Colindă

 Colindă

Ninte pușca de-l ochește,

Cerbu grai de om grăiește:

– Ho, ho, ho, nu mă-mpușca,

Că nu știi de-s cerb ori ba;

Eu sunt fecior de-mpărat,

De părinți n-am ascultat.

Când de-acasă am plecat

Mămuca m-o blestemat

Să fiu fiară de pădure,

Nouă ani și nouă zile;

Dac-acelea plini-le-oi,

La mămuca duce-m-oi,

De blestem să mă dezlege,

Mama-i mamă și-nțelege.

 

Împăratu-a lăcrimat,

Pușca din mâini a scăpat.

Ochii-n codru și-a rotit,

Și cerbului i-a grăit:

– Fiară, fiară, codrioară,

Împăratu nu te-omoară,

Că e tată și nu-i câne;

Blăstemu’, blăstem rămâne!

Nu mai cânta-n zori de zi,

Să te-audă părinții

Și cântă când s-a-nsera,

Să te-audă maică-ta,

Că-i pe moarte, săraca,

De dor de la dumneata!

 

Cerbul din gură mugea

Și codrului se ruga:

– Codre, codre, codrioare,

Fă-ți din frunze aripioare

Și zboară la mămuca

Că o rog de-a mă ierta,

Că fiară nu mai pot sta!

 

Frunzele se-nțelegea,

Una alteia-i zicea:

– Blăstemu’ de unde vine

Cum a fost așa rămâne!

 

Cerbu’ mai tare zbiera,

Stelelor el se ruga:

– Stelelor, surorilor!

Duce-vi-ți la mămuca

Și spuneți de-a mă ierta!

 

Stea către stea cuvânta

Și cerbu’ înțelegea:

– Blăstemu’ de unde vine

Cum a fost așa rămâne!

Fictiuni.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

error: Content is protected !!