Cum ne-a salvat Vasile de la invazia extraterestră

Lui Vasile îi plăcea ploaia de când se ştia el pe lume. De mic copil îi plăcea să zăbovească în ploaie, fie admirând stropii mari ai torentelor de vară, aciuit undeva pe veranda casei bunicilor, fie semeţit pe la ferestrele casei părinteşti, atunci când ploaia rece şi măruntă de toamnă îi îngheţa orice tentativă de a savura momentul afară, călcând cu nesaţ în bălţile ori noroaiele satului. Că doar era copil, îi spuneau părinţii, iar copilul nu ştia ce înseamnă leşie ori rufă murdară, cu atât mai puţin nu avea de unde să ştie ce e ăla reumatism, fiindcă după nume aducea mai degrabă cu cel al ovreiului care vindea ţigări americane în timpul războiului, dar na, te pomeni că aştia or fi ceva rubedenii.

Cu timpul însă ajunsese Vasile să îşi rafineze gusturile, iar pasiunea asta a lui pentru ploaie îl transformase treptat într-un tip extrem de locvace când venea vorba de cele ale meteorologiei, chiar dacă nu întotdeauna era şi înţeles de cei care aveau răbdarea să îl asculte; ba chiar devenise un fel de expert în domeniu, şi deseori era confruntat cu rubrica meteo din „Romania Libera”, confruntare care se solda, invariabil, cu acelaşi învingător detaşat, adică el. Şi aşa cum îi şade bine oricărui cunoscător, cu trecerea timpului Vasile devenea un expert: era suficient să privească cerul înourat şi să realizeze cam care va fi cantitatea de picături ce urma să cadă şi cam cât timp va dura ploaia. Bunăoară, vara, pe o arşiţă în care până şi umbra transpiră, scruta cerul tăcut, spre miazăzi, apoi începu să îşi acopere roadele câmpului, proaspăt culese, cu o prelată militară moştenită din timpul răsboiului de la taică-său, care era mecanic militar şi depana camioanele armatei, pe dincolo de Nistru. După ce termină de acoperit, se porni să adie uşurel vântul şi, în mai puţin de un ceas, cerul adăpa pământul ars de soare cu stropi mari şi repezi.

Cu toate astea de fiecare dată când ploua, Vasile aborda o mină de om nemulţumit, întrucât îşi dădea seama de la primele picături că fenomenul respectiv nu semăna deloc cu ceea ce îşi dorea el să observe. Prin sat, pe la crâşmă, spunea mereu că ploile de acum nu mai sunt ceea ce erau odată, în tinereţea lui, ba parcă şi fulgerele sau trăznetele care însoţeau fenomenele meteo erau mult sub intensitatea pe care el o cunoştea. Şi oricum Vasile cunoştea multe, chiar dacă nu vroia el să le arate pe toate; bunăoară, când se cherchelea, îndruga verzi şi uscate despre nişte chestii care pluteau în imponderabilitate pe cerul azuriu, şi care se ascundea privirilor oamenilor în spatele unor nori speciali, parcă spunea el nişte nume ciudate care îi obliga pe săteni sa recurga la nelipsitul semn al crucii invariabil urmat de cel al scuipatului în sân; Vasile le  spunea că acele chestii plutitoare, care se numeau garide, stăteau suspendate pe cer în spatele unor nori, evident că ascunse privirii cooperatistului de rând, şi că puteau lua forme care de care mai ciudate, făcând nişte combinaţii între cumolonimbus şi altrostratus, sau cum le-o fi zicând Vasile norilor ălora, mai ales că spunea lucrurile astea numai după ce se cinstea copios, aşa încât bietii ascultători ocazionali erau derutaţi şi nu ştiau dacă alea erau numele lor reale sau dacă nu cumva Vasile le pocea, ca tot omu’, la beutură. Bineînţeles că după ce interlocutorii săi de la cârciumă îl ascultau preţ de câteva câteva minute, începeau să îl priveasca ca pe o lighioană ciudată, apoi dădeau din cap a dezaprobare, mulţi dintre ei spunând că nici prea multă carte la casa omului nu e bună, că îi ia minţile şi îl face să spună tot felul de bazaconii; şi că doar nu o fi de la băutură, fiindcă uite, cea mai bună dovada erau ei, care deşi mai gustau câte o palincă ori un vinişor, nu se apucau să împuie lumii capul cu toate măscările alea.

Teoria lui Vasile era extrem de simplă, însă, aşa cum avea să se dovedească până la urma, şi de un ridicat simţ civic. În opinia lui, Pământul urma să fie invadat de extratereştri ăia mari şi verzi pe care îi văzuse în fiţuicile pe care le citea Ionică, fiu-său, şi că atunci când urma să vină timpul, ăia trebuiau să coboare din chestiile zburătoare cu care se ascundeau în nori şi pe care el le numea garide. De unde îi venise ideea asta nu vroia să spună nimanui, însă Ionică îi descoperi la un moment dat secretul, în mod întâmplător, ascuns sub o pernă; era vorba de cartea pe care el o împrumutase de la biblioteca şcolară şi pe care fusese nevoit să o declare pierdută, acţiune completată cu scoaterea sa la careu, în faţa colegilor, pentru ca stigmatizarea sa să servească drept pildă pentru cei care, pe viitor, aveau de gând să mai facă uitate diferite volume nepreţuite ale şcolii. E drept că în schimbul „Hiperboloidului Inginerului Garin” tatăl său îi cumpărase o altă carte din editura Cartea Rusă, „Legendele căpitanilor stelari” parcă se numea, şi în felul ăsta scăpase doar cu mustrarea respectivă, fără ca nota la purtare să îi sufere vreo modificare, aşa cum extrem de nevoalat îl ameninţase bibliotecara aia grasă si sulemenită care făcea naveta de la oraş. Însă fără îndoială că seva înţelepciunii lui Vasile nu sălăşuia doar în cartea lui A.N.Tolstoi, întrucât volumul fusese descoperit întâmplător, după ce ajunsese în prealabil la oraş şi – printr-o ciudată potrivire a sorţii – apucase să vadă la cinema ecranizarea romanului; nu, dacă era să îl întrebi pe Vasile, cu siguranţă că el ar fi susţinut neostoit că înţelepciunea sa era rodul unor acumulări extrem de vorace efectuate de dumnealui de-a lungul timpului.

Practic, Vasile începuse să fie considerat prin sat, cel puţin în privinţa prognozei meteo şi a cunoştinţelor despre norii care aduc ploaia, un fel de profesor. Nu rareori îl puteai auzi dregându-şi vocea şi luând cuvântul, mai tare decât toţi, la adunările de la cârciumă; asta fiindcă la CAP nu avea loc de inginerul Tomescu, un tip tinerel și pistruiat, cu un păr roşcovan şi cu o privire cam tâmpă, însă extrem de logoreic, unul din ăia care nu ştiau alta decât ce scria în cărţile pe care zicea că le citise el în facultate. Deşi, din câte spunea gura lumii, facultatea la el a fost ca baia pentru ţigani, adică se aflau într-o situaţie de incompatibilitate extrem de evidentă, nesuportându-se reciproc. E drept însă că, în momentele sale de mare sinceritate, adică atunci când dădea cu nasul de mirosul unui pahar de vin, inginerul Tomescu obişnuia să spună că i-ar fi plăcut să lucreze în continuare la CEC, ca  funcționar la ghişeu, însă acest lucru nu se mai putea realiza mai ales după ce avusese o mică divergenţă cu doamna P., o doamnă extrem de cochetă, din înalta societate a oraşului, şi care bătea cu uşurinţă în pragul vârstei de 50 de ani. Proaspăt părăsită de al treilea soţ, doamna P. îşi descoperise plăcerea de a pierde ore întregi sporovăind cu membrii personalului de la ghişeul băncii, dintre care cu onor făcea parte şi viitorul inginer agronom Tomescu. Doar că, prins în mrejele a ceea ce unii ar fi putut-o denumi dragoste adolescentină, viitorul inginer a făcut o greşeală de neiertat exact atunci când doamna P. a făcut una din lunarele sale depuneri, greşeală care a fost observată, evident, în următoarea lună, iar sentimentele ce se înfiripaseră între deponent şi casier se sparseră precum un balon de săpun, şi numai intervenţia telefonică plină de energie a tatălui său, deputat în Marea Adunare Naţională, a făcut ca aparatul de partid să îi propună, vremelnic – din câte se lăuda el -, trecerea în funcţia de inginer agronom la CAP-ul din comuna asta.

Treptat însă, simţind în acea seară o oarecare undă de interes din partea auditoriului, ori mizând pe faptul că efectul palincii celei noi se face resimţit mai greu în timp, Vasile începu să îşi expună crâmpeie din teoria sa, leme disparate ce nu făceau decât să pună în încurcătură pe oricare nou-venit în lumea colocvială a cârciumii lui Petrică. Astfel, Vasile le explică ţăranilor cum că e mai bine să aştepţi anumite zile de vară, încinse, ca să treieri, decât să bagi combina CAP-ului într-un pământ reavăn, aşa cum se făcea acum. Şi că dacă ţii prea mult grâul necules, atunci poţi avea surpriza ca dimineaţa să îl găseşti culcat în toate părţile, cu spicul pus la pământ, de parcă toată noaptea o ceată de elefanţi se tăvăliseră pe-acolo. Şi mai spunea Vasile că, atunci când stai prea mult cu grâul necules, parcă aşterni un covor ca să vină la tine în casă ăia care stau sus, în garidele lor, şi care te supraveghează – puteau fi ori ruşi, ori americani, ori oameni din ăia, verzi, de coboară din OZN-uri – că altfel pe cine altcineva ar putea să intereseze câte baniţe scoteai tu, măi Ilie, la hectar?

Vasile însă spunea că ăia din garide doar ne supravegheau, şi nu se puteau arăta încă la faţă fiindcă mediul nostru, adică aerul în care trăiam noi, nu le permitea asta. Pentru ei, orice pas pe Pământ ar fi însemnat un risc enorm, atmosfera noastră era prea densă pentru ei şi ar fi întâmpinat grave probleme dacă ar fi încercat să se folosească cumva de oxigenul nostru. „Păi normal, mă Vasile, îl combătu încrâncenat Ilie, păi tu nu vezi cât de poluat este aerul nostru de la câte mahoarce fumăm noi acilea, cine crezi tu că mai poate să respire ca în copilărie, când nu-l vedeam decât o dată pe lună pe chiabur scoţându-şi ţigareta şi trăgând din ea ca un paşă. Ia uite la mine, cum vreau să trag aer în piept…” şi aici Ilie facu o pauză prin care vru să îşi însoțească vorba cu fapta, umflându-şi plămânii cu aer, acţiune care eşua  lamentabil într-un acces de tuse tabagică. Vasile mai nu zise nimic, era evident că Ilie nu stăpânea prea bine subiectul şi că orice încercare de a-l face să priceapă diferenţa de structură chimică a atmosferei este sortită din start eşecului, aşa că îşi continuă netulburat expozeul: „Ba din contră, din când în când, extratereştrii din garidele alea se învelesc într-un nor cumulonimbus şi de acolo îşi trimit pe Pământ, sub forma unor fulgere, diverse lucruri si maşinării care să le dea informaţii despre atmosfera pământului; mai mult de atât,” continuă Vasile, „cu acele raze ei prindeau şi oameni normali, aşa, ca mine, sau ca nea Ilie aici de faţă, deşi faţă de el am serioase dubii, şi îi ridicau în garidele lor, loc unde făceau tot felul de experimente medicale pe ei. Nu râdeţi bă, se supără atunci Vasile, că voi nu aveţi habar câţi americani sau engleji au dus ăştia pe la ei prin garidele alea numai ca să îşi pregătească ei terenul şi să ne vină nouă pe cap, că şi-acum de-aia se zice că sunt şi americanii ăia mai avansaţi decât noi, că alfel cum credeţi voi că au ajuns ei anul trecut pe Lună, iar tu, Pintilie, nici până la Sibii nu ai fost în stare să ajungi, la fii-ta la cămin?” „Bine mă, Vasile, comentă atunci Pintilie, las’ că vedem noi ce o să faci tu la anu’ când s-o duce ăla micu’, Ionică, la oraş, la şcoală, cât de avansat o să devii!”

E drept însă că Vasile era mulţumit de sine şi de teoria sa, motiv pentru care a ţinut să sublinieze faptul că, după îndelungi cugetări, a găsit modalitatea prin care le-ar putea zădărnici extratereştrilor ăia din garide tentativa lor mişelească şi imperialistă de a cuceri Terra. Bine, a încercat să răspundă la întrebarea pe care Mitică i-a adresat-o, cum că „ce naibii să caute extratereştrii ăia să ne cucerească taman pe noi, care suntem cum suntem, adică cu mulţi ani în urmă, şi nu încep cu americanii fiindcă tot au ei bomba atomică, fac filme cu cowboy şi le cântă Elvis?”, iar Vasile, care pricepu unde cam vrea ăla să bată, îi explică cum a putut el de frumos ce ţară bogată avem noi şi că, de fapt, socialismul este formă de organizare superioară imperialismului capitalist şi corupt, şi că dacă extratereştrii vroiau să cucerească o civilizaţie, începeau cu ăia avansaţi din punct de vedere social, nu şi tehnic, adică începeau cu noi şi nu cu americanii. Lui Mitică trebuia musai să-i explici atunci când te întreba ceva, fiindcă, pe lângă faptul că era proaspăt eliberat din puşcărie (unde fusese închis pe nedrept, deoarece tipul pe care îl lovise cu toporul în cap îl înjurase în prealabil de mamă, or Mitică ţinea foarte mult la mă-sa), era şi tipul de om care avea conştiința proprietăţii, adică dacă îi datorezi un răspuns, vine după tine acasă şi ți-l cere. Ca fost puşcăriaş, Mitică întâmpina însă mari greutăţi în găsirea unui loc de muncă, mai ales că nici nu căuta, dedicându-şi timpul în exclusivitate băuturii, lucru menit probabil să îi ridice moralul. Prin urmare, singura lui şansă să-şi facă un rost în viaţă era ca taică-său să îi lase lui gospodăria, aşa încât – în după-amiaza ce a urmat discuţiei cu Vasile -, Mitică l-a vizitat şi a atacat frontal problema. „Băi tată, îi zise Mitică, ia trece-mi tu casa şi pământul pe numele meu, că tu azi-mâine te prăpădeşti şi nu-ţi mai folosesc la nimica”.Taică-său, căpos însă ca orice ţăran român care până nu demult se opusese colectivizării forţate până când a fost convins de eforturile a două detaşamente de miliţieni veniţi special de la oraş, a refuzat din capul locului, pretextând că nu are decât 60 de ani şi, deci, mai are mult şi bine de trăit. „Mai ai pe dracu’ ghem”, ţinu fiu-său să îl contrazică, şi puse mâna pe un par ca să îi demonstreze, cu argumente, că în viaţă este foarte posibil să te înşeli, mai ales când alinierea planetelor îţi este defavorabilă.

Însă ideea lui Vasile era simplă şi fixă: trebuia să împiedice cu orice preţ debarcarea extratereştrilor în satul lui. Din această cauză începu să adune tot ceea ce considera necesar în tentativa sa: cuie, geamuri sparte, cutii de conserve pe care le dezghioca treptat, vărsând conţinutul şi oprind tabla, ba la un moment dat pătrunse prin cuhnie şi odată cu el dispăru şi tava de tablă pe care o folosea nevastă-sa, Măriuca, la coptul ardeilor şi a vinetelor. Nu a uitat nici de şuruburile din cutiile de mecanic moştenite de la taică-su şi nici de trusa cu unelte pe care acum o privea în felul în care privea în copilărie o plăcintă cu urdă, nici de tăbliile de la rămăşitele GAZ-ului fără roţi rămas nu se ştie cum în curtea proprie, de la care a început apoi să demonteze farurile, instalaţia electrică împreună cu cele câteva piese  electrice ale motorului. În mod absolut normal, Măriuca a remarcat în timp record dispariţia ustensilei sale, aşa încât Vasile, cu toată elocinţa de care a dat dovadă în apărarea intereselor pământenilor, a fost nevoit să predea captura, după ce în prealabil a contribuit din plin la redarea strălucirii de altă-dată, chestiune care îi răpi o întreagă după-amiază.

O lună întreagă stătu Vasile aproape închis în magazia lui de scule, şi nu lăsă pe nimeni să arunce vreo privire înlăuntru, darămite să şi intre. Doar el ştia ce meşterea acolo zi şi noapte, şi devenea extrem de irascibil când cineva devenea curios din cale-afară şi îl întreba ce dumnezeu moşmondeşte acolo, ca na, e de înțeles ca omul să aibă şi alte preocupări, dar nu taman acuma, când grîul dădea în pârg, când se apropia culesul viilor şi, în general, când oamenii ăilalţi aveau atâta treabă că numai de bazaconii şi farfurii zburătoare nu le ardea lor, după afirmaţiile aproximative ale Măriucăi. Vasile însă o privea superior, mai zicea mai mult ca pentru el un „las’că vedem noi mai încolo cine are dreptate, cum o să vină ea murga la traistă”, apoi flutura un zâmbet zeflemitor, se ridica de la bancul de lucru ce şi-l amenajase, şi reînchidea uşa, neuitând să adauge că în curând se va sparge gheaţa şi le va arăta el tuturor de ce este în stare.

Sistemul gândit de Vasile se dorea a fi eficace, întrucât îşi propunea să realizeze un dispozitiv asemănător celui descris de Alexei Tolstoi în cartea sa, însă ca finalitate îşi dorea să fie opusul ideii scriitorului rus. Cum teoria sa se baza pe faptul că extratereştri nu pot coborî pe pământ, decât în cazul unei furtuni puternice, în mod evident disimulaţi de luminile pe care le produceau navele acestora, asemănătoare fulgerelor produse de norii cumulonimbus, aparatul său, pe care pompos îl intitulă hiperboloid, trebuia să reflecteze înapoi razele respective pe o rază nedeterminată, aşa încât intruşilor nepămînteni să li se închidă orice cale de acces, cel puţin spre satul său faţă de care simţea datoria să îl apere. Şi, evident, odată ce această idee ar fi mers, i s-ar fi dus cu siguranţă vestea, cu alte cuvinte nu era decât o problemă de timp până când întreaga lume ar fi luat cunoştiinţă de invenţia sa. Pe urmă, să te ţii ce dezlănţuire formidabilă urma să aibă destinul său de ţăran simplu: agenţiile internaţionale de presă s-ar fi bătut pe interviuri în exclusivitate cu el, marile companii industriale americane ori ruseşti s-ar fi înghesuit cu oferte spre a-i cumpăra invenţia, iar din banii primiţi putea să îi cumpere Măriucăi nu una, ci zeci de tăvi pe care aceasta să coacă o legiune întreagă de vinete ori de ardei, plus borcanele aferente pentru a depozita zacusca pentru iarnă. Într-un cuvânt, Vasile era extrem de mulţumit de realizarea sa, aşa încât aştepta cu nesaţ momentul când îşi va pune la lucru invenţia.

Ei bine, fiind încă vară, e drept că pe sfârşite, momentul respectiv nu se lăsă mult aşteptat. Dintr-odată Vasile simţi în acea după-amiază de final de august adierea bruscă şi nervoasă de vânt, care răscoli uşor funzele de viţă de vie ce se împleteau pe aracii anume postaţi pe lângă casă. Privi atent soarele, apoi scrută orizontul, şi se duse alene spre magazia unde îşi ascunsese invenţia. Desigilă o baterie Elba anume păstrată pentru ocazie, din cea pătrată, şi o potrivi într-un locaş ce îi părea destinat special, după care apăsă un buton. În acel moment înăuntrul invenţiei sale un beculeţ începu să pâlpâie uşor, iar motoraşul ataşat începu să învârtă dinamul luat de la bicicletă, în timp ce acul acul unui cadran prinse a se zbate spasmodic, indicând o anumită direcţie. Mulţumit de informaţii, Vasile decuplă imediat dispozitivul, îşi scoase haina şi acoperi maşinăria, şi apoi o ridică atent pe braţe şi ieşi la stradă.

Când ajunse pe câmp, cerul deja se înnorase prevestind din răsputeri o ploaie zdravănă. Norii erau destul de coborâţi, în depărtare răsunau înfundat rafale de bubuituri; un fotograf profesionist ar fi putut imortaliza cadre de neuitat doar valorificând la maximum aspectul acestora. Însă Vasile era departe de a fi un artist in după-amiaza aceea, şi cu atât mai puţin şi-ar fi dorit să piardă timp preţios admirând norii în loc să salveze de la invazie planeta ori satul natal, nu neapărat în ordinea aceasta.

Începu să plouă exact când Vasile scotea haina de pe aparatul-invenţia sa, însă de data aceasta nu a mai rămas ca să admire picăturile ploii, aşa cum făcea de obicei, ci a cuplat imediat comutatorul aparaturii, iar cadranul indicator se lumină şi indicatorul dintr-însul prinse viaţă. Se întunecase serios, norii fiind foarte joşi, iar printre picăturile mari de ploaie, la lumina fulgerelor şi privind din depărtare, cei câţiva țărani surprinşi de furtună la treierat şi care-și găsiseră adăpost sub un copac, îl putură zări pe Vasile, care părea de la depărtare o mogâldeaţă ciudată ce ţinea în braţe un obiect greoi, luminat din interior, pe care îl muta dintr-un loc într-altul. Obiectul acela prinsese a zumzăi şi părea că atrage asupra sa fulgerele furtunii, chemându-le parcă şi trimiţându-le înapoi în nori, părând că intră în contact cu ele prin ceea ce li se părea a fi o nemaivăzută cale de comunicare. Şi, în scurt timp, exact asta  s-a  şi întâmplat, întrucât norii atraşi de obiect parcă de un magnet se strânseră şi se buluciră într-un mănunchi la un moment dat şi din toate direcţiile au izbucnit concomitent mai multe fulgere care au lovit acelaşi loc. Într-o lumină incandescentă, puţinii privitori surprinşi de furtună putură să vadă cum mogâldeaţa aceea lasă din braţe obiectul zumzăitor, lumina interioară a acestuia creşte brusc în intensitate, schimbându-şi culoarea din gălbuiul palid într-un alb strălucitor, orbitor aproape, ascunzând cu intensitatea sa totul în jur, inclusiv entitatea care îl purtase şi care părea că se defragmenteză treptat, lăsîndu-se absorbit în interiorul clocotitor, în timp ce fulgerele, în loc să se stingă, păreau că se retrag treptat, pe acelaşi traseu pe care şi coborâseră, pînă spre norii de la care porniseră. La puţine clipe după asta, întregul loc se umplu de fum şi de miros de pucioasă, de parcă cineva ar fi deschis Porţile Iadului pentru aerisire şi, dezorientat de ceea ce văzuse în jurul său, le-ar fi închis numaidecât, în timp ce obiectul acela zumzăitor şi iluminat din interior, în loc să pice imediat pe pământ, a levitat ceva timp deasupra solului, scoţând sunete ciudate şi nemaiauzite de nimeni până atunci, pentru ca apoi să se aşeze cuminte peste haina fumegândă pe care sătenii, sosiţi într-un suflet la faţa locului, o recunoscură ca aparţinând lui Vasile.

Iar din seara aceea de august nimeni nu l-a mai zărit vreodată pe Vasile, chiar dacă maşinăria inventată de el a mai fost utilizată ulterior de către oamenii din comună preţ câţiva ani buni, ba cuplată la reţeaua electrică a comunei, atunci când cineva de la oraş se gândea să facă econmie şi să oprească lumina în sat, ba pentru alimentatul bateriilor maşinilor de tot felul care veneau special din toate colţurile judeţului pentru aşa ceva, fiindcă nu se ştie cine răspândise vestea că maşinăria lui Vasile producea atît de multă energie, într-un timp aşa de scurt, încât orice baterie de maşina ar fi reîncărcat atunci îi mărea acesteia durata de funcţionare şi nimeni nu îşi putea explica cum anume făcea să le scadă tuturor maşinăriilor consumul de carburant la jumătate; ba mai mult decât atât, studiind îndeaproape obiectul, oamenii învăţaseră să cunoască timpul probabil, după cum se mişca acul indicatorului, aşa încât majoritatea cunoşteau când era mai bine să recolteze produsele câmpului ori când urma ca vremea să se schimbe brusc, sau dimpotrivă când urma să vină o perioadă fără precipitaţii.

Totul a durat până când, la un an de la întâmplarea povestită mai sus, la poarta Măriucăi s-a oprit o Dacie albastră. Din maşina au coborât trei bărbaţi bine-clădiţi care, după ce i-au arătat femeii o legitimaţie îmbrăcată în piele neagră, au învelit invenţia lui Vasile într-o prelată bleumarin, au pus-o în portbagaj şi au dus-o la oraş, de unde nu s-a mai auzit niciodată nimic despre ea.