Colindă

Ninte pușca de-l ochește,
Cerbu grai de om grăiește:
– Ho, ho, ho, nu mă-mpușca,
Că nu știi de-s cerb ori ba;
Eu sunt fecior de-mpărat,
De părinți n-am ascultat.
Când de-acasă am plecat
Mămuca m-o blestemat
Să fiu fiară de pădure,
Nouă ani și nouă zile;
Dac-acelea plini-le-oi,
La mămuca duce-m-oi,
De blestem să mă dezlege,
Mama-i mamă și-nțelege.
Împăratu-a lăcrimat,
Pușca din mâini a scăpat.
Ochii-n codru și-a rotit,
Și cerbului i-a grăit:
– Fiară, fiară, codrioară,
Împăratu nu te-omoară,
Că e tată și nu-i câne;
Blăstemu’, blăstem rămâne!
Nu mai cânta-n zori de zi,
Să te-audă părinții
Și cântă când s-a-nsera,
Să te-audă maică-ta,
Că-i pe moarte, săraca,
De dor de la dumneata!
Cerbul din gură mugea
Și codrului se ruga:
– Codre, codre, codrioare,
Fă-ți din frunze aripioare
Și zboară la mămuca
Că o rog de-a mă ierta,
Că fiară nu mai pot sta!
Frunzele se-nțelegea,
Una alteia-i zicea:
– Blăstemu’ de unde vine
Cum a fost așa rămâne!
Cerbu’ mai tare zbiera,
Stelelor el se ruga:
– Stelelor, surorilor!
Duce-vi-ți la mămuca
Și spuneți de-a mă ierta!
Stea către stea cuvânta
Și cerbu’ înțelegea:
– Blăstemu’ de unde vine
Cum a fost așa rămâne!