O schiță – Alexandru Vlahuță

 O schiță – Alexandru Vlahuță

L-am cunoscut acum patru ani, în tren. Mă duceam la Iași. Era o noapte friguroasă. Mă durea capul. Stam cu ochii închiși, zgribulit într-un colț, și-aș fi dat mult să pot dormi puțin. Dar vagonul era plin, fumul de la țigări mă îneca, ș-alături de mine, în cele două tichete largi, erau patru călători care se cunoșteau, se vede, și care aveau gust de vorbă. Unul dintre ei vorbea mai mult și mai tare decât toți: sărea de la una la alta, își umplea gura cu fraze lungi, căta prilej să-și spună proverbele și făcea mereu pomeneală de articolele lui publicate în Constituționalul. Am înțeles îndată că era ziarist în București.

Îl ascultam, fără voia mea – ba tocmai, fiindcă mă țineam să nu-l ascult, nu-mi puteam lua gândul de la el.

Din când în când deschideam ochii și-l priveam.

Figura lui mi se părea cunoscută. Mi-am adus aminte pe urmă că-l văzusem la Camera, în tribuna presei.

Se aruncă în literatură.

Și se sculă în picioare ca să dea mai multă tărie vorbelor lui. Pierdui toată nădejdea de a mai adormi și, cum mă uitam țintă la dânsul, se întoarse și-mi surprinse privirea.

– Mi se pare că v-am mai văzut, și-mi întinse mâna, spunându-și numele ș-un pseudonim cu care iscălise câteva articole într-o revistă care nu mai apărea. Citise ceva de mine și-mi spusese că i-am plăcut, cu acea gentilețe supărătoare a oamenilor care se cred grozavi și îndreptățiți să te încurajeze.

Îi păru bine că merg în drumul lui. El se va opri la Roman. Aceasta nu-mi surâdea deloc. Eram moleșit de boală și de oboseala drumului, ș-abia din când în când scoteam câte o vorbă. Desfăcu un ziar vechi și-mi citi un foileton al lui. Din când în când își da la o parte o viță de păr, care-i cădea pe frunte. Era frumos și se purta bine îmbrăcat. Îmi vorbea de cunoștințele lui, de casele bune în care e veșnic invitat la masă, de discuțiile lui cu oamenii însemnați, care sfârșeau totdeauna prin a cădea de acord cu el, de afacerile în care nu aproba de loc pe guvern, deși-l susținea in principiu, pe cât îi permiteau modestele lui puteri, de funcțiile ce i se ofereau și pe care el le refuza, pentru că nu i se lăsa toată libertatea de a lucra și de a introduce reformele lui. Îi plăcea mai bine să rămână așa cum e, redactor al gazetei guvernamentale, până la viitoarele alegeri, și atunci… vom vedea…

– Și-n definitiv, nici nu-mi prea place mie politica, cariera mea e literatura, conchidea el, răsucindu-și mustața și privind gânditor gazeta ce-i sta mototolită pe genunchi.
Apoi băgă de seamă că eram posomorât la față și-i spusei că mă doare capul. Ne apropiam de Roman. Îmi dădu adresa și mă pofti să vin pe la el când m-oi întoarce în București. El nu va lipsi decât trei zile. Îmi strânse mâna și-mi făgădui prietenia lui, cu aerul unui viitor ministru care promite o slujbă unui protejat.
Peste o săptămână ne-am întâlnit în București la birt, unde – până să ne aducă friptura – mi-a citit un articol nou al lui. Și fiindcă era duminică, n-am putut scăpa ș-am mers, împreună, acasă la el. Ședea într-o odăiță binișor mobilată, în strada Primăverii. Toate erau puse cu rânduială, și era o căldură dulce și parfumată, care făcea să mă cred în odaia unei femei. Contribuia mult la aceasta și faptul că în odaia lui se vedeau mai multe cutioare și sticle de parfum decât cărți.

– Am să-ți citesc niște poezii, și scoase din saltar un vraf de hârtii.
În fața acestor instrumente de tortură mi-am înăbușit un oftat; apoi m-am gândit la schingiuirile apostolilor și m-am simțit mai întărit. Citisem de multe ori poezii de ale lui și știam ce mă așteaptă. Vai, și cum le scanda de îngrozitor! Sublinia figurile, se încânta de unele efecte, îmi repeta unele versuri și mi le tălmăcea. Aceasta a ținut mult timp – vreo patru ceasuri – mi s-a părut că nu se mai isprăvește. De la o vreme nu mai știam decât bătaia cadențată a vorbelor, care-mi răpăiau regulat pe timpane, dar care nu mă mai supărau pentru că mă gândeam aiurea. Dar îi răspundeam că-mi place de câte ori îmi cerea aceasta, și figura mea – fără să mă mai amestec – împrumuta instinctiv o parte din entuziasmul figurii lui.
Pe urmă mi-a citit niște scrisori de dragoste, de la o fată, care-l iubea la nebunie și dormea cu poeziile lui sub pernă.
– Biata copilă… iți mărturisesc că mi-e milă de ea. Sunt așa de ocupat, încât abia-i pot răspunde la câte zece scrisori odată! Vai! eu nu mai pot iubi. E de prisos de acum.
Și-și lua un aer melancolic, teatral. Îmi istorisi un amor al lui, un fel de nuvelă nesărată și banală, care se isprăvea printr-un Adio, ce cădea, așa, hodoronc-tronc, fără niciun motiv. Apoi îmi citi o scrisoare, pe care va trimite-o unei „dame din lumea mare“, al cărei nume zicea că nu-l poate spune: era un ghiveci retoric, turnat pe patru pagini, în care se citau o mulțime de cărți și de autori francezi, un pasaj întreg din Balzac și câteva maxime din La Bruyère, și în care „Doamna mea“ suna ca un tic al scrisorii, după fiecare punct, cu sau fără interjecție.

Abia am scăpat înspre seară. Mi s-a părut un tip curios acest om care iți umplea capul cu toate nimicurile lui și care nu te lăsa în pace până nu te credea plin de persoana lui. De aceea nu l-am evitat, ba, dimpotrivă, am căutat adesea să-l întâlnesc, dar m-am păzit grozav să nu mă mai prindă acasă la el în zi de sărbătoare.
O, acum îl cunosc bine – și pot să vi-l prezint pe amicul meu.
Că se îmbracă elegant face foarte bine, pentru că are trup de minune tăiat și chip frumos. Și el știe bine aceasta, ba încă prea o știe, de aceea calcă așa de mândru și de țanțoș și-și poartă capul falnic, parcă și-l duce în triumf. Salutul lui e larg și zâmbitor, ca al unui monarh care-și iubește poporul, și niciodată nu iese în văzul lumii fără ghiozdan la subțioară.
La teatru îi vezi adesea figura prin loji, pe la spatele cucoanelor, și are un dar particular de a se face invitat pe la serate. Nu e discuție în care să nu se amestece, și nu e carte pe care să nu-ți spună c-a citit-o.
Dacă, din întâmplare, i-a căzut in mână ș-a frunzărit vreo dare de seamă critică asupra lui Taine bunăoară, o lună întreagă-ți va vorbi despre acest scriitor și de tot ce-a scris el – fără să se tulbure câtuși de puțin când îi vei dovedi că se înșală, spunându-ți c-un curaj fără pereche c-ai uitat, sau n-ai înțeles bine ce-ai citit, amețindu-te cu vorbe de gumilastică, îngăimându-ți fraze care spun și una și alta, pentru că nu afirmă nimic, cedându-ți încetul cu încetul, până ce-și schimbă tot ce zisese la început – și descoperindu-ți la urmă, cu bucuria unui om care te-a câștigat, că ești de aceeași părere cu dânsul. Niciodată nu lasă să-i scape ocazia de a-ți spune o vorbă pe care și-o credea de spirit, ș-o anecdotă în capul lui e mai împrăștiată decât într-un călindar. Când e singur, când e osândit să tacă, își admiră degetele albe ale mâinilor, cu unghii lungi, ascuțite și transparente, forma picioarelor, frumusețea încălțămintelor și în această adâncă contemplare rămâne ceasuri întregi. Acasă își citește în fiecare zi poeziile mai sonore, articolele mai de curând și se încântă de efectul ce au trebuit să facă asupra lumii. Când scrie, căci e ziarist, să nu se uite, se așază în fața unei oglinzi, ca să nu cugete decât pe jumătate. Are pe conștiință vreo patru cărți tipărite: proză și poezie. Și tot mai lucrează: poezii, nuvele, critice, cronici teatrale trec prin mașinile lui Gutenberg și prin uitarea lumii, ca orice adunătură de vorbe, fără să obosească pe cine le scrie și fără să atingă pe cine le citește.

Mustrările prietenilor, răceala lumii, tăcerea, care se așterne așa de înțeleaptă peste „nopțile lui de insomnie“, toate sunt semne ale „eternei invidii“. Vrăjmășia contemporanilor este singura și cea mai strălucitoare aureolă a geniilor în viață. Triumful lui va veni – e o chestie de timp. Și în atmosfera acelor generoase iluzii, el îi dă zor cu scrisul, și se simte fericit și de multe ori și-o fi zicând: „Sento divenir Dio!“ [Simt ca devin Dumnezeu!]

Fără îndoială că această stăruință n-ar rămâne atât de stearpă și de nefolositoare dacă deprinderea de a cugeta s-ar fi putut introduce în obiceiurile amicului meu. Dar grija de a se găti și de a-și căuta în oglindă până și aerul cu care să se arate lumii în deosebitele împrejurări, aceasta adorațiune, de toată clipa, pentru persoana lui fizică, neadormita preocupare de efectul ce produce asupra celorlalți cu poza lui, cu mersul lui, cu saltul lui, cu legătura de la gât și cu pieptănătura lui, cu gestul, cu privirea, cu timbrul vocii, cu melancolia ce și-o așterne de porunceală pe obraz – toate acestea îi țin gândurile în loc și, de aceea, din tot ce scrie, nu tresare urmă de observare dreaptă, sau de cugetare originală. Toata munca lui se încheie într-o combinare sintactică de vorbe, care sună frumos pe unele locuri și care n-au alt rol decât a suna.

Așa că, dacă n-ar fi să hotărască decât urechea în literatură, desigur că ceea ce scrie el n-ar fi de lepădat.

Cunoștințe din lumea dinafară, dobândite prin propria lui observare, n-a putut avea niciodată. Ce a putut prinde de pe la alții, ce a putut apuca din câteva ochiri pe filele netăiate ale unei cărți, cam atâta e tot aluatul, pe care-l frământă mereu și-l dă sub felurite forme. Aceea ce numește el convingerile lui sunt niște încercări de gânduri vagi, mobile, hermafrodite, pe care el le îneacă într-un potop de vorbe, cătând să-ți lămurească ție lucruri despre care vede bine că n-are absolut nici o idee, și părându-i foarte rău, ba chiar rămânând surprins că nu-l poți înțelege. Când, într-o discuție, două păreri deosebite s-au ivit asupra unui lucru, el se declară din capul locului în contra amândurora, începe a le combate și, din vorbă-n vorbă, se pomenește la urmă că împărtășește deopotrivă și pe una și pe alta.

Dar cum s-ar putea să fie altfel.

Dacă scoatem cele zece ceasuri ale repaosului și căutăm întrebuințarea ce face el de restul zilei, iată la ce trist rezultat ajungem, luând duratele de mijloc:

1 ora și 30 minute – Se gătește dimineața la oglindă;

2 ore – Își citește cu glas tare producțiile;

3 ore – Vorbește cu lumea lucruri de care n-are idee;

20 minute – Calchiază pe hârtie figuri de prin cărți;

40 minute – Se privește în oglindă pe apucate în cursul zilei;

30 minute – Umblă pe strada, veșnic preocupat de efectul ce face asupra trecătorilor;

40 minte – Frunzărește câte un ziar, sau vreo carte străină;

30 minute – Își admiră hainele, mâinile și picioarele, în special;

1 ora si 40 minute – Partea iluziilor; se crede, și-și taie planuri pentru viitor;

2 ore – Scrie, combină vorbe, e o distracție – ca și cum ar face o pasență.

__________________

Total : 13 ore si  50 de minute

 

Adică treisprezece ore și 50 de minute se cheltuiesc în ocupații cu totul străine de gândire. Îi mai rămân creierului zece minute, în care poate să cugete, ceea ce face aproape 61 de ceasuri pe an. Va să zică, de la vârsta de patrusprezece ani până acum, la vârsta de douăzeci și opt de ani, creierul lui n-a funcționat decât 6 de zile, socotite de câte 14 ore ziua. Aceasta înseamnă că pe când toate celelalte porniri ale vieții s-au dezvoltat regulat, și desigur mai mult decât trebuia, creierul lui, în ceea ce privește facultățile intelectuale, abia a ajuns la vârsta de 14 ani și 2 luni! Ce putem cere, ca valoare literară, unui copil de vârsta asta?

Ce folos că are un cap așa de frumos amicul meu, dacă nu se servește de el decât, cum s-ar chema… de fudulie goală!

 

(1885)

 

 

Fictiuni.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.