap, te iei după nebuni și-i dai zor cu intrarea în acțiune, într-o direcție care…

– Nene Leon, – încercai eu.

Ce nene Leon? Mai întâi uiți că ești slușbaș și că ar putea să te întrebe guvernul: cum îți permiți să stânjenești prin articole de gazetă, acțiunea noastră? Dar negreșit, nu te întreabă nimeni așa. Totuși eu am dreptul să te rog prietenește să ne lași în pace. Sunt destui alți nebuni, care ne bat capul cu întruniri, cu legi, cu fel de fel de bazaconii. Moț. Acum mai vii și tu.

– Nene Leon, dacă am…

– Vezi-ți, mă băiete de literatura ta. Acolo te pricepi, dar în politică… „Transilvania! Transilvania!” Dar Basarabia cui i-o lași? Te-ai gândit oare că peste maximul 50 de ani, acolo n-o să mai fie un singur om, care să vorbească românește? Îți dai tu seama ce ar însemna triumful Rusiei? Îți dai tu seama ce înseamnă Dardanelele încăpute în mâna Rușilor? Peste mai puțin de o sută de ani, țara noastră n-ar mai exista.

– Nene Leon…

Dar el nu-mi dă pas să plasez un cuvânt. Și timp de un sfert de ceas, cu volubilitate, – că era grozav de volubil, – și cu declamații, – că era foarte declamator, – se silește să-mi dovedească urgia panslavismului. Iar la noua mea încercare:

– Nene Leon…

El se scoală și bătându-mă frățește pe umere:

–Haidi-haidi! Nu mai umbla cu fleacuri. Fac apel la prietenia noastră. Te rog eu frățește: nu mai scrie la gazete.

Și ducându-mă spre ușă:

– Ne-am înțeles. Nu e așa?

Iar în prag:

– Ce face cucoana? dar băiatul? dar fetița?

Cu tot apelul lui nenea Leon la prietenie noastră, eu n-am încetat de a scrie la gazetă, deși în câteva rânduri mi-a trimis vorbă, printr-un prieten comun, că s-ar putea să mă căiesc…

***

Și am intrat în război. A doua sau a treia zi mă pomenesc iar chemat la telefon. Eu eram căpitan mobilizat, – comisar regal la partea sedentară a Corpului II Armată. Mă chema de la Minister. Mă duc, mă anunț, intru: Găsesc pe nenea Leon radios. Cum dă cu ochii de mine:

– Ai văzut, mă brânzoiule, cum se face politică? Ai văzut? Uite așa se face, nu cum vrai tu! Alaltăseară mâncam la masă cu von den Busche, care habar n-avea, – și azi trupele noastre înaintează în Transilvania!

– Nene Leon, – începui eu, vrând să-l felicit…

Dar el nu-mi dă pas.

– Bagă-ți în cap, mă băiete, că politica e o artă grea, pe care n-o poate face fitecine. În politică se cere finețe, diplomație, șiretenie. Se cere să știi să-ți ascunzi jocul. Nu cum vreați voi. Ai văzut, tu mă, de când ești, pisică cu clopoței prinzând șoareci?

– Nene Leon, poate și cei care…

– Noi nu știam cum să facem ca să ascundem mai bine jocul și voi o țineați turuiac: „Transilvania! Transilvania! Transilvania! Negreșit că Transilvania; dar ca să poți intra în Transilvania, trebuia să strigați: „Basarabia!“ Nu să ne creați dificultăți. Știi tu, mă băiete, cât ne-ați îngreuiat situația prin acțiunea voastră? Știi tu că cea mai grea parte a muncii depuse de noi în vremea asta a fost tocmai înlăturarea bănuielilor pe care acțiunea voastră le sădea în sufletul nemților.

– Nene Leon…

– Ce nene Leon? Mărturisește că ești un brânzoi și că te pricepi la politică cum mă pricep eu la cismărie.

– Mărturisesc! făcui eu hotărât.

– Vezi, mă băiete. Bravo! Ai tăi ce fac? Bine toți?

Și am plecat, plin de o sinceră admirație, pe care cred că o înțelegeți.

***

Și a venit Turtucaia, – a venit retragerea din Transilvania, – a venit părăsirea Bucureștiului, a venit înfundarea la Târgul Frumos, unde locuiam cu nevastă, cu cumnată și cu o fată într-o singură odaie,  – unde mâncam la prânz ciorbă de fasole și iahnie de cartofi, seara ciorbă de cartofi și iahnie de fasole, – unde caii mâncau gardurile și ulucile, – unde în fiecare zi, în calitate de comandant de piață, îngropam câte optzeci de morți de tifos exantematic… Leafa pe care o primeam de la slujba mea, fiind mai mare decât leafa de căpitan, optasem pentru cea dintâi, – și, ca toți slujbașii, părăsind Bucureștiul, mi-o primisem până la sfârșitul anului. Isprăvind banii, pe la 15 ianuarie, am pornit la Iași. Cel căruia trebuia să mă adresez pentru luarea lefii era însuși nenea Leon, ajuns acum șeful așezământului la care eram eu slujbaș.

Locuia la mitropolie. Era o mișelie de vreme: o viforniță cu crivăț câinos și un ger cumplit. L-am găsit într-o odăiță îngustă, cu blana pe el, cu gulerul ridicat, cu o căciulă țărănească în cap: sta în picioare, lipit de sobă, cu mâinile la spate.

Când au dat cu ochii de mine:

– Ce poftești? mi-a răcnit ca unui câine.

Rebegit de frig și intimidat, am îngânat:

– Am venit să-mi iau leafa, nene Leon.

– Ce nene Leon? Mișălule! Da, mențin și repet, misălule! Cenușă în cap să vă puneți toți câți ați cerut războiul. La zid ați merita să fiți puși și împușcați ca câinii. Ah! Că nu m-a ascultat pe mine Brătianu, când îi spuneam: „Câți sunt? Cinci, șase, zece nebuni. Închide-i! La nevoie, suprimă-i!“ Dacă mă asculta, azi n-am fi aici…

– Nene Leon, cum se poate…

Dar el îmi taie vorba și, smulgându-și din cap căciula pe care o aruncă jos, răcnește cu ochii aprinși de indignare amestecată cu ironie:

– Cum credeți voi, mă, că s-ar fi putut să facem, fără pedeapsă cerească, ticăloșia asta, de a o rupe dintr-o dată cu niște prieteni puternici, de care eram legați de 50 de ani prin alianțe, prin convenții, prin sute de legături?! Necinstea și trădarea se plătesc! Uite ce scump se plătesc…

Văzând că, dacă încep cu „Nene Leon“, nu-mi dă pas să adaug altceva, – încercai să încep cu cuvântul care exprimă fondul gândului meu:

– Răbdare, nene…

Acest cuvânt îl înfurie și mai mult. Cu un glas de trăsnet, înaintând doi pași spre mine, răcni:

– Ce răbdare? A! vasăzică nu vă ajung încă miile și miile de morți?! Nu vă ajung munții de ruine? Nu vă ajunge încă oceanul de jale, de pustiire și de lacrămi, revărsat peste biata noastră țară? De ce m-aș mira? Nebun vindecat: sticlă spartă, cârpită cu hârtie. Lipsești din fața mea!… Am terminat.

M-am grăbit să lipsesc din fața lui nenea Leon și m-am lipsit și de leafa pe care n-am luat-o decât mult mai târziu.

***

Și a trecut și ceasul cel rău. Au venit Mărășeștii, – a venit pacea de la București, – a venit retragerea nemților, întoarcerea în capitală și în sfârșit România Mare…

Și a venit timpul ca, – Dumnezeu să-l ierte!… un mare scriitor francez[1], un bun prieten al țării, care ne însoțise în bejenie, unde împărțise cu noi toate privațiunile și suferințele ei, – să se întoarcă în țara lui, părăsind pe a noastră. De plecare s-a organizat în cinstea lui, la Capșa, un banchet redus, la care n-au luat parte decât optsprezece-douăzeci de persoane. Cerându-i-se să spuie dacă are vreun prieten pe care ar dori să-l aibă la masă, mi-a făcut marea cinste de a mă cere pe mine. Ne cunoscusem la Iași și pe urmă și mai bine, aici, la București.

Dumneavoastră, care sunteți persoane inteligente, n-am nevoie să vă spui cine organizase și cine prezida banchetul, că l-ați ghicit. Da, nenea Leon Căliman, care la servirea șampaniei s-a sculat și, într-o franțuzească impecabilă, a ținut un discurs care ne-a rămas tuturor la inimă.

Ah! Ce frumos declama nenea Leon în franțuzește.

Parcă-l auz și acum. A început așa:

– Cum mi-aș începe mai bine cuvântarea, decât prin strigătul: trăiască Franța! Franța, al cărei nume nu-l putem pronunța fără ca tot sufletul să ne fie inundat de recunoștință și admirațiune. Franța, care niciodată n-a pregetat să-și riște propria-i existență pentru a întreprinde experiențe și pentru a crea valori morale eterne, de care profită întreaga umanitate! Franța, unde… Franța, de unde… Franța, de la care… Franța, către care…

– Nene Leon, – am îngânat eu încet, cu buze tremurătoare de emoție și de admirație…

A urmat apoi un cald și vibrant elogiu al celui prăznuit și al operelor sale, – după care a venit admirabila încheiere.

– Ca român, sunt mândru că din prima clipă a izbucnirii războiului și până la sfârșit, fără umbră de șovăială sau de codire, sufletul neamului nostru s-a rânduit statornic lângă sufletul neamului francez. De altminteri, nu-i era greu neamului nostru s-o facă. Îl îmbrâncea într-acolo nu numai o rudenie de sânge, de care noi românii suntem atât de mândri; dar îl îmbrâncea și siguranța izbânzii finale. Căci numai nebunii s-au putut îndoi de triumful dreptății; iar neamul nostru este un neam înțelept.

– Nene Leon, am îngânat eu iar încet, cu văzul întunecat, parcă-l priveam printr-un geam de sticlă spartă cârpită cu hârtie.

Dar sfârșitul, cu admirabila repetire a începutului!!!

– Cum mi-aș putea termina mai bine această cuvântare, decât strigând împreună cu întregul neam românesc: „Vive la France!“

Din pricina lacrămilor n-am putut vedea ce au făcut alții, dar știu că eu, zdrobit de emoție și de admirație, i-am căzut în brațe, plângând cu sughițuri.

(1929)

Notă 

[1] Probabil Robert de Flers (1872-1927)