Solitarul – Horacio Quiroga

Traducere și adaptare din limba spaniolă: Nicu Gecse
Kassim era un om bolnăvicios, bijutier de meserie, chiar dacă nu avea un magazin stabilit. Lucra pentru familiile înstărite, specialitatea lui fiind montarea pietrelor prețioase. Rar se găseau mâini pricepute ca ale lui pentru lucrări delicate. Dacă ar fi avut mai multă chibzuință și mai multă pricepere în afaceri, ar fi fost bogat. Dar la treizeci și cinci de ani continua să lucreze la bancul lui, amenajat sub fereastra unui atelier.
Sfrijit la trup, cu un chip palid umbrit de o barbă neagră și subțire, Kassim avea o femeie frumoasă și foarte pasională. Tânăra, de origine stradală, aspirase cu frumusețea ei la o treaptă mai înaltă. A așteptat până la vârsta de douăzeci de ani, provocând bărbații și iritând vecinele cu trupul ei. În cele din urmă, speriată de insucces, l-a acceptat înciudată pe Kassim.
Fără îndoială, nici urmă de vise de mărire. Soțului ei, priceput – încă artist – îi lipsea orice aplecare spre a face avere. Din acest motiv, în timp ce bijutierul lucra aplecat cu cleștii lui, ea, sprijinită în coate, îi arunca soțului o privire lentă și apăsătoare, după care se întoarse brusc și-l urmări prin geam pe trecătorul cu stare care i-ar fi putut fi soț.
Cu toate acestea, ce câștiga Kassim era pentru ea. Lucra și duminicile pentru ca să-i ofere ei ceva mai mult. Când Maria își dorea o bijuterie — și cu câtă pasiune își dorea ea ceva! — el lucra noaptea. Apoi urmau tusea și junghiurile în coaste; dar Maria își primea scânteile ei de strălucire.
Încetul cu încetul, relația ei cotidiană cu pietrele prețioase a făcut-o să iubească migala făuritorului și urmărea cu înflăcărare delicatețea detaliilor fine ale monturii. Dar când bijuteria fu gata – că trebuia să plece, nu era făcută pentru ea – femeia se cufundă și mai mult în dezamăgirea căsniciei. Încercă bijuteria, oprindu-se în fața oglinzii. La sfârșit, o lăsă acolo și plecă în camera lui. Kassim se ridica de la lucru când îi auzea suspinele și o găsea în pat, fără să vrea să-l audă.
— Totuşi, fac tot ce pot pentru tine, spunea el, trist, în cele din urmă.
Atunci suspinele încetau, iar bijutierul se reașeza încet pe banca lui.
Aceste scene s-au tot repetat, într-atât încât Kassim nu se mai ridica de la lucru ca să o consoleze. De ce s-o consoleze? Oricum, nimic nu l-a împiedicat pe Kassim să-și prelungească serile mai mult pentru a obține un venit mai mare.
Era un om indecis, nehotărât și tăcut. Privirea soției se oprise acum asupra acelei liniști mute, fixându-l cu insistență.
– Halal bărbat! murmură ea.
Aplecat la lucrarea lui de migală, Kassim n-a încetat să-și miște degetele.
– Nu ești fericită cu mine, Maria, îi răspunse el după un timp.
– Fericită! Și mai ai curajul s-o spui! Cine poate fi fericit cu tine? Nici măcar ultima dintre femei!… Sărmane diavol! — încheie ea cu un râs nervos și plecă.
În acea noapte, Kassim a lucrat până la trei dimineața, iar apoi soția lui a avut parte de scânteierile unei noi bijuterii pe care le-a cumpănit pentru o clipă cu buzele strânse.
– Da… Nu-i o diademă uimitoare!… Când ai făcut-o?
– Am început-o marți, noaptea, când dormeai. El o privea el cu tandrețe stinsă.
– O, te-ai fi putut culca!… Ce pietre mari și strălucitoare!
Pasiunea ei erau pietrele voluminoase pe care le montase Kassim. Îi urmărea migala cu o foame nebună de a vedea bijuteria gata imediat și, de îndată ce piatra era montată, alerga cu ea la oglindă. Apoi urma un acces de suspine.
– Toți soții, oricare, chiar și ultimul dintre ei, ar face un sacrificiu pentru a-și măguli soția! Dar tu… dar tu… nu am nici măcar o rochie mizerabilă pe care s-o port!
Când este depășită o anumită limită a respectului față de bărbat, femeia îi poate spune soțului ei lucruri incredibile.
Soția lui Kassim trecuse de acea limită cu o pasiune cel puțin egală cu cea pe care o simțea pentru diamante. Într-o după-amiază, în timp ce își punea deoparte bijuteriile, Kassim a observat că lipsea un ac de păr – cinci mii de pesos, cu două diamante. Căută iarăși prin sertare.
– Nu ai văzut acul de păr, Maria? L-am lăsat aici.
– Da, l-am văzut.
– Unde este? Întrebă el surprins.
– Aici!
Cu ochii arzând și cu gura batjocoritoare, soția lui se semeți cu broșa pusă.
– Ți se potrivește foarte bine, spuse Kassim după un timp. Dă-mi-l, să-l punem deoparte!
Maria râse.
– Oh nu! e al meu.
– Glumești?…
– Da, glumesc! Da, e o glumă! Cât te doare să crezi că ar putea fi al meu… Mâine ți-l dau. Azi merg cu el la teatru.
Kassim prinse glas.
– Greșești… te-ar putea vedea. Și-ar pierde toată încrederea în mine.
– Oh! încheie ea discuția și izbi violent uşa, ieșind furioasă.
Când s-a întors de la teatru, a pus bijuteria pe noptieră. Kassim s-a ridicat și a închis-o în atelierul lui. Când s-a întors în cameră, soția lui stătea pe pat.
– Așadar, ți-e frică că ţi-o fur! Adică sunt hoață!
– N-o lua așa… Ai fost nesăbuită, nimic mai mult.
– Oh! În tine au încredere! În tine, taman în tine! Dar când soția îți cere un pic de lingușire și vrea să… mă faci hoață! Ticălosule!
Ea adormi în cele din urmă. Kassim nu.
***
După o vreme, lui Kassim i s-a încredințat montarea un diamant – un solitar, cel mai admirabil diamant ce trecuse prin mâinile lui.
– Uite, Maria, ce piatră. N-am mai văzut alta la fel.
Soția nu-i răspunse; dar Kassim o simţi că respiră adânc, cu ochii la solitar.
– O claritate admirabilă…, continuă el, în final va costa nouă sau zece mii de pesos.
– Un inel! murmură în cele din urmă Maria.
– Nu, comanda e pentru un bărbat… Un ac de cravată.
În timpul montajului solitarului, Kassim resimți pe spatele său muncitor cât de mult ardeau în soția lui ranchiuna și cochetăria frustrată. De zece ori pe zi își tot întrerupea soțul pentru a merge cu diamantul în fața oglinzii. După aceea îl proba cu diferite rochii.
– Dacă vrei, poți să faci asta mai târziu… îndrăzni Kassim. Este o comandă urgentă.
Așteptă în zadar un răspuns; soția lui deschidea ușa balconului.
– Maria, te-ar putea vedea!
– Poftim! Ia-ți piatra!
Aruncat cu violență, solitarul se rostogoli pe podea.
Livid, Kassim îl luă de jos, examinându-l, apoi ridică privirea din pământ spre soția lui.
– Păi, de ce te uiți așa la mine? Piatra ta a devenit altceva?
– Nu, răspunse Kasim și-și reluă imediat lucrul, deși mâinile îi tremurau jalnic.
Doar că, în cele din urmă, fu nevoit să se ridice ca să-și vadă soția în dormitor, în plină criză de nervi, cu părul despletit și cu ochii bulbucați.
– Dă-mi diamantul! îi ceru ea vehement. Dă-mi-l! Vom fugi! E al meu! Dă-mi-l!
– Maria… se bâlbâi Kassim, încercând să se elibereze din strânsoarea ei.
– Ah! răcni soția lui înnebunită. Tu ești hoțul, nenorocitule! Mi-ai furat viața, hoțule, hoț ce ești! Și credeai că n-am să-mi iau revanșa… încornoratule! Aha! Uită-te la mine… nu ți-a trecut niciodată prin cap, nu? Ah! — și-și duse ambele mâini la gât, părând că se sufocă. Dar când Kassim dădu să plece, ea sări din pat și căzu, întinzându-se să-l prindă de o gheată.
– Nu contează! Dă-mi diamantul! Nu vreau mai mult de atât! E al meu, Kassim, mizerabile!
Kassim o ajută să se ridice, palid.
– Ești bolnavă, Maria. Vorbim mai târziu. Culcă-te.
– Diamantul meu!
– Păi, vom vedea dacă se poate… Culcă-te.
– Dă-mi-l!
Nodul îi reveni în gât.
Kassim se întoarse să lucreze la solitarul său. Întrucât mâinile lui aveau precizie matematică, mai avea de trudit doar câteva ore.
Maria se ridică să mănânce, iar Kassim se comportă la fel de îndatoritor. La sfârșitul cinei, soția lui țintui cu privirea
– Este o minciună, Kassim, îi spuse ea.
– Oh! – răspunse Kassim zâmbind – nu e nimic.
– Îți jur că este o minciună!, insistă ea.
Kassim zâmbi din nou, atingându-i stingher mâna cu afecțiune.
-Nebuno! Îți spun că nu-mi amintesc nimic.
Și se ridică pentru a-și continua lucrul. Cu fața în mâini, soția lui îl urmări cu privirea.
– Și nu-mi spune mai mult de atât…, murmură ea.
Și cu o greață profundă pentru acel lucru lipicios, moale și inert care era soțul ei, se duse în camera ei.
Nu dormi bine. Se trezi, deja târziu, și văzu lumină în atelier; soțul ei continuase să lucreze. O oră mai târziu, se auzi un țipăt.
– Dă-mi-l!
– Da, e pentru tine; nu mai am mult, Maria, răspunse el în grabă, ridicându-se. Dar soția lui, după acel țipăt de coșmar, dormea din nou.
La două dimineața, Kassim putu să-și considere lucrarea terminată; diamantul strălucea, ferm și bărbătesc în cadrul lui. Cu pas tăcut se duse în dormitor și aprinse lumânarea. Maria dormea pe spate, în albul de gheață al cămășii de noapte și al cearșafului.
Se duse în atelier și se întoarse din nou. Se uită o vreme la sânul aproape gol și, cu un zâmbet stins, împinse puțin mai departe cămașa de noapte.
Soția nu-l simți.
Nu era prea multă lumină. Chipul lui Kassim căpătă brusc o imobilitate dură și, suspendând pentru o clipă vârful bijuteriei pe suprafața sânului gol, el înfipse, ferm și perpendicular ca un cui, întregul ac în inima soției.
Urmă o deschidere bruscă a ochilor ei, urmată de o lentă cădere a pleoapelor. Degetele i se arcuiră și nimic mai mult.
Zguduită de convulsia sânului rănit, bijuteria tremură dezechilibrată pentru o clipă. Kassim aşteptă un moment; iar când, în cele din urmă, solitarul rămase perfect nemișcat, putu să se retragă, închizând ușa în urma lui, fără niciun sunet.
(1917)